Demnitatea și responsabilitatea familiei preotului în viața Bisericii

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanților la Cercul Pastoral dedicat familiei preotului, organizat de Protopopiatul III Capitală la Palatul Patriarhiei, joi, 24 februarie 2011:

În Patriarhia Română anul 2011 este dedicat familiei creștine prin proclamarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez cât și Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creștine.

Cunoașterea situației reale a familiei creștine din zilele noastre, pe de-o parte, și înțelegerea mai profundă a vocației sale spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorități ale lucrării misionare a Bisericii în societate.

Reliefând importanța familiei creștine ca fiind baza comunității eclesiale, Sfântul Apostol Pavel vorbește în Epistola către Efeseni despre legătura tainică dintre familie și viața Bisericii. Astfel, comparând cele două realități ale existenței umane în Hristos Domnul, Apostolul neamurilor spune: „Taina aceasta” – a unirii bărbatului cu femeia într-un trup, după porunca lui Dumnezeu – „mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32). În acest sens trebuie înțeleasă și cultivată legătura sfântă care există între taina familiei și viața Bisericii, ca trăire în comuniune. De aceea, familia a fost numită, pe drept cuvânt, Biserica de acasă – Ecclesia domestica – (Cf. Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19).

Faptul că Dumnezeu Fiul, născut din veci de către Tatăl ceresc, S-a născut, prin lucrarea Duhului Sfânt, „la plinirea vremii” ca om din femeie, având numele de Iisus, fiul Mariei, și a crescut într-o familie tradițională, ne arată de ce termenii de bază din Biserică precum: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate și soră spirituală, fiu și fiică spirituală sunt preluați din vocabularul prin care desemnăm membrii familiei conjugale. Prin urmare, fără taina familiei nu poate fi înțeleasă nici taina Bisericii ca familie duhovnicească a iubirii frățești în Hristos, Fiul Tatălui ceresc, în Care primim înfierea prin lucrarea Sfântului Duh din Sfânta Taină a Botezului.

Familia este cununa creației, dar și locul sau mediul în care omul începe să înțeleagă taina iubirii părintești a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om și Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză și fără orizont, fiind limitată la biologic și terestru. Dificultățile cu care se confruntă familia în societatea contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai evidentă, șomaj, nesiguranța zilei de mâine), ci și morală (avort, divorț, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de ființe umane) și spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul și prozelitismul religios).

În fața acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenție deosebită familiei creștine, apărând valoarea acesteia ca viață binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieții veșnice.

Astfel, în plan practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-misionară a Bisericii mai intensă și mai vastă, susținută în mod deosebit de preoții de mir, îndrumători spirituali ai familiilor creștine din parohiile încredințate lor spre păstorire.

În Biserica Ortodoxă, familia preotului este un sprijin deosebit pentru preot în activitatea sa pastorală, atât prin faptul că ea poate deveni un model de viață creștină, cât și prin implicarea directă a unor membri ai familiei în activitățile pastorale ale parohiei, pe plan: misionar, filantropic sau administrativ. Într-o parohie, familia preotului trebuie să fie acel „puțin aluat, care dospește toată frământătura” (Galateni 5, 9).

Absența totală sau inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral misionar este o contra mărturie, care diminuează eficiența activității preotului în parohie și umbrește imaginea lui ca păstor de suflete sau părinte duhovnicesc al comunității spirituale pe care o conduce pe calea mântuirii.

Pe de altă parte, ne bucurăm și exprimăm recunoștința noastră pentru lucrarea misionară a preoteselor care lucrează, cu multă pasiune și bucurie, ca profesoare de religie, educatoare, medici sau în alte domenii de activitate, aducând o contribuție la apărarea, păstrarea și cultivarea demnității familiei creștine astăzi.

Expresia românească sau apelativul de „doamna preoteasă” are o încărcătură spirituală deosebită și reflectă grija sau preocuparea soției preotului privind activitatea acestuia în parohie. Acest termen s-a impus datorită faptului că, deși lucrează în mod discret, totuși soția preotului ajută foarte mult în pastorație. Iar când familia preotului nu-l ajută pe acesta, ci îl descurajează, se adeverește cuvântul Mântuitorului: „Dușmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Între sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le dă ucenicului său Timotei, este și acela ca slujitorul Domnului „să fie bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3, 2), „bun chivernisitor al casei lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviința” (I Timotei 3, 4), căci „dacă nu știe să și rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 5). Iar „soțiile lor (ale slujitorilor Bisericii – n.n.) să fie și ele cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11 12).

În ce privește vestimentația și condițiile de viață, acestea trebuie să fie în așa fel încât familia preotului să nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită pentru neglijență.

O pastorație credibilă și bine organizată în parohie trebuie să înceapă cu buna organizare a casei preotului, din punct de vedere spiritual și administrativ, ca model duhovnicesc și factor de cultură și civilizație. În acest sens, unii credincioși judecă mai mult greșelile familiei preotului decât pe cele ale propriilor lor familii.

Prin urmare, este necesară întărirea instituției familiei preotului ortodox precum și diminuarea cazurilor care influențează în mod negativ viața și activitatea bisericească, prin respectarea cu strictețe a prevederilor canonice, statutare și regulamentare bisericești, care nu au rolul de-a pedepsi, ci de-a responsabiliza, consolida și evidenția personalitatea religios-morală a preotului și a întregii sale familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală și comportament creștin, precum și ca factor esențial de lumină și speranță pentru o bună pastorație a credincioșilor.

Reflectând la situația actuală de criză a familiei în general, considerăm că trebuie să valorificăm resursele de îndreptare și ieșire din criză, pentru a trăi cu speranță.

Trebuie să vedem că fericirea este darul lui Dumnezeu, iar criza familiei de azi poate fi depășită cu ajutorul și cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul Care a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate și primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuși familia a fost instituția cea mai stabilă în istorie. În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, când a transformat apa în vin, prin mijlocirea Maicii Domnului – icoana Bisericii rugătoare, constituie pentru noi astăzi o puternică bază a speranței creștine.

Hristos Cel ce a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranță nouă, poate aduce bucurie acolo unde amenință lipsurile și tristețea.

Trebuie să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, să-I spunem Lui ce lipsește cu adevărat familiei astăzi și să spunem familiei creștine în criză să ceară ajutorul lui Hristos și al Maicii Domnului în organizarea însăși a vieții familiei conjugale. Minunea din Cana Galileii ne descoperă că fericirea este mai întâi de toate dar al lui Dumnezeu sau binecuvântare de la El, care aduce armonie și bucurie în familie și în societate, nu un „drept” al omului ce trebuie cucerit în spirit individualist și egoist, producând multă nefericire altora prin lăcomie sau umilire. În acest sens, trebuie să organizăm ajutorarea familiilor aflate în nevoi și să le încurajăm.

În concluzie, îndemnul nostru părintesc este acesta: să cultivăm mai mult legătura sfântă care există între viața familiei creștine și viața Bisericii, între educația copiilor și demnitatea persoanei umane, creată după chipul Persoanelor divine. Să nu reducem familia doar la aspectele ei pământești: biologic, juridic, psihologic, sociologic sau economic, pentru că ea este mai mult decât toate acestea laolaltă și le transcede. Și anume, familia are vocația de a fi conlucrare a omului cu Dumnezeu în lume, pentru a dobândi viața veșnică, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria Bisericii și binele umanității.

†DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente