Cuvântul Preasfințitului Varlaam Ploieșteanul la înmormântarea poetului Adrian Păunescu

‘Eu sunt Învierea și Viața. Oricine va crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac’. (Ioan 11, 24-25)

Îndurerată familie,

Distinsă și întristată adunare,

Am săvârșit slujba prohodirii poetului Adrian Păunescu. În lumina rugăciunilor și cântărilor pe care tocmai le-am ascultat și a lecturilor biblice la care am luat aminte, trăim un sentiment de mare nădejde cu privire la destinul sufletului său, chemat să dea seamă în fața lui Dumnezeu pentru cele săvârșite în viață.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieții, ne încredințează în mai multe rânduri de faptul că cei care cred în El sunt chemați la moștenirea vieții veșnice: ‘Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață’ (Ioan 5, 24); ‘Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi’ (Ioan 6, 40). ‘Eu sunt Învierea și Viața. Oricine va crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac’ (Ioan 11, 24-25).

Iar nădejdea pe care o trăim acum și la care ne-a chemat Sfântul Apostol Pavel izvorăște din mărturisirile pe care le-a făcut adeseori poetul cu privire la credința sa creștină.

Deși o persoană publică extrem de puternică, poetul a tăinuit cu multă discreție prieteniile sale cu oamenii Bisericii, gesturile sale de sprijinire a lucrării Bisericii și credința sa creștină ortodoxă puternică, păstrând toate acestea în cămara comorilor sufletului său.

În poemul ‘În veci, ortodocși’, poetul mărturisește credința sa, împărtășită încă din copilărie, deși aceasta s-a petrecut în vremuri extrem de neprielnice credinței:

‘De mic, sunt ortodox, ca toți ai mei,

Aceasta e credința mea creștină,

Am învățat cu tălpile să calc,

Cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înțeles că sunt dator

să nu cedez cumva vreunei noxe,

ci să rămân, cu neamul meu cu tot,

fidel pe veci credinței ortodoxe’.

(În veci, ortodocși, strofele 1-2, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Din vremea când ‘nu eram mai nalt decât un metru’, poetul își amintește atmosfera creștină în care a fost crescut:

‘Atunci când credincioasa mea bunică,

Ieșind încet din blânda ei icoană,

Mă trimitea, cu șoapta ei cea mică,

Să duc colaci și mere de pomană’.

(Mărul de Sân Petru, în vol. Locuri

comune, 1986).

Fidelitatea strămoșilor și părinților săi față de credința ortodoxă o mărturisește în versurile:

‘Ai mei puteau muri și n-ar fi dat

Credința lor pe nici un fel de bunuri,

Nici dacă ar fi fost crucificați,

Nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunuri’.

(În veci, ortodocși, strofa 3, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Deși regimul l-a obligat la compromisuri, iar gloria literară și artistică din vremea Cenaclului ‘Flacăra’ părea să-l depărteze de Dumnezeu, poetul și-a păstrat moștenirea spirituală:

‘În anii dogmei, mi-am păstrat și eu

în fiece istorică furtună,

credința-n Dumnezeu, cum mi l-a dat

prin toți ai mei, Biserica străbună.

Și m-am opus căderii în neant

și celor care dărâmau altare

și clopote-n Ardeal am construit

și calendare pentru fiecare.

Și ‘Noul Testament de la Bălgrad’

eu l-am crezut aducător de leacuri

și m-am zbătut ca să apară iar,

La Alba, după-aproape patru veacuri’.

(În veci, ortodocși, strofele 4-6, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5)

În anii comunismului ateu, asemeni omului din Evanghelie care a strigat către Domnul ‘Cred Doamne! Ajută necredinței mele’ (Marcu 9, 24), poetul s-a zbătut între ispitele veacului și nostalgia Paradisului.

Deplângând vremurile în care a trebuit să trăiască:

‘Lemne-n sobă nu mai sunt,

pâinea-n casă e puțină,

timpul nostru e păgân,

nimeni nimănui se-nchină’,

(poezia Un bătrân, strofa 9, în vol. Poezii cenzurate, 1990, p. 689),

sau:

‘Plâng a secetă Carpații

Marea plânge dor de munți,

Nu mai sunt la noi botezuri,

Nu mai sunt în țară nunți’,

(Colind fără Moș Crăciun),

Adrian Păunescu, în Ajunul Crăciunului anului 1987, mărturisește nevoia imperioasă de spiritualitate:

‘Poate nici n-a fost o vreme

Ca aceasta, de-nsetată

De colinde pentru suflet

Ca de-o unică răsplată’.

(Colindul colindelor, strofa 5, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

Plin de speranță și oarecum profet – ca orice poet de geniu -, Adrian Păunescu, dintre tenebrele anului 1987, întrezărește zorii libertății (credinței):

‘Dar ne vom întoarce mâine

Cu știința și lumina

Să ne căutăm întreagă

Și curată rădăcina.

Cum și astăzi ne întoarcem

Și pe prunci îi vom deprinde

Să nu uite niciodată,

Oameni, țară și colinde’.

(Colindul colindelor, strofa 8-9, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

L-au salvat de la neantizare și necredință legăturile trainice și prieteniile nezdruncinate cu mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, cum au fost mitropoliții Antonie Plămădeală al Ardealului și Nestor Vornicescu al Olteniei, străluciți cărturari ca și el, născuți ca și poetul, dincolo de Prut.

Este cunoscută prietenia caldă pe care a purtat-o episcopului Emilian Birdaș al Alba Iuliei și apoi al Caransebeșului, pe care l-a ajutat să reînnoiască Mănăstirea Râmeț – unde poetul și familia lui au devenit ctitori, să zidească biserici, să tipărească pentru credincioși calendare de perete, calendare care – din pricina cenzurii și a politicii Departamentului Cultelor – erau întotdeauna insuficiente, și mai ales să reediteze, în 1988, celebrul ‘Noul Testament de la Bălgrad’ al mitropolitului Simeon Ștefan, tipărit pentru întâia oară la 1648.

A avut printre prieteni mulți stareți de mănăstiri, preoți și diaconi, pe unii – așa cum este părintele Doru Ghiaja, prezent astăzi aici, promovându-i în Cenaclul ‘Flacăra’.

În lungile și numeroasele sale turnee și călătorii prin țară, poetul a cunoscut viața parohiilor și a mănăstirilor, cu unele dintre ele înnodând legături de o viață: Putna, Râmeț, Rohia etc.

La Mănăstirea Râmeț, care poartă amintirea Sfântului Ierarh Ghelasie din sec. al XIV-lea, poetul a înțeles menirea unei mănăstiri, aceea de laborator al sfințeniei și izvor al păcii. Într-o scrisoare a poetului de prin anii ’80, expusă într-o vitrină a muzeului mănăstirii și copiată de mulți studenți iubitori de poezie, citim:

‘Rămâi aici să-ți fie imn furtuna

Să mai ridici spre calendar vreun sfânt,

Cu cerul și cu țara una

Cu toaca ta, faci pace pe pământ’.

(Râmeț, strofa 3, în revista Flacăra).

Admirând munca, ascultarea și devotamentul călugărițelor, poetul continuă:

‘Măicuțele îți sunt așa fragile

Că parcă nici nu pot căra un pai,

Dar ele, cele triste și umile,

Pavează drumul lumii către Rai.

Grădina și-o muncesc și fac covoare

Trudesc, tăcut, parcă de mii de ani,

Fac ziduri și mai poate fiecare

Să dea, la casa mănăstirii, bani.

Ce exercițiu de putere blândă,

De ce-i în stare omul pe pământ

Când grea nu-i pare orișice osândă

Și e prin trudă și credință sfânt’.

(Râmeț, strofele 4-6, în revista Flacăra).

Poemul se încheie cu mărturisirea zbuciumului sufletesc al poetului, zbucium pricinuit de impusa duplicitate: a poetului obligat să trăiască și să creeze sub un regim ateist și a omului cu o profundă vocație spirituală:

‘Dar viața mea modernă și pe fugă,

Ateul meu și zbuciumat destin

De mult m-au dezvățat de orice rugă,

Dar la Râmeț veni-voi să mă-nchin.

Aici voi reînvăța să fiu cucernic

În acest mic pământ măreț

Ca să mă rog să fii mereu puternic

Poporul meu de daci și de Râmeț’.

(Râmeț, strofele 9-10, în revista Flacăra)

Ajuns la Mănăstirea Parva, în august 1988, poetul a cunoscut și lumea monahilor de aici, eternizându-i în poezia Calendarul bunicilor, din care citez:

‘Ei știu că (lumea)-i bolnavă

Și că-i vinovată ca fierul,

Dar pustnicii apără lumea

Că ei țin pământul și cerul.

. . . . . . . . . . .

Ei scot busuiocul din piatră,

Prin lacrimi rostesc tragedia

Și iartă păcatele noastre

În ziua de Sfânta Maria.

. . . . . . . . . . .

Dar preoții noștri în șoapte

Lucrează cu soarele, iată-l

Și fiecare arbor devine

O mână-ndreptată spre Tatăl.

. . . . . . . . . . .

Privește-i, sunt însăși natura

Cea plină și gata de toate,

Ei, preoții marelui munte,

În tragica lor bunătate’.

(Calendarul bunicilor, strofele 3, 6, 8 și 15, în volumul: Sînt un om liber, 1989, pp. 445-447).

Pelerin adeseori și la Mănăstirea Rohia, poetul închină în același an, 1988, prietenului său, monahul Nicolae, admirabile versuri, din care amintim:

‘La Rohia-n munte, Steinhardt Nicolae,

zilnic se-ndoiește, pururi nu se-ndoaie,

geniul lui dezbracă tainele de haine

ca să dovedească prețul Marii Taine.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Lăudat de-a pururi numele lui fie-i

în altarul tragic al Ortodoxiei,

a-nțeles cultura, a uitat trufia

s-a legat cu cerul frate la Rohia’.

(Frate cu cerul, strofele 1, 6, în vol. Sînt un om liber, 1989, pp. 496-497).

Ajuns la maturitatea intelectuală, artistică și patriotică deplină, poetul, în versuri testamentare ferme, ne spune:

‘E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ,

ca să nu cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni

sau altceva, conform unei rețete,

noi suntem ortodocși definitiv,

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Noi suntem pe vecie ortodocși,

cu leagăne, cu vieți și cu morminte’.

(În veci, ortodocși, strofele 10-11, 14, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Numind, asemenea Luceafărului de la Ipotești, mamă Biserica de două ori milenară a Neamului, poetul Adrian Păunescu se adresează celor care, din anumite frustrări, privesc cu prea multă admirație spre alte zări unde creștinii sunt mai prosperi:

‘Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mama în etate,

din tragicul motiv, că, pe pământ,

există alte mame mai bogate’.

(În veci, ortodocși, strofa 15, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

În Colindul colindelor, scăpat Cenzurii anului 1988, poetul mărturisește credința sa în dumnezeirea Pruncului născut în ieslea Betleemului, întrupat pentru mântuirea lumii:

‘Dar colinda din colinde

N-are roluri, n-are mască,

Și pe ea tot omul lumii

E chemat să o cunoască.

În colindă Cel puternic

Și cel Sfânt are Cuvântul,

Ce unește într-o noapte,

Omul, cerul și pământul.

Colindați de drag de oameni

Colindați de drag de țară,

Că în noaptea asta nimeni

N-are voie să mai moară.

. . . . . . . . . . . .

Ca-ntr-o stampă din strătimpuri

Pe la geamuri sunt copiii,

Și ies oamenii la ceruri

Cu toți morții și toți viii.

Și în sufletul prielnic

Pentru fapte osebite

Clopoțeii pun ninsoare

Cerul, florile-și trimite.

Și-i colindul semn heraldic,

Și-i cultură în mișcare,

Că prin el deschidem firea

Și că sufletul nu moare’.

(Colindul colindelor, strofele 11-13, 18-20, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

Îndurerată familie,

Întristată adunare,

Luminați și încurajați de credința puternică a poetului Adrian Păunescu în Dumnezeu, în viața veșnică, în nemurirea sufletului, în comuniunea viilor și morților în divinitatea Celui întrupat în Betleem pentru răscumpărarea fiecăruia dintre noi, ne despărțim de poet cu nădejdea izvorâtă din promisiunea vieții veșnice făcută de Mântuitorul Iisus Hristos celor care cred în El și-n Cel care L-a trimis în lume.

Ne exprimăm, totodată, recunoștința pentru ceea ce poetul a făcut pentru Biserica noastră. Este cunoscut curajul cu care domnia sa a protestat față de demolarea unor biserici din Capitală și a implorat conducerea comunistă a țării, folosind influența și relațiile sale, pentru salvarea altarelor străbune. Îl avem alături pe părintele Doru Ghiaja de la Alba Iulia, fost consilier eparhial, care își amintește de intervenția reușită a poetului pentru salvarea bisericii din centrul orașului Miercurea Ciuc.

Este prezent, de asemenea, preotul paroh de la Catedrala din Târgu Mureș, unde poetul a poposit de peste 20 de ori împreună cu Cenaclul său ‘Totuși iubirea’, și care a fost găzduit în București adesea de poet, care, pe lângă donațiile personale, l-a ajutat să obțină și alte fonduri pentru ridicarea acestei Catedrale.

S-a pomenit deja lucrarea sa de sprijinire a Bisericii din Ardeal, prin zidirea de biserici, prin publicarea de calendare sau cărți bisericești, prin cultivarea simțământului național și a valorilor strămoșești.

Nu putem uita numeroasele intervenții ale poetului în favoarea oamenilor obișnuiți, împovărați de greutățile vieții, care au obținut cu ajutorul lui jinduitele butelii de aragaz, apartamente, slujbe acolo unde se găseau familiile acestora într-o vreme în care detașarea reprezenta normalitatea.

De asemenea, a ajutat o mulțime de oameni bolnavi să ajungă la medici prestigioși, să primească tratamente adecvate, cu anevoie de obținut, să fie examinați și diagnosticați în spitale unde nu puteau ajunge decât privilegiații vremurilor de atunci.

Toate aceste fapte bune și toți acești oameni care s-au bucurat de generozitatea și omenia poetului sunt astăzi avocați care depun mărturie înaintea lui Dumnezeu în favoarea lui și se roagă ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos, biruitorul morții și al iadului, în iubirea Lui de oameni, să treacă cu vederea greșelile și păcatele pe care, ca un om, le-a săvârșit în această viață, să-i răsplătească multele-i fapte bune, dragostea pentru Biserică, atașamentul său nedezmințit față de Neamul românesc și valorile lui eterne pe care le-a slujit cu dorința de a le lăsa moștenire generațiilor viitoare.

‘Prea scurtă e viața,

S-a dus dimineața.

Copii, țineți minte,

Noi trecem prin moarte,

Voi dați mai departe

Colinde, colinde’.

(Colinde, colinde, strofa 5, în volumul: Sînt un om liber, București, 1989, p. 479).

Dumnezeu să-l ierte. Pomenirea lui din neam în neam!

(Articol publica în ‘Ziarul Lumina’, Ediția din data de 11.11.2010)

Comentarii Facebook


Știri recente