De ce rostim Crezul? Să întrebăm Părinții

„Rostirea Crezului înseamnă că, în afară de iubire, ni se cere și credință dreaptă sau adevărată (ortodoxă), spre a putea participa cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe. De aceea, se cuvine ca fiecare din noi să rostim în gând Crezul în acest moment, însoțindu-l pe cel care îl rostește cu glas tare, în numele nostru” (pr. Ene Braniște, Liturgica Specială, p. 257). Prin urmare, rostirea Crezului la Sfânta Liturghie nu semnifică în nici un caz o simplă rânduială tipiconală, ci o condiție esențială pentru participarea efectivă a credincioșilor la Sfânta Jertfă.

Introducerea Crezului în cadrul Sfintei Liturghii

Trebuie remarcat că, până la stabilirea esențială a Crezului niceo-constantinopolitan, care a fost efectuată începând cu anul 381, au fost utilizate mici mărturisiri de credință, mai mult sau mai puțin complete. Desigur, foarte puține aveau un text relativ dezvoltat (vezi Crezul Roman-Apostolic – circa 200-250 și varianta sa amplificată din secolul al IV-lea în Canonul Ortodoxiei, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 559-562), unele dintre ele conținând doar câteva rânduri (vezi două asemenea exemple la nota nr. 2 în Canonul Ortodoxiei, p. 559). Ceea ce nu se poate specifica clar este dacă aceste mărturisiri de credință erau utilizate sau nu în cadrul Sfintei Liturghii. În prezent se consideră preponderent că nu, dar în mod sigur erau folosite la Taina Botezului, iar catehumenii erau nevoiți să le învețe pe de rost și să le reproducă în cadrul Tainei la un moment bine stabilit. Părintele Ene Braniște afirmă: „Bisericile nu se puteau lipsi de o mărturisire de credință în care să fie cuprinse ideile fundamentale ale învățăturii creștine: despre Sfânta Treime, despre planul de mântuire, despre Biserică și Sfintele Taine. Candidații la Botez trebuia să cunoască această învățătură și să o mărturisească. Baza ei comună exista, deși formularea era puțin deosebită de la o Biserică la alta după care își lua și numele: Simbolul de credință apostolic sau roman (Roma), Simbolul de credință al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de credință al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul de credință al Bisericii din Alexandria și altele” (Liturgica Generală, p.348). În cele din urmă, toate aceste mărturisiri de credință au fost înglobate în Crezul pe care îl folosim astăzi. „Sinoadele Ecumenice din anii 325 (Niceea) și 381 (Constantinopol) au contopit aceste simboluri de credință locale, le-au completat dându-le o formulă unitară și au dat Bisericii creștine Simbolul de credință (Crezul), pe care Biserica Ortodoxă Creștină l-a folosit și îl folosește și astăzi, așa cum a fost formulat și l-a inclus în cadrul Sfintei Liturghii” (Liturgica Generală, p.348). Însă Crezul nu a fost introdus imediat în Sfânta Liturghie, fiind necesară pentru acest lucru o perioadă de mai bine de un secol. Părintele Ene Braniște precizează: „Includerea Crezului și rostirea lui în cadrul Sfintei Liturghii se atribuie patriarhului (monofizit) Petru Gnafeus (Fullo) la anul 471, la Antiohia, iar la Constantinopol se pare că s-a introdus mai târziu, pe vremea patriarhului Timotei (512-518), care l-a introdus și în întreaga Biserică. Crezul era întrebuințat din secolul al IV-lea la rânduiala Botezului” (Liturgica Generală, p. 348).

Am decis să abordăm în cadrul acestui material trei mici tâlcuiri ale rostirii Crezului în cadrul Sfintei Liturghii sau la celelalte slujbe. Prin urmare, ne vom referi la texte aparținând Sfinților Gherman al Constantinopolului, Teodor de Andida și Simeon al Tesalonicului.

Tâlcuirea Sfântului Gherman al Constantinopolului

Vom începe analiza pasajului din Tâlcuirea Sfintei Liturghii, unul dintre cele mai semnificative comentarii din tezaurul patristic. Se impun, însă, mai întâi câteva scurte precizări despre Sfântul Gherman. A fost patriarh al Constantinopolului între 715 și 729, luptând în ultimii patru ani împotriva ereziei iconoclaste. A fost, însă, silit să se retragă din scaun din cauza intervenției împăratului și a trecut la cele veșnice patru ani mai târziu în 733, la venerabila vârstă de 83 de ani. Titlul real al acestei lucrări de tâlcuire liturgică este Descriere a bisericii și contemplație mistică. Despre rostirea Crezului, Sfântul Gherman face următoarele observații: „S-a hotărât să se rostească dumnezeiescul Simbol al credinței ortodoxe, pentru ca, prin aceasta, să se facă cunoscut tuturor că Unul din Sfânta Treime, Fiul și Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de început, s-a făcut Om pentru mântuirea noastră, întrupându-Se din Sfânta Fecioară, răstignindu-Se și îngropându-Se și înviind. Nu numai prin cuvinte împlinim noi cuvintele dumnezeiești, pentru ca nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte să se opereze pentru totdeauna mântuirea noastră și să ne arătăm că suntem vii și în același timp suntem și cetățeni ai Împărăției Cerurilor. Noi mărturisim și aceasta, că suferințele au fost purtate cu trupul, dar că dumnezeirea a fost păzită nepătimitoare. În același timp, însă (noi rostim Crezul), pentru ca, prin rostirea acestui Simbol dumnezeiesc, și cei necunoscători și învățați, auzindu-l cântat, să aibă în cunoștință pentru totdeauna formulele tainei credinței și cele ce nu sunt ascunse pentru urechile multora” (Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p. 95). Sunt două rațiuni fundamentale care stau la baza rostirii Crezului în cadrul Sfintei Liturghii. Prima dintre ele este aceea de a mărturisi toată iconomia plinită de Mântuitorul Hristos. Lucrarea Sa de viață făcătoare trebuie amintită neîncetat și mărturisită de fiecare creștin drept-credincios. A doua rațiune este ca, prin rostire, și cei care nu cunosc carte și care reprezentau majoritatea persoanelor la vremea respectivă să poată cunoaște și mărturisi conținutul Simbolului de credință împreună cu ceilalți. O remarcă aparte poate fi considerată afirmația că la vremea respectivă Crezul era cântat, un lucru într-adevăr deosebit.

Comentariul episcopului Teodor de Andida

Valoarea Comentariului liturgic notat de Teodor din Andida nu este una prea mare, tocmai pentru că reprezintă în multe puncte o simplă redare fidelă a tâlcuirilor Sfântului Gherman al Constantinopolului. Despre viața acestui episcop nu cunoaștem aproape nimic în afară de două informații esențiale. A trăit în secolele alXII-lea -al XIII-lea, dar nu știm exact când s-a născut și când a trecut la cele veșnice. Comentariul liturgic a fost scris la rugămintea episcopului Vasile al Phitiei. Episcopul Teodor redă aproape identic pasajul notat mai sus din scrierea Sfântului Gherman al Constantinopolului, dar exprimă mai bine partea centrală a acestuia. „Aceste lucruri sfinte sunt săvârșite după Sfintele Sale porunci, pentru ca nu numai prin vorbe, ci și prin faptele mântuirii noastre, care se săvârșesc, să ne arătăm că trăim, dar în același timp că trăim într-un mod demn” (Comentariu liturgic, Editura Mitropoliei Olteniei, 2005, p. 79). Crezul ne amintește de toată lucrarea de mântuire a Domnului, dar, totodată, ne îndeamnă nu doar să o mărturisim cu credință, ci și să o împropriem. Păzind poruncile Domnului nu trebuie să le cunoaștem doar drept simple cuvinte, ci să le aplicăm și să aducem roade duhovnicești. Trăirea credinciosului este o urmare a lui Hristos, a faptelor săvârșite de Acesta, a împroprierii poruncilor.

Argumentul Sfântului Simeon al Tesalonicului

Unul dintre ultimii mari comentatori liturgici, trecut la cele veșnice în 1429, Sfântul Simeon a ocupat scaunul de arhiepiscop al Tesalonicului. Tratatul asupra tuturor dogmelor credinței noastre cuprinde numeroase răspunsuri la diverse întrebări legate de cult, și nu numai. În capitolul intitulat „Pentru ce se citește seara și dimineața Simbolul credinței”, Sfântul Simeon ne oferă un răspuns interesant cu privire la rostirea Crezului și cu alte prilejuri liturgice: „Preacuvioșii noștri Părinți zic că îndată ce te scoli să proslăvești pe Dumnezeu, și după aceea să mărturisești credința, și aceasta e credința, Sfântul Simbol. Un oarecare din Preacuvioși zice că se cade a mărturisi credința și dimineața și seara pentru că, de a veni moartea, să ne afle întru mărturisire” (Tratatul asupra tuturor dogmelor credinței noastre, vol. II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2003, p. 55). Mărturisirea Simbolului de credință devine de fapt un act de credință față de Dumnezeu, o recunoaștere vădită a lucrării Sale. (articol de Adrian AGACHI, „Ziarul Lumina”/10 februarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente