Cuviosul Benedict, reformatorul vieții monahale din Apus

Este prăznuit astăzi, 14 martie, Cuviosul Benedict de Nursia, cel care a reorganizat monahismul apusean cenobitic și a compus reguli monahale, inspirat de scrierile părinților eremiți răsăriteni Sfântul Vasile cel Mare, Fericitul Augustin și Sfântul Ioan Casian. După moartea sa, ordinul benedictin a contribuit mult la dezvoltarea culturală și economică a Europei din timpul Evului Mediu timpuriu.

Elanul ascetic i-a făcut ca, încă din primele veacuri, unii creștini să iasă din comunitate pentru a viețui în singurătate și în locuri deșertice. Așa au fost anahoreții, iar mai târziu eremiții, dintre care cei mai importanți au fost Sfântul Pavel Tebanul, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie. Această formă de trăire a creștinismului, numită monahism, s-a răspândit repede, mai ales în Siria și în Palestina. Treptat, viața eremitică a evoluat spre o viețuire alături de ucenici, adică spre viața cenobitică. Un rol deosebit în consolidarea și propagarea cenobitismului l-a avut Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Și în Occident, în primele veacuri creștine au existat anahoreți, dar cu timpul, datorită condițiilor climatice și a firii pragmatice a occidentalilor, a fost preferată forma cenobitică, cu preocupare culturală și activități sociale, filantropice. În Occident, cel care a reformat și reorganizat viața monastică a fost Sfântul Benedict de Nursia, numit și părintele cenobitismului occidental.

‘Primele reguli monahale au început să apară în prima jumătate a secolului al IV-lea, când Sfântul Pahomie (292-346) a fondat primul nucleu de viață monahală în pustiul Egiptului. Un pic mai târziu, i-au urmat exemplul Sfântul Vasile cel Mare (329-379), Fericitul Augustin (354-430) și Sfântul Benedict de Nursia (480-547). Sfântul Pahomie, retras în pustiu mai întâi pentru a trăi singur viața monahală, s-a văzut repede înconjurat de discipoli care i-au cerut să trăiască în comunitate. Acesta a redactat pentru ei un fel de reguli practice, inspirate din învățăturile biblice, menite să contribuie la buna conviețuire între monahi. Sfântul Vasile și Sfântul Benedict s-au inspirat în regulile lor din Evanghelii astfel încât, pentru monahi, regula devine o a doua Evanghelie. Regula Sfântului Benedict constă în invitația pe care acesta o face monahilor de a traduce și încarna în viața lor cotidiană spiritul care a animat existența terestră a Mântuitorului. Fericitul Augustin dictează o regulă de viață monahală în care combină învățături concrete și considerații spirituale menite să stârnească în sufletele monahilor dorința după idealul evanghelic în urmarea lui Hristos sărac, ascultător și feciorelnic’, a explicat pentru ‘Ziarul Lumina’ părintele Lucian Dîncă, superiorul Comunității augustinilor asumpționiști ‘Sfinții Petru și Pavel’ din București.

Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare și Sfântului Benedict

Regula Sfântului Benedict nu este o operă originală, iar pentru redactarea regulilor monahale, Sfântul Benedict nu a ezitat să se inspire din bogăția vieții monahale. ‘Pentru Sfântul Benedict, principala sursă de inspirație este ‘Regula Magistri’, însă se inspiră, aducând unele modificări, și din regulile Fericitului Augustin, ale Sfinților Ioan Casian și Vasile cel Mare, pe care-l citează spre finalul Regulii, unde enumeră ‘instrucțiunile părinților, instituțiile lor, viețile lor, precum și Regula Fericitului nostru Părinte, Vasile’ (nr. 73), pentru trăirea cum se cuvine a vieții monahale. Sfântul Benedict, ca și Sfântul Vasile, a adoptat procedeul literar întrebare/răspuns: discipolul întreabă, iar învățătorul răspunde, uneori foarte detaliat. Un studiu atent al celor două feluri de reguli monahale ne conduce să observăm mai multe convergențe între ele: mănăstirile trebuie stabilite în locuri retrase, iar monahii vor pune în fruntea lor pe cel mai experimentat în viața spirituală și cu un discernământ spiritual recunoscut, căruia îi vor încredința destinele vieții și secretele inimii lor; admiterea în mănăstire nu se face decât prin consimțământul părinților sau tutorilor, iar candidații trebuie să aibă vârsta necesară înțelegerii unui asemenea angajament de viață; pentru cei intrați în mănăstire dreptul la proprietate este proscris, monahii neavând dreptul să posede decât un veșmânt și încălțările pe care le poartă și care sunt necesare vieții cotidiene, celelalte lucruri utile pentru viața de zi cu zi trebuie păstrate într-un depozit comun și distribuite de abate în funcție de necesitățile fiecăruia; iubirea reciprocă trebuie să fie caracteristica fundamentală a monahilor, evitând prieteniile particulare; întreaga viață este consacrată rugăciunii comunitare la ore fixe, dar și particulare pentru întărirea legăturii spirituale cu Dumnezeu; de asemenea, fiecare monah trebuie să muncească pentru a-și câștiga existența, ceea ce benedictinii rezumă într-o singură frază: ‘ora et labora, rugăciune și muncă’; alimentația trebuie să fie sobră, echilibrată și să răspundă necesităților fizice ale trupului, vinul poate fi băut doar dacă este necesar, tăcerea este regula de aur a monahilor, fiindcă Dumnezeu vorbește sufletului doar când omul știe să facă tăcere în interiorul lui; celor care manifestă aptitudini nonconforme statutului de viață monahală, după ce au fost avertizați, li se va cere să părăsească mănăstirea.

Sfântul Vasile și Sfântul Benedict prevăd măsuri disciplinare pentru monahii care încalcă regulile la care s-au angajat prin voturi: cel orgolios va fi supus exercițiilor umilinței, tăcerea va fi impusă gălăgioșilor, privegheri și rugăciuni somnoroșilor; postul, gurmanzilor; lucrul, leneșilor; chiar și abatele poate fi pedepsit de către cel mai în vârstă monah dacă acesta a încălcat atribuțiile ce-i revin prin funcția ocupată. Modelul vieții monahale, după cei doi mari învățători spirituali, este familia, al cărui ‘tată ocrotitor’ este abatele, iar monahii sunt frați’, a precizat părintele Lucian Dîncă.

Specificul regulii monahale benedictine ora et labora

Regula, arată părintele Lucian Dîncă, este făcută și propusă monahilor pentru viață, după cum indică însăși titlul, regulă de viață. Ea este un mijloc pentru a regla și a orândui viața, care este primordială. ‘O regulă monahală este valabilă doar în măsura în care permite promovarea vieții. Viața este cea care modifică regula, fără a-i altera spiritul care face referință la experiența spirituală fondatoare. În cazul Sfântului Benedict, regulile monahale încep prin invitația la a asculta: ‘Ascultă, fiule, povețele învățătorului, deschide-ți urechea inimii’, și se termină prin convingerea că fiecare monah este capabil să trăiască idealul evanghelic tradus în regulă: ‘Cu ajutorul lui Dumnezeu, vei ajunge pe culmile cele mai înalte ale învățăturilor și virtuților’. De la ascultarea învățăturilor până la împlinirea lor în viața cotidiană, monahii de inspirație benedictină insistă asupra frazei care rezumă regulile Sfântului Benedict și care devenise mottoul vieții benedictine: ‘ora et labora’. Această formulă nu se găsește explicit în acești termeni ai Regulii Sfântului Benedict, în schimb ea este ecoul tuturor prescripțiilor de viață monahală propuse spiritualității benedictine prin alternanța armonioasă între rugăciune și lucru: ‘Lenea este dușmanul sufletului, de aceea la anumite ore din zi, monahii trebuie să se dedice lucrului manual și în alte ore la lectio divina’. Lucrul manual mai are și scopul de a permite comunității monahale subzistența: ‘Sunt cu adevărat monahi cei care trăiesc din lucrul mâinilor lor, precum părinții noștri și apostolii’ (cap. 48). Monahismul, încă de la începuturi, a descoperit valoarea spirituală a lucrului, de aceea, monahii trăiesc din propria lor muncă și, de asemenea, pot practica și faptele de caritate. Totuși, rugăciunea se păstrează pe primul loc: ‘La primul semnal pentru oficiul liturgic, fiecare să părăsească lucrul’. Sfântul Benedict în regulile monahale (nr. 48) a stabilit programul zilei monahului într-o măsură echilibrată: opt ore de rugăciune, opt ore de lucru, opt ore de odihnă. În regula benedictină accentul este pus pe echilibrul psihologic, fiziologic și spiritual al monahului, în scopul trăirii unei vieți armonioase și echilibrate în urmarea lui Hristos, unicul Învățător al sufletelor monahilor’, mai arată părintele Lucian.

Influența regulilor Sfântului Benedict în Apus

Eremit la Subiaco, Sfântul Benedict a atras numeroși călugări cărora le-a devenit părinte duhovnicesc. Devenind abate al mănăstirii, din cauza autorității pe care o manifesta, a provocat furia monahilor care l-au otrăvit. Printr-o minune, a reușit să scape nevătămat și s-a refugiat în pustiul de la Subiaco, unde a fondat mai multe mănăstiri, printre care și celebra mănăstire de pe Muntele Cassin. Aici a trecut la Domnul la 21 martie, 547.

‘Regula pe care a redactat-o pentru mănăstirea lui s-a impus progresiv în întreaga Biserică occidentală datorită înțelegerii psihologiei umane, dar și datorită Sfântului Grigore cel Mare care, spre anul 600, a scris celebra lucrare: ‘Viața Sfântului Benedict de Nursia’, una dintre cele mai citite cărți în lumea monahală occidentală, așa cum pentru călugării răsăriteni a fost ‘Viața Sfântului Anton cel Mare’ scrisă de Sfântul Atanasie al Alexandriei. Devenit papă, Sfântul Grigore s-a dovedit un excelent promotor al vieții monahale benedictine. La sfârșitul secolului al VII-lea, Regula Sfântului Benedict s-a extins pe aproape întreg teritoriul francilor, depășind în lumea celtică regula Sfântului Colomban. Monahismul benedictin s-a răspândit cu rapiditate, atingând apogeul în secolul X cu mănăstirea de la Cluny, Franța, fondată în anul 910. În 1098, la Citeaux, Franța, din dorința de a reveni la idealul de viață monahală inspirat de Sfântul Benedict, a luat naștere familia monahală a cistercienilor. De asemenea, timpul și istoria au contribuit la apariția numeroaselor familii de inspirație benedictină animate de suflul inspirat de Sfântul Benedict primilor săi discipoli. Cele mai renumite familii monahale occidentale de inspirație benedictină sunt olivetanii, trapiștii, cistercienii reformați și cistercienii strictei observanțe’, a adăugat superiorul Comunității asumpționiste ‘Sfinții Petru și Pavel’ din București.

Contribuția benedictinilor la dezvoltarea economică și culturală a Europei

Călugării benedictini au transformat întinse regiuni deșertice în terenuri cultivabile, au contribuit la construcția străzilor, deoarece mănăstirile benedictine erau ridicate în locuri retrase, au contribuit la dezvoltarea economiei locului prin exploatarea resurselor naturale, au salvat numeroase comori literare ale antichității clasice sau ale Sfinților Părinți, dar au avut un rol însemnat în educația copiilor și în dezvoltarea economică și culturală a Europei. ‘Până în secolul al XII-lea, idealul de viață benedictină se bucura de un succes enorm în întreaga Europă. Totuși, începând cu secolul al XIII-lea, a avut loc o scădere galopantă a influenței vieții benedictine din cauza stabilității pe care regula o impunea monahilor. Noile necesități doctrinale, lupta împotriva ereziilor și dorința Bisericii occidentale de a fi mai prezentă în inima societății au contribuit la revalorizarea Regulii monahale a Fericitului Augustin. Din ea se vor inspira fondatorii marilor ordine cerșetoare: franciscanii și dominicanii, precum și carmelitanii. Este evidentă existența unei evoluții între regulile monahale din antichitatea creștină și cele ce iau naștere în Evul Mediu, odată cu apariția ordinelor cerșetorilor, iar, mai târziu, ale iezuiților, cu Ignațiu de Loyola, lazariștilor, cu Vincențiu de Paul, și sulpicienilor, cu monsieur Oiler. Totuși, fondul rămâne comun tuturor regulilor monahale: propunerea unei orientări spirituale oferite unui grup de persoane decis să trăiască unitatea intimă cu Dumnezeu departe de zgomotul lumii. Dacă situațiile particulare sunt deseori evocate, dacă uneori găsim probleme concrete enumerate, este dovada că regulile monahale au fost redactate după mai multe încercări pentru a ajunge să fie fixate în scopul reglementării vieții celor care aleg să trăiască conform intuiției spirituale fondatoare. Finalitatea oricărei reguli monahale este Noul Testament. Nu trebuie uitat faptul că viața monahală ia naștere în contextual secolului al IV-lea, după epoca persecuțiilor și a martirilor, ca o posibilitate de a continua mărturia credinței prin renunțarea la însăși propria viață. Monahismul și-a dat, încă de la început, reguli pentru trăirea idealului evanghelic pe urmele lui Hristos’, a subliniat părintele Lucian Dîncă.

‘Contemplându-l pe Dumnezeu, Sfântul Benedict a înțeles realitatea omului’

Sfântul Benedict a exercitat o influență fundamentală asupra culturii și civilizației europene. El a fost adeseori numit ‘patriarhul călugărilor din Occident’, iar papa Paul al VI-lea l-a numit ‘patron al Europei’. ‘Instrumentele politice, economice și juridice sunt într-adevăr importante pentru crearea unei unități noi și durabile, însă trebuie suscitată reînnoirea etică și spirituală, care se extrage din rădăcinile creștine ale continentului. Europa nu se poate construi altfel. Operele Sfântului Benedict, în particular regulile monahale, sunt adevărate izvoare de spiritualitate care au transformat Europa de-a lungul secolelor. Fără rugăciune nu există o experiență autentică de Dumnezeu. Spiritualitatea propusă de Sfântul Benedict nu este în afara realității vieții cotidiene. În mijlocul dificultăților specifice timpului său, el trăia necontenit sub privirile lui Dumnezeu fără a pierde niciodată din vedere datoriile vieții cotidiene și omul cu necesitățile lui concrete. Contemplându-l pe Dumnezeu, Sfântul Benedict a înțeles realitatea omului și misiunea lui. Regulile monahale sunt un fel de ‘laborator al vieții’ în care omul este invitat, înainte de toate, să-și însușească actul de a asculta. Cu acest îndemn încep Regulile Sfântului Benedict, iar apoi ascultarea se traduce în viața cotidiană prin fapte concrete: ‘Dumnezeu așteaptă ca noi să-I răspundem în fiecare zi prin fapte concrete sfintelor sale învățături’ (nr. 35). Căutând adevăratul progres în viața umană și spirituală, Europa are tot interesul de a redescoperi intuițiile spirituale ale Sfântului Benedict pentru a învăța să trăiască umanismul adevărat’, a încheiat părintele Lucian Dîncă, superiorul Comunității augustinilor asumpționiști din București.

Comentarii Facebook


Știri recente