Cuviosul Antonie de la Schitul Iezeru

Biserica Ortodoxă Română cinstește la 23 noiembrie pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezeru Vâlcea. Acesta s-a născut într-un sat din județul Vâlcea. De tânăr a fost tuns călugăr la Schitul Iezerul-Vâlcea, un schit retras, primind numele Antonie. Mai multe informații despre viața Sfântului Antonie găsim în volumul pr. Mircea Păcurariu intitulat Sfinți Daco Romani și Români:

În codrii și în peșterile Carpaților au trăit, în curgerea veacurilor, numeroși sihastri de neam român, departe de lume și cunoscuți de prea puțini, fapt pentru care numele celor mai mulți dintre ei n-au ajuns până la noi. între acești puțini cunoscuți se numără și cuviosul sihastru Antonie de la schitul lezeru din părțile Vâlcei, unul din marii părinți cu viață aleasă pe care i-a odrăslit neamul nostru. S-a spus despre el că ar fi un aromân, originar din orașul lanina, din Grecia. Socotim, totuși, că se trăgea dintr-o familie de buni creștini din satele de sub munte ale Olteniei, regiune cu multe mănăstiri și schituri, ctitorite de domnii, boierii și călugării români din veacurile trecute. Cunoscând aceste vetre străvechi de evlavie creștinească, a dorit încă de tânăr să îmbrace îngerescul chip al călugăriei. Impresionat în mod deosebit de viața aleasă pe care o duceau călugării de la Iezeru, – ctitoria lui Mircea Vodă Ciobanul, pe la mijlocul veacului al XVI-lea – a intrat frate în acest schit. La vremea rânduită de pravila călugărească, a fost tuns în monahism, primind numele marelui Antonie îndrumătorul pustiurilor din Egipt, la începutul veacului al IV-lea. Aici a deprins toate rânduielile vieții călugărești, cu rugăciune, post, privegheri și alte nevoințe duhovnicești.

Cunoscând însă și viața mult mai înduhovnicită pe care o duceau sihastrii retrași cu totul de lume în munții din preajma schitului, cuviosul monah s-a aprins de râvna sfântă de-a le urma pilda vieții.

Drept aceea, în jurul anului 1690 s-a retras și el la câțiva kilometri de schitul lezeru, în muntele cu același nume, unde și-a găsit adăpost într-o peșteră. Aceasta i-a devenit chilie și loc de reculegere. Nemulțumit că nu avea un loc anume rânduit pentru rugăciune, a început să sape alături un mic paraclis în stâncă, lărgind stânca în așa fel încât să poată face din ea un lăcaș de închinare și de preamărire a lui Dumnezeu. Terminând această bisericuță, i-a pus o catapeteasmă și icoane, înzestrând-o cu cele trebuitoare săvârșirii dumnezeieștilor slujbe. A rugat apoi pe episcopul Ilarion al Râmnicului, care păstorea atunci, să o sfințească. Trei ani de zile a lucrat singur, cu dalta și cu ciocanul, în această bisericuță s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, până la sfârșitul vieții, împreunând rugăciunea cu postul și cu munca în grădina pe care o avea în jurul peșterii lui. Cobora la schit doar în zilele de duminici și sărbători pentru a asculta Sfânta Liturghie și a primi Trupul și Sângele Domnului.

La îndemnul său, prin anii 1700-1705, episcopul Ilarion a refăcut biserica și chiliile schitului lezeru, ctitorite de domnitorul Mircea Ciobanul, după cum ne încredințează și noua pisanie care a fost pusă atunci. Tradiția populară știe că însuși schimonahul Antonie cobora mereu de la peștera lui și ajuta la refacerea schitului. Vestea despre traiul și nevoințele Cuviosului Antonie s-au răspândit curând în toate satele și târgurile Olteniei, ajungând până și dincolo de munți, în Transilvania. Călugării și credincioșii care auzeau de sfințenia vieții lui, se îndreptau spre schitul lezeru sau spre peștera lui, pentru a-i cere cuvânt de învățătură și de mângâiere.

Așa și-a petrecut viața, în post, rugăciune și aspre nevoințe duhovnicești, cuviosul Antonie de la peștera din Muntele Iezeru, timp de 28 de ani. Trăise, deci, în timpul domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu și a păstoririi lui Antim Ivireanu, ca episcop de Râmnic și apoi ca mitropolit al întregii Țări Românești.

Dumnezeu l-a chemat la Sine cu puțin înainte de anul 1714. Unul din fiii săi duhovnicești, ieromonahul transilvănean Nicolae din Teiuș (jud. Alba), i-a purtat de grijă în ultimele zile ale vieții și l-a împărtășit cu Sfintele Taine. Plâns de întreaga obște a schitului lezeru, ca și de credincioșii din împrejurimi, a fost așezat spre veșnică odihnă în apropiere de intrarea în paraclisul pe care și-l săpase el însuși în stâncă. Multă vreme credincioșii care l-au cunoscut sau care auziseră de el urcau la chilia și la paraclisul lui, unde se rugau și își pomeneau morții, punând apoi lumânări pe mormântul cuviosului Antonie, pe care-l cinsteau ca pe un adevărat sfânt. Ieromonahul Nicolae duhovnicul, de care pomeneam mai sus, i-a scris „Viața” pe scurt, așa cum am arătat-o aici.

Ținând seama de viața și nevoințele sale, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în ședința din 20 iunie 1992, a hotărât ca el să fie așezat în rândul sfinților, urmând ca numele lui să fie trecut în sinaxar, în cărțile de slujbă și în calendarele bisericești. Pomenirea lui cu laudă se face în fiecare an la 23 noiembrie.

Comentarii Facebook


Știri recente