De ce cinstim sfintele moaște?

Cinstirea sfintelor moaște își găsește un temei adânc în învățătura de credință a Bisericii Ortodoxe. Actul de cinstire a rămășițelor pământești ale sfinților apare în deceniile veacului apostolic și continuă în veacul următor. Mântuitorul Însuși vorbea despre calitatea deosebită pe care o dobândesc cei care se împărtășesc cu Trupul și Sângele Său, primind în felul acesta arvuna nemuririi. Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că, „dacă ucideți, cu duhul, faptele trupului, veți fi vii”. Faptul că Biserica a cinstit de la început sfintele moaște ne-o atestă, înainte de toate, Sfânta Scriptură.

După ce a fost tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, „ucenicii lui au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să-i dea de știre lui Iisus (Matei 14, 12). De asemenea, „bărbați cucernici au îngropat pe Ștefan și au făcut plângere mare pentru el” (Fapte 8, 2). Cunoaștem din istoria Bisericii câtă cinstire i-a fost acordată atât capului Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost aflat, cât și sfintelor moaște ale arhidiaconului Ștefan, care au fost răspândite până la Constantinopol, și în Africa la Hippo, unde a slujit Fericitul Augustin.

Mai ales după încetarea persecuțiilor, relicvele sfinților au fost căutate, dezgropate, duse cu venerație, mai cu seamă în metropole bisericești și reședințe episcopale. Tot în această vreme, întrucât de timpuriu bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se împărțeau moaște la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor.

Cultul sfinților se naște aproape indisolubil legat de cultul și cinstirea sfintelor moaște. Creștinii rânduiesc de timpuriu ca ziua în care martirii primeau cununa muceniciei să fie socotită drept zi de naștere în împărăția lui Dumnezeu și să fie cinstită și serbată la locul unde erau îngropate sfintele moaște. În epoca apostolică, nu numai trupul, ci și hainele și obiectele pe care le foloseau Sfinții Apostoli erau cinstite și mulți bolnavi se tămăduiau numai la trecerea peste ei a umbrei trupului Sfinților Apostoli.

Motivul pentru care Biserica cinstește sfintele moaște nu este numai unul de ordin comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalți sfinți ai Bisericii, ci pentru că moaștele sunt cu adevărat sfințite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtășit de slava și puterea dumnezeiască.

Proslăvind sfintele moaște pentru puterea minunată ce le-a fost dată de Dumnezeu, creștinul ortodox cinstește însăși puterea dumnezeiască din ele.

Sfântul Ioan Damaschinul: „Trebuie să cinstim apărătorii neamului omenesc”

Norma de învățătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată, accentuându-se că cinstirea sfinților nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare. În această privință, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „Noi nu adorăm creatura și nu-i slujim, ci cinstim moaștele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui martiri sunt” (Epistola 109 ad Riparium).

Cinstirea pe care creștinii o aduceau sfintelor moaște și, în general, sfinților martiri, era bine definită în comparație cu cinstirea și închinarea pe care o aduceau Mântuitorului Hristos, „căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim, după vrednicie, ca pe ucenicii și imitatorii Domnului”.

Așa fiind, socotim potrivit să punem tuturor în atenție, ca o concluzie finală, cuvintele unui mare trăitor și dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschinul, referitoare la cinstirea moaștelor sfinte: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine și dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voința Lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare și din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaștele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu și cinstea pe care o au sfinții de la Dumnezeu. În Legea Veche, era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiți necurați înșiși morții. După ce însăși viața și cauza vieții a fost socotită între morți, nu mai numim morți pe cei care au adormit întru nădejdea învierii și cu credință în El. Cum poate să facă minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt puși pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproșii se curăță, ispitele și supărările se risipesc și se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl luminilor? Cât de mult trebuie să te ostenești ca să găsești un sprijinitor care să te prezinte împăratului cel muritor și să pună pe lângă el cuvânt pentru tine? Dar nu trebuie cinstiți oare apărătorii întregului neam omenesc, apărătorii care se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie să-i cinstim, ridicând biserici în numele lor, aducând roade, prăznuind pomenirea lor … Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura și slujitorii Lui; de acelea de care Dumnezeu Se mânie, de acelea se vor mânia și ostașii Lui”. (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”, București, 1938, p. 278).

Nu sfinții au trebuință de cinstirea noastră, ci noi dobândim mii de bunătăți ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaște: „Pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor” („Cateheza aceluiași despre faptul că moaștele sfinților mucenici sunt un prilej de mare folos pentru noi”).

Cine nu crede în sfintele moaște nu crede nici în sfintele icoane, nici în lucrările sfințitoare ale Bisericii. Un lucru este greu de contestat și chiar apodictic, și anume că, în întreaga istorie a Bisericii, sfintele moaște sunt o prezență permanentă, ele constituind, alături de sfintele icoane, de slujbele Bisericii, de imnografia liturgică, repere fundamentale ale credinței noastre.

Puterea din trupul sfinților

Faptul menținerii osemintelor în stare de nedescompunere este o arvună a învierii și a calității distincte pe care o dobândesc aceste trupuri. Înțelegerea acestor probleme ne-o sugerează chiar Vechiul Testament, prin acea întâmplare minunată când trupul unui mort, fiind aruncat peste osemintele proorocului Elisei, își redobândește viața (II Regi 13, 21), dovadă că virtuțile sufletești ale dreptului au animat și natura sa umană în forma ei materială, transfigurând-o. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „†¦ Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21). Pe când era viu a săvârșit învierea prin sufletul său. Dar ca să se arate că trebuie să fie cinstite sufletele drepților și ca să se creadă că există o putere în trupurile acestora, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârșit ceea ce săvârșise și sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viață mortului și, deși a dat viață, a rămas totuși mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedește că în trupul sfinților, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâția ani în trup și trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze”, cateheza XVIII). Așadar, trăirea raportului personal cu Iisus Hristos într-o formă plenară reușește să prelungească starea de îndumnezeire atinsă de un astfel de viețuitor și asupra trupului său. După săvârșirea din viață, rămășițele pământești mențin puterea dumnezeiască din vremea când trupul lui era unit cu sufletul.

Este rânduit ca toți să meargă în mormânt, dar moaștele dovedesc neputrezirea, mai mult, sunt înhumate și, prin viziuni și arătări ale duhurilor drepților, sunt dezgropate, fac minuni, au un miros plăcut și își mențin firea.

Menținerea osemintelor sfinților în stare de incoruptibilitate este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioșilor după înviere.

Sfântul Ambrozie al Milanului: „Sfintele moaște să le ducem într-o clădire vrednică de ele”

Prețuirea arătată sfintelor moaște de către Biserică demonstrează atenția cu care ele au fost cinstite. Astfel, deasupra mormintele care păstrau trupurile sfinților s-au zidit biserici încă de la început, mai mici și mai mari, până la mărețele catedrale contemporane. O altă parte dintre moaște a fost depusă în interiorul bisericilor, antrenând pelerinaje spre locurile unde se aflau, prilej cu care Biserica celebra serviciile liturgice, în timpul cărora se săvârșea Jertfa euharistică și se cântau imnuri. De aceea, s-a procedat și la transportarea moaștelor din loc în loc, pentru a se înlesni credincioșilor pioși posibilitatea de a le cinsti după cuviință. Atunci când se reușea să fie recuperate din mâinile persecutorilor, osemintele martirilor erau așezate la un loc cuviincios, unde creștinii se adunau să serbeze acolo ziua martiriului și unde, fără îndoială, săvârșeau Sfânta Liturghie.

Credincioșii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni au adus dintotdeauna sfintelor moaște un cult sobru și plin de evlavie. Astfel, din „Martiriul Sfântului Policarp” aflăm că „noi (creștinii de atunci – n.n.) am dobândit osemintele lui, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul, și le-am așezat la un loc cuviincios” („Actele martirice”, XVIII, 2). Deci, moaștele mucenicilor au fost luate în ascuns de creștini, de cele mai multe ori de la locurile unde erau persecutați de împărații păgâni pentru credința lor și le-au păstrat cu devoțiune.

Între preoții și credincioșii care au îndurat moartea pentru Hristos în persecuția lui Dioclețian se numărau și preotul daco-roman Montanus și soția sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuită pe atunci de strămoșii noștri daco-romani. Pătimirea lor este descrisă în diferite „Martirologii”. Slujitorii demonilor au înecat în râul Sava pe Sfinții Montanus și Maxima. Valurile apelor traseră la maluri trupurile lor sfințite. „Întru ascuns, credincioșii le ridicară și le păstrară cu scumpătate, ca pe niște odoare de mult preț” („Actele martirice”, Martiriul Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, un preot daco-roman). Într-una din epistolele sale, Sfântul Vasile cel Mare scrie despre modul în care trebuie primite sfintele moaște, atunci când sunt transportate dintr-un loc în altul: „†¦ primiți-le cu atâta bucurie cu câtă vi le-au trimis paznicii lor. Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu șovăiască; el e acel luptător nebiruit. Aceste oseminte le recunoaște Domnul, ele s-au luptat împreună cu sufletul fericitului. Ele și sufletul lui vor primi cununa la dreapta zi a răsplătirii lui” („Epistole”, epist. 197, II). La rândul său, Sfântul Ambrozie al Milanului, într-una din scrisorile sale, amintește și el de rugăciunile ce se săvârșeau atunci când într-o localitate se primeau oseminte sfinte: „…să strângem, așadar, sfintele moaște și să le ducem într-o clădire vrednică de ele și toată ziua s-o prăznuim cu credincioasă supunere” („Scrisori”, scrisoarea a XXII-a, 13).

Sfântul Nicolae Cabasila: „Moaștele sunt Biserica cea adevărată”

Sfinții mucenici slujesc alături de Hristos, prin Hristos. În ei sălășluiește puterea Lui. Așa cum cei 24 de bătrâni, după cum citim în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan, slujesc în jurul Mielului (Apocalipsa 5, 8), la fel slujesc toți sfinții în jurul Lui. De aceea, sub inspirația Duhului Sfânt, Biserica a rânduit ca sfintele moaște să fie zidite înăuntrul sfintei mese, sub altar (Apocalipsa 6, 9). Sfântul Nicolae Cabasila observă: „Nimic nu e mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos și la trup și la suflet și la felul morții și întru toate… Așa că, dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea și pipăi undeva în lumea aceasta, în carne și oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaște. (…) Aceste moaște sunt Biserica cea adevărată” („Despre viața în Hristos”).

Ideea unei uniri tainice și a prezenței euharistice a Domnului în aleșii Săi are o însemnătate deosebită în cultul sfintelor moaște. Pe un vas de pământ ars, aflat în ruinele unei biserici vechi creștine, în care s-au păstrat osemintele unor martiri, sunt însemnate cuvintele: „În acest vas sfânt sunt adunate membrele lui Hristos”. Doar încă de pe când erau vii, Hristos era în măduva lor, iar după moartea lor, la fel, nu le părăsește osemintele, ci rămâne unit cu sufletele lor, așa cum unit și amestecat stă, acum, cu acest pumn de țărână neînsuflețită (Sfântul Nicolae Cabasila, op. cit.). Hristos rămâne prezent, și după moartea fizică a martirului, în sufletul și osemintele lui. „Dacă Hristos într-adevăr se poate vedea și pipăi undeva în lumea aceasta în carne și oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaște” (Ibidem).

Moaștele sunt un loc în care Hristos este prezent în har, într-un fel deosebit de apariția Lui în icoanele care-L reprezintă pe El. În moaște nu există chipul lui Hristos, ci Hristos este în mod minunat prezent în materia rămășițelor pământești ale sfinților. „La urma urmei, zice tot Sfântul Nicolae Cabasila, aceste moaște sunt Biserica cea adevărată și altarul cel adevărat, zidirea nu-i decât o imitare” (Ibidem).

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Izvorăște multă binecuvântare din osemintele mucenicilor”

Cele mai de preț odoare ale creștinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaște. Cel mai de preț lucru pe care ți-l oferă călugării, în mănăstirile ortodoxe, spre închinare și sărutare, sunt sfintele moaște. Marile catedrale s-au străduit să dobândească moaștele unor sfinți spre a le păstra ca ocrotitoare și binecuvântare dumnezeiască.

Sfintele moaște dovedesc, o dată în plus, că, după lucrarea mântuitoare săvârșită de Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, omul se poate întâlni cu Dumnezeu, dumnezeiescul se poate uni cu omenescul, peretele cel din mijloc fiind dărâmat.

Creștinul, simplu sau cultivat, se apropie de sfintele moaște pentru a le săruta cu evlavie, cu convingerea că se apropie de ceva care s-a sfințit, de ceva ce poartă în sine urmele împărtășirii de dumnezeiescul har, urmele atingerii de slava lui Dumnezeu. „Stai lângă mormântul mucenicului, îndeamnă în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur, dă drumul acolo la izvoare de lacrimi, zdrobește-ți inima, ia și binecuvântare de la mormânt! Ia binecuvântarea aceasta apărătoare în rugăciunile tale! Ai în minte necontenit istoria pătimirilor mucenicului! Îmbrățișează coșciugul mucenicului! Stai lipit de racla lui! Izvorăsc multă binecuvântare nu numai osemintele mucenicilor, ci și mormintele lor, și coșciugele lor!” („Omilie la Mucenici”).

Înfăptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea sfintelor moaște trebuie văzută prin credința că există o legătură specială între sufletul unui sfânt și osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, în sensul că spiritul acestuia nu părăsește cu desăvârșire trupul, menținând astfel în moaște o putere dumnezeiască. Credința că sfinții rămân, prin această harismă, în osemintele lor, prelungind în ele o prezență a lor în duh, îi face pe credincioși să se simtă în legătură personală cu ei și, prin ei, cu Hristos. Credincioșii sunt convinși că rugăciunile sfinților mucenici sunt ascultate de Bunul Mântuitor, de aceea săvârșesc rugăciuni stăruitoare înaintea moaștelor mucenicilor, pentru ca aceștia să mijlocească la Hristos-Domnul pentru ajutorul și mântuirea lor. „Să venim, deci, necontenit la ei, să ne atingem de racla lor și să îmbrățișăm cu credință moaștele lor, ca să luăm binecuvântare de la ei. După cum ostașii, când își arată rănile ce le-au primit în războaie, vorbesc cu îndrăznire cu împăratul, tot astfel și mucenicii aceștia, când țin în mâini capetele ce li s-au tăiat și le înfățișează, pot să dobândească îndată de la împăratul cerurilor tot ce voiesc.

Așadar, cu multă credință, cu multă râvnă să ne ducem acolo pentru ca, primind multe și mari comori și de la vederea mormintelor acestor sfinți și de la auzirea luptelor lor pentru credință și de pretutindenea, să putem termina după plăcerea lui Dumnezeu călătoria acestei vieți și să ajungem cu multă încărcătură la limanul acela și să dobândim împărăția cerurilor, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”. („Omilie de laudă la Sfinții Mucenici Iuventin și Maximin, care au suferit mucenicia pe timpul lui Iulian Apostatul”, III).

În alt loc, marele arhipăstor al Constantinopolului, vorbind despre sfintele moaște, le prezintă ca pe o comoară de mii de bunătăți: „Vindecare de trupuri beteșugite, iertare de păcate, pieire de răutate, iertare de boli sufletești, rugăciune stăruitoare, îndrăznire către Dumnezeu, roade duhovnicești, pline de bunătăți cerești. Roadele acestea se culeg mereu, și mereu cresc la loc, niciodată nu părăsesc pe cei ce le cultivă. Pomii cei sădiți în pământ dau rod o dată pe an; iar dacă nu-s culeși, când vine iarna, își pierd frumusețea lor, iar roadele se strică și cad. Moaștele sfinților, însă, nu știu nici de iarnă, nici de vară, nici de silnicia vremii și nici n-ai să le vezi vreodată lipsite de roade, ci totdeauna, cu toată frumusețea lor. Nu le atacă stricăciunea, nici schimbarea vremurilor. Câți n-am cules mii și mii de vindecări din această sfântă raclă (a Sfântului Mucenic Iulian – n.n.) de când s-a sădit trupul acesta în pământ, și rodul n-a pierit! S-au secerat lanurile, dar spicele nu s-au terminat! S-a scos apa din izvoare, dar vanele de apă n-au secat, ci curg, curg mereu și nu se opresc, și, lucru de minune!, apa ce izvorăște e totdeauna mai multă decât cea luată. Moaștele Sfântului nu fac numai minuni, ci ne îndeamnă să și filosofăm. De ești bogat, de te mândrești și dacă-ți este sufletul plin de îngâmfare, îndată-ți potolești mândria și-alungi îngâmfarea când vii aici, când vezi pe mucenic, când te gândești ce mare-i bogăția lui față de bogăția ta, și pleci de-aici cu multă sănătate-n suflet. Dacă ești sărac și te socoți disprețuit, îți râzi de bani și de averi când vii aici și vezi averea mucenicului și, plin de multă înțelepciune, așa te duci acasă! Și dacă ar veni asupra ta necazuri, pagube, bătăi, vei căpăta de aici iarăși destulă mângâiere când ai să vezi că tu nicicând n-ai suferit atât cât a suferit acel sfânt mucenic. Văzut-ai cât de multe sunt roadele acestor rădăcini? Văzut-ai că sunt duhovnicești? Că se ating chiar de suflet?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Iulian”, IV).

Incoruptibilitatea, buna mireasmă pe care o răspândesc, semnele deosebite pe care le vădesc, credința și nădejdea în învierea și viața veșnică, cu care se hrănește spiritul, sunt felurite căi prin care sfinții slujesc după mutarea de aici prin moaștele lor.

Puterea vindecătoare a sfintelor moaște

Credincioșii Bisericii noastre au convingerea că prin atingerea și prin rugăciunile adresate sfântului, lângă moaștele lui, adeseori se înfăptuiesc vindecări și alte fapte minunate datorită legăturilor duhovnicești care se stabilesc între credincioși și persoanele reprezentate în icoane sau ale căror moaște s-au păstrat, și datorită lui Hristos – Izvorul sfințeniei – de Care se învrednicesc sfintele moaște. „Ați auzit, ba ați și văzut voi înșivă că mulți au fost curățiți de demoni, că foarte mulți chiar, când s-au atins cu mâinile de îmbrăcămintea sfinților, au fost vindecați de bolile de care sufereau. (…) Câte basmale, câte obiecte de îmbrăcăminte sunt atinse de sfintele moaște și prin această atingere devin lecuitoare! Toți se bucură să atingă acoperământul moaștelor și atingându-le să se facă sănătoși. Slavă Ție, Doamne Iisuse, că ai trezit pentru noi astfel de duhuri ale sfinților martiri, în acest timp, când Biserica Ta are nevoie de mari ajutoare de la Tine!” (Sfântul Ambrozie al Milanului, „Scrisori”, scrisoarea a XXII-a).

S-ar putea da multe mărturii din scrierile Sfinților Părinți cu referire la puterea tămăduitoare a sfintelor moaște. Însă, credem că mulți dintre creștinii zilelor noastre ar putea povesti despre cel puțin o vindecare minunată a unui bolnav incurabil, tămăduire primită în dar, ca rod al rugăciunilor sau al atingerii cu credință și devoțiune de raclele sfinților și moaștele lor.

Conchizând, putem spune că sfintele moaște sunt mărturia în lume a prezenței lui Hristos Care Și-a înscris cu mărire numele în osemintele aleșilor Săi. Cinstirea sfintelor moaște e o sursă inepuizabilă din care izvorăște certitudinea Învierii Domnului și convingerea învierii noastre viitoare, pentru a fi astfel întăriți în lupta împotriva păcatului și a morții. (Articol semnat de Pr. Liviu Petcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 16 noiembrie 2008)

Comentarii Facebook


Știri recente