Reglementarea legală comunistă privind regimul general al cultelor, respectiv Decretul nr. 177/1948, până la abrogarea sa prin intrarea în vigoare a Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, a cunoscut doar o singură modificare de fond (și una de formă, din cauza schimbării unor denumiri și atribuții ale instituțiilor statului, prin Decretul nr. 150/1974), nu atât din cauza faptului că ar fi fost un act normativ fără cusur, ci pentru că marja de discreție oferită statului era atât de largă, încât a asigurat pentru întreaga perioadă comunistă cadrul unor intervenții arbitrare.
Modificarea de fond la care facem referire este o completare, întrucât, cu ocazia redactării inițiale a Decretului nr. 177/1948, statul omisese să își rezerve drepturi discreționare în domeniul vieții monahale, specificând doar în art. 7: Cultele religioase se vor organiza după norme proprii, conform învățăturilor, canoanelor și tradițiilor lor, putând organiza potrivit acelorași norme, așezăminte, asociațiuni, ordine și congregațiuni, iar în art. 48 teza finală că: Pentru pregătirea monahilor, cultele pot organiza, cu aprobarea ministerului, seminarii speciale cu baza de gimnaziu unic sau școala primară de șapte ani.
Prin Decretul nr. 410/1959 a fost introdus în Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor un articol nou, respectiv art. 7, ce privește reglementarea vieții monahale, în următoarea redactare:
Art. 7:
„Monahismul poate funcționa numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcționare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenții școlilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism dacă au împlinit vârsta de 55 ani, bărbații, și de 50 de ani, femeile, dacă renunță la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite și dacă nu au obligații deja stabilite pe baza Codului familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcții bisericești și să primească salariul cuvenit”.
Aceste prevederi legale, deși aparent afectau monahismul organizat de către toate cultele care cunosc acest regim de viață consacrată, vizau în fapt exclusiv mănăstirile ortodoxe, întrucât monahismul romano-catolic fusese afectat de către o prevedere normativă distinctă, respectiv H.C.M. nr. 810/1949 privind interzicerea funcționării pe întreg teritoriul Republicii Populare Române a mai multor formațiuni și organizațiuni, ce formează diferite ordine și congregațiuni romano-catolice, iar cel greco-catolic nu mai exista în anul 1959.
Decretul comunist copia Decretul lui Cuza
Este imposibil pentru cercetător să nu remarce legătura strânsă, aproape copierea de către decretul comunist a Decretului organic pentru regularea schimei monahicești al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, promulgat la 6 decembrie 1864. Forma de reglementare, termenii, condițiile privitoare la existența unei vârste minime, diferențiate între bărbați și femei, pentru a putea intra în monahism, obligația de a renunța la pensia de la stat, controlul rezervat statului în ceea ce privește numărul mănăstirilor sunt aproape aceleași. La o analiză atentă se poate chiar aprecia că, în unele aspecte, decretul comunist este mai blând chiar decât legislația lui Cuza, intenția fiind însă aceeași, anume slăbirea până la desființare a monahismului ortodox.
Nu are rost să insistăm pe caracterul neconstituțional al acestui decret, chiar și prin raportare la Constituția în vigoare la acel moment, respectiv cea din anul 1952, care specifica în mod clar în articolul 84 alin. 2: „Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române.” Măsura libertății unui cult era și este dată de statutul propriu de organizare și funcționare, în cazul Bisericii Ortodoxe Române acesta necuprinzând, în plin regim comunist, nici o prevedere restrictivă referitoare la viața monahală, decretul comunist venind ca o impunere cu forța atât pentru conștiința individuală, care simte chemare spre o astfel de cale de mântuire, cât și pentru Biserică, în calitatea ei de instituție.
Oricum, având în vedere formularea textului decretului, precum și principiul neretroactivității legii, intrarea sa în vigoare ar fi trebuit să nu afecteze persoanele deja intrate în monahism, urmând a fi aplicat doar cu privire la viitoarele călugării. Cu toate acestea, specific ipocriziei comuniste, între prevederea legală și aplicarea ei a fost o mare diferență, efectele fiind imediate și excesive, apariția normei legale fiind doar un semnal pentru un șir de abuzuri.
Intervențiile BOR pentru abrogarea Decretului 410
Deși modificarea legii generale privind cultele ar fi trebuit să antreneze și o modificare corespunzătoare a statutelor de organizare și funcționare ale acestora, Biserica Ortodoxă Română nu a transpus nici un moment aceste prevederi legale în propriul statut, menținându-se astfel consecventă față de canoane, caracterul abuziv al aplicării de către stat a decretului fiind și mai evident astfel.
De aceea, imediat ce a fost posibil, după căderea regimului comunist, Biserica a făcut repetate demersuri pentru abrogarea Decretului nr. 410/ 1959, prima intervenție pentru reînființarea mănăstirilor închise abuziv datând din 24 ianuarie 1990, în același an solicitându-se în mod expres autorităților de stat abrogarea acestui act normativ.
Intrarea în vigoare a Constituției din 1991, care în articolul 29 alin. 5 enunța expres principiul autonomiei cultelor religioase, a pus prevederile Decretului nr. 410/1991 într-o evidentă situație de neconstituționalitate, el încetând a mai fi aplicat sau invocat de către autoritățile locale sau centrale.
Deși H.C.M. nr. 810/1949 privind interzicerea funcționării pe întreg teritoriul Republicii Populare Române a mai multor formațiuni și organizațiuni, ce formează diferite ordine și congregațiuni romano-catolice, a fost abrogat încă din anul 1991 prin Hotărârea de Guvern nr. 831/1991, au trebuit să treacă încă 10 ani până când Decretul nr. 410/ 1959 să fie abrogat expres, prin Legea nr. 178 din 11 aprilie 2002, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 258 din 17 aprilie 2002.
Expunerea de motive a acestui act normativ reparator începe prin a recunoaște că la originea acestei legi stau intervențiile Bisericii Ortodoxe Române, mai precis adresa nr. 3676 din 16 august 2001 a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist către Ministerul Culturii și Cultelor. Se specifică mai departe că respectarea de către Ministerul Culturii și Cultelor a prevederilor Decretului nr. 410/1959 ar impune ca această instituție publică să „autorizeze” funcționarea mănăstirilor, ocuparea de către „unii monahi” a funcțiilor bisericești, aspecte privind salarizarea monahilor după criterii străine de organizare internă a cultelor, activități care nu numai că nu își găsesc corespondent în atribuțiile actuale ale ministerului, dar ar fi și neconstituționale.
Adoptarea Legii nr. 178/ 2002 a fost făcută de către Camera Deputaților cu unanimitate, iar de către Senat cu 97 de voturi pentru, 3 voturi contra și 4 abțineri.
Noua prevedere legală privind cultele, respectiv Legea nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, nu cuprinde nici o prevedere specială privitoare la monahism (cu excepția precizării din art. 25 că monahii sunt scutiți de serviciul militar), aspect absolut normal având în vedere că reglementarea vieții monahale ține exclusiv de autonomia cultelor și se realizează prin statutele proprii.
Decretul nr. 410/1959 a produs grave consecințe pentru desfășurarea misiunii Bisericii, cât și în ceea ce privește viețile și conștiințele monahilor care au fost alungați din mănăstiri. Abrogarea acestei prevederi legale în anul 2002 constituie o măsură necesară reparatorie, dar apreciem că este doar una parțială. Semnalăm că nici unul dintre actele normative reparatorii și compensatorii care au vizat persoane care au avut de suferit în timpul regimului comunist nu include între cei vizați pe cei care au preferat să se ascundă în munți sau să rămână în mănăstiri fără nici un fel de încadrare legală sau au fost nevoiți să se angajeze în lume mult sub nivelul pregătirii lor, având de suferit la locurile de muncă sau în societate pentru că au fost monahi și au continuat să ducă o viață ascetică chiar și după ce au fost nevoiți să renunțe la haina monahală. (pr. Ionuț-Gabriel CORDUNEANU, „Ziarul Lumina”, Joi, 19 Noiembrie 2009)
