Dacă bobul de grâu nu moare…

Mor în fiecare zi!, spune Sfântul Apostol Pavel în I Cor. 15, 3. ‘Vremea morții e în fiecare clipă’, afirma și un scriitor englez din secolul trecut, T. S. Eliot. Tot ceea ce trăiește este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, în această experiență cotidiană a morții, fiecare moarte este urmată de o nouă naștere: orice moarte este, în același timp, o formă de viață. Viața și moartea nu sunt contrarii, nu se exclud, ci se întrepătrund. Orice existență umană pe acest pământ este o îmbinare de moarte și de înviere.

Cuvântul starețului Sofronie Saharov ‘e imposibil să trăiești ca și creștin, poți doar muri creștinește’ este o provocare în lumea de azi, și el a suscitat nu puține reacții atât din partea creștinilor, cât și din partea celor lipsiți de Botezul în numele Sfintei Treimi.

Mulți dintre ultimii menționați pot găsi în această frază o confirmare, o justificare a alegerii lor de a părăsi Biserica; o astfel de afirmație le odihnește conștiința în ceea ce privește convingerea lor: credința creștină este pesimistă, culpabilizantă, ba chiar una care încurajează moartea.

Dar pentru noi, creștinii, ce înseamnă acest cuvânt? Împreună cu ucenicii, aducându-ne aminte de spusele din Evanghelia după Ioan, am putea zice și noi: ‘Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?’ (Ioan 6, 60)

‘Dumnezeu ne cere totul, dar mai ales ne dă totul’

Hristos a înviat din morți, dar cu moartea Sa călcând moartea, mergând până la dăruirea de Sine. Astfel ne-a deschis drumul către Viață. ‘Eu am venit ca oile Mele să aibă viață și să o aibă din belșug. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile Sale’ (Ioan 10, 10-11).

Așa cum afirma o stareță ortodoxă din Occident, maica Genoveva, ‘Dumnezeu ne cere totul, dar mai ales ne dă totul. Eu Îl văd în primul rând ca pe Cel care iubește. Văd mai întâi iubirea, apoi renunțarea. Pentru mine, Dumnezeu se descoperă întâi în inimă și se face iubire. Aici este primul pas uimitor și minunat, acest dar, acest har, această bucurie. Apoi renunțarea vine prin iubire, căci odată ce noi iubim, vedem toată mizeria noastră, ne e sete de sfințenie, dar nu putem avansa spre unirea cu Dumnezeu decât prin renunțarea la noi înșine… Și atunci, tot ceea ce noi ascundem în suflete, toate durerile noastre, toate nopțile noastre adăpostesc noi bucurii, noi mângâieri, noi lumini’.

Nu putem urma pe Hristos în drumul său chenotic decât scufundându-ne în iubire, acest dar pe care îl face de la El însuși până la sfârșit, acest curent care străbate Persoanele Sfintei Treimi și pe toți oamenii credincioși Ei.

Trebuie mai întâi să primim harul, bucuria și să le lăsăm să ne impregneze fiecare cută a sufletului nostru. ‘Renunțarea vine din iubire…’ În privirea milostivă a lui Hristos îndreptată către noi, putem să ne descoperim propria fragilitate, limitele noastre, slăbiciunile noastre, păcatul nostru. Și putem puțin câte puțin să-L lăsăm pe Hristos să ne despartă de tot ceea nu suntem noi, să primim puțin câte puțin de la El adevărata noastră înfățișare, să murim pentru a învia cu El.

Viața omului pe pământ este marcată de moarte. Ea are un început și un sfârșit. De-a lungul întregului periplu terestru, noi trebuie să învățăm a face din numeroasele treceri și schimbări întâmplate în existența noastră punți care să ne mute de la lucrurile morții la cele ale vieții. Secretul unei vieți omenești pline de bucurie constă în a ști să consimți la limitele ei, la eșecurile ei, la bolile ei, la bătrânețe, la despărțiri, la plecări, la rupturile care intervin pe parcursul ei…

Hristos a primit condiția noastră umană pentru a o salva dinăuntru, asumând-o până la sfârșit. El a distrus astfel fatalitatea, deschizând drumul către o viață nouă, viața veșnică. Mântuitorul a luat integral asupra Sa revolta făpturii cuvântătoare și a întâmpinat-o cu o inimă compătimitoare, fără înverșunare, fără ranchiună, iertător:

‘Strigăt de deznădejde profundă,

Ultimă angoasă a ființei umane.

Predat chinurilor morții,

Predat Lui Însuși,

Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu,

Pentru ce M-ai părăsit?

El nu e decât sete,

Sete de Tatăl,

Dincolo de absența Lui,

Sete de iubirea noastră,

Dincolo de refuzurile noastre…’

Am fost botezați în moartea lui Hristos și Tatăl ne-a făcut să renaștem cu El pentru a trăi.

Este un mare har acest botez. Ne revine nouă să-l actualizăm, să facem să intre realitatea sa în viața noastră de toate zilele. Din micile noastre treceri de la moarte la viață să clădim drumul eliberării, al iubirii și al milei până la marea trecere care ne așteaptă pe toți și care va fi împlinirea tuturor.

Hristos ne invită să intrăm cu El în lupta pentru iubirea mântuitoare. Iubirea lui Dumnezeu este atât de mare, încât ea ne angajează total, ea ne expune în întregime. Este ca și cum Domnul ne-ar spune, în fața suferinței pe care o traversăm sau a încercării care se ivește brusc în viața noastră: ‘Vrei tu să asumi acest rău împreună cu Mine?’

Cum ar putea Dumnezeu să facă înțeleasă dragostea Sa pentru oameni, dacă aceștia nu ar vedea în viețile lor cât de mare este aceasta? E nevoie ca omul să vorbească acestei iubiri, lăsând-o să traverseze viața lui până la ultima fibră. Pentru că părintele Sofronie spunea: ‘atâta timp cât ființa umană trăiește în această lume, în acest trup, ea este totdeauna ca acoperită cu un văl, și acest văl nu îi permite să rămână desăvârșit, fără întrerupere în Dumnezeu spre care se înalță sufletul său’.

Privirea sfinților, în același timp profundă și îndurerată, străbate prin și dincolo de vreme și spațiu toată neputința și mizeria lumii. E o privire care, de asemenea, știe, în Duhul Sfânt, că angoasa și slăbiciunea lumii sunt ascunse în inima Tatălui și tainic asumate în moartea și Învierea Fiului.

Este o privire în întregime interioară, străbătută de mila Domnului Însuși, ca atunci când a văzut mulțimea ca pe niște oi fără păstor sau când a plâns pentru Ierusalim, adresându-se femeilor pe drumul Crucii.

Renunțarea la sine pentru a face loc lui Hristos

După Înălțarea la Cer, Hristos S-a așezat de-a dreapta Tatălui, întotdeauna gata să mijlocească. El îmbrățișează totul, lumea întreagă o poartă în iubirea Sa. Dar El caută încă și astăzi oameni, bărbați și femei, în care mila și rugăciunea să se poată întrupa, cei și cele pe care Tatăl i-a chemat prin Duhul să-L urmeze pe Fiul Său și să-I poarte chipul. Duhul Sfânt zugrăvește în noi trăsăturile chipului Domnului și prin invocarea numelui care este mai presus de orice nume, numele lui Iisus, rugăciunea Sa devine a noastră, ne întoarce, pe de o parte, la Tatăl, iar pe de altă parte spre umanitatea care-L iubește și suferă atât de mult. Acceptând să ne lăsăm modelați de trăirea lui Hristos, noi intrăm în stare de kenoză (smerenie), care puțin câte puțin curăță inima noastră, neștiutoare de iubire cu adevărat. E un proces de dezgolire, de renunțare la sine, în același timp aspru, dar și bucuros, când putem spune la fel ca Sfântul Ioan Botezătorul: ‘Bucuria mea s-a împlinit. Acela (Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă micșorez’ (Ioan 3, 29-30).

E un drum interior în care noi trebuie să învățăm să murim față de tot ceea ce este inspirat, animat de micul nostru eu, acest eu egoist, ‘omul cel vechi’ din noi care se întrupează în actele și raporturile noastre cu ceilalți. Drum de curățire și liniștire când lăsăm să stăpânească pacea înăuntrul nostru.

Tăcerea aduce cu sine curăția: când ne vom hotărî să murim pentru a trăi? Și moartea este o tăcere. E necesar să tacă vocile discordante, vocile orgolioase, revendicative…

‘Dacă bobul de grâu nu moare…’; tăcerea ne face asemenea bobului de grâu pus în pământ. Fericiți cei care, dăruindu-și mintea și inima lui Dumnezeu, nu privesc nici măcar la ceea ce Domnul face în ei. Fericit cel care iubește fără să se preocupe de iubirea sa, care merge pe calea sa fără să vadă progresul său.

Acel om se află într-o profundă uitare de sine și fără reflecție, fără analiză, cu nevinovăție, se odihnește deplin în sânul lui Dumnezeu precum pruncul la sânul mamei sale. Duhul Său, voia Sa, viața Sa care trebuie să fie toate în toți, iată crearea omului nou, iar ascultarea este fructul acestei tăceri. (Traducere de Augustin Păunoiu din articolul ‘Vivre en chrétien est impossible, on ne peut que mourir en chrétien’, SÅ”ur Minke, revista Buisson Ardent, nr. 4, 1998)

Comentarii Facebook


Știri recente