Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Ciprian cu prilejul întronizării sale ca Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei

Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Ciprian cu prilejul întronizării sale ca Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Patriarh Daniel,

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre,

Distinși reprezentanți ai autorităților de stat, centrale și locale,

Preacuvioși și preacucernici părinți, slujitori ai sfintelor altare,

Preacuvioase maici și binecuvântat popor al lui Dumnezeu,

din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei,

Cu adâncă smerenie și teamă sfântă, îndrăznesc să urc astăzi treptele tronului de arhipăstor al clerului și credincioșilor din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, având nădejdea și credința neclintită că „dumnezeiescul Har, Care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele de lipsă le plinește”, mă va întări „spre slujirea ce-mi este pusă înainte”, ca „să nu fiu rușinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmașii mei”, după cuvântul psalmistului și proorocului David (Ps. 24, 2). Este o mare binecuvântare pentru mine să fiu rânduit astăzi la cârma corabiei lui Hristos din această veche eparhie, întemeiată în anul 1502, de către domnitorul Radu cel Mare al Țării Românești și Sfântul Ierarh Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului, dar ale cărei începuturi datează încă din secolul al IV-lea, ea fiind de fapt continuatoarea unei eparhii mai vechi, cunoscută ca Biserica Gothiei, care a înflorit duhovnicește în zona de curbură a Carpaților, în vremuri de restriște pentru strămoșii noștri, aflați pe atunci în plin proces de formare ca popor român și creștin, și care a rodit întru sfințenie, prin numărul mare de martiri, în frunte cu Sfântul Sava, ocrotitorii dreptcredincioșilor creștini, trăitori pe aceste plaiuri.

În cei 510 ani de la înființare, poporul lui Dumnezeu din această eparhie a fost călăuzit duhovnicește de numeroși ierarhi, între care se cuvine să amintim măcar numele câtorva – Luca din Cipru, distins diplomat și sfetnic al marelui voievod Mihai Viteazul; Mitrofan, strălucitul meșter tipograf și diortositor al Bibliei lui Șerban Cantacuzino; Chesarie, ctitor de biserici și școală teologică, precum și întemeietorul primei școli naționale din Buzău; Filothei cel iubitor de patrie și neam și sprijinitor al Unirii din 1859; Dionisie Romano cărturarul, fondator al Bibliotecii Academiei Române și primul ei membru de onoare; marele mitropolit Antonie Plămădeală, deschizător de drumuri într-o epocă ostilă credinței și Bisericii și încheind cu vrednicul de pomenire vlădică Epifanie cel gospodar. Gândindu-mă la vrednicia lor și la bogata moștenire culturală, spirituală și materială transmisă urmașilor, mă cutremur atât în fața exigențelor pe care le impune însemnătatea acestei eparhii istorice – izvor de credință, de unitate națională și valori nepieritoare – cât și a așteptărilor celor care m-au primit cu atâta dragoste, bucurie și speranță; cu toate acestea, simt în adâncul sufletului un glas lăuntric dumnezeiesc, care mă încurajează tainic, șoptindu-mi cuvintele „nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5).

Pentru aceasta, dau mai întâi slavă Preasfintei Treimi, Dumnezeul îndurărilor și al iubirii de oameni, că m-a învrednicit să pun un nou început slujirii mele arhierești, după zece ani și jumătate de activitate administrativă, culturală, social-filantropică, pastoral-misionară și liturgică, desfășurată, ca episcop vicar patriarhal, la Patriarhia Română și în Arhiepiscopia Bucureștilor, sub îndrumarea și povățuirea a doi patriarhi înțelepți ai Bisericii noastre, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; totodată, doresc să exprim profundă recunoștință tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru votul de încredere pe care mi l-au acordat în data de 28 februarie, anul mântuirii 2013, când m-au ales în demnitatea de Arhiepiscop al de Dumnezeu păzitei Eparhii a Buzăului și Vrancei, rămasă vacantă în urma trecerii la cele veșnice a vrednicului vlădică Epifanie Norocel, în data de 7 ianuarie 2013. Încrederea și dragostea iubiților frați întru arhierie mă onorează, desigur, dar mă și îndatorează, deoarece îmi dau seama de povara crucii ce mi s-a așezat astăzi pe umerii mei slabi, deodată cu acordarea însemnelor bisericești specifice acestui moment – mantia și cârja arhierească – urmate de așezarea mea în tronul de arhipăstor al credincioșilor din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în calitatea sa de întâistătător și al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, din care face parte această eparhie.

Fără îndoială, emoțiile pe care le trăiește un ierarh în astfel de clipe sunt copleșitoare; multe și felurite sunt gândurile ce-i trec prin minte, pe măsură ce conștientizează responsabilitățile uriașe pe care și le asumă față de comunitatea credincioșilor ce-i este încredințată spre păstorire, începând chiar cu această duminică binecuvântată, când la Sfânta Liturghie am ascultat cu toții cutremurătoarele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, referitoare la înfricoșătoarea Judecată, ce va avea loc la sfârșitul veacurilor, când Fiul Omului va să vină cu slavă și cu putere multă, înconjurat de sfinții Săi îngeri (cf. Matei 25,31), ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale. Criteriul de judecată, în funcție de care unii vor fi rânduiți la viața veșnică, iar alții la osânda veșnică, îl va constitui modul în care am împlinit porunca iubirii aproapelui, ca expresie a iubirii față de Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce din iubire nemărginită față de oameni S-a întrupat pe pământ, a trăit asemenea nouă, a suferit moarte pe cruce pentru păcatele întregii omeniri, a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri întru slavă, șezând de-a dreapta Tatălui, iar toate acestea, pentru a-l salva pe om din robia păcatului și a morții și a-l repune în starea de comuniune cu Dumnezeu, pierdută cândva, în zorii creației, din pricina păcatului neascultării.

Nicicând nu mi-au răsunat mai clare cuvintele Dreptului Judecător ca în ziua de astăzi, când Sfântul Sinod al Bisericii noastre strămoșești mi-a încredințat, prin glasul Întâistătătorului ei, spre pază și păstorire, Biserica lui Hristos din ținuturile Buzăului și Vrancei, sfințite de-a lungul secolelor, cu sânge de martiri și binecuvântate de rugăciunea multor sfinți cuvioși și mucenici, precum Vasile de la Poiana Mărului și Teodosie de la Brazi, trăitori în schiturile și mănăstirile fondate pe aceste meleaguri încă din primul mileniu creștin și care constituie mărturii elocvente ale credinței ortodoxe și ale trăirii autentice în Hristos.

Din nefericire, în ultimii ani, societatea românească, ca de altfel întreaga lume, se confruntă cu grave probleme sociale din cauza crizei economico-financiare, care generează adevărate drame în viața oamenilor și a căror soluționare este, în primul rând, de competența factorilor politici și de conducere ai statelor. Dar cea mai periculoasă criză, cu consecințe dezastruoase în planul vieții spirituale, o constituie cea morală, din cauza înmulțirii păcatelor de tot felul, precum mândria, lăcomia, setea de putere, autosuficiența și indiferența față de valorile perene ale umanității, care au dus la slăbirea și relativizarea credinței, la înstrăinarea omului de Dumnezeu, la împuținarea iubirii față de aproapele și la diminuarea comuniunii și solidarității umane. În aceste circumstanțe, omul contemporan are nevoie mai mult ca oricând de repere morale autentice și de ajutor spiritual, pentru a redescoperi calea dreptei credințe în Hristos, singura valoare care dă sens vieții sale pământești, în perspectiva dobândirii vieții veșnice. Ori, pentru aceasta, un rol determinant în țara noastră l-au avut întotdeauna și îl au în continuare conducătorii spirituali ai comunităților creștine, preoții din parohii și mănăstiri, conduși de episcopii, pe care Duhul Sfânt i-a rânduit să păstorească „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși sângele Său” (Fapte 20, 28), motiv pentru care și ei vor fi răspunzători de felul în care credincioșii vor da sau nu vor da „răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos”.

Care este însă semnificația cuvântului „episcop” și de unde izvorăște autoritatea celui ce va trebui să dea socoteală în fața nemitarnicului Judecător, pentru sufletele ce i-au fost încredințate spre păstorire? De ce îl înconjoară credincioșii cu atâta respect și-i arată cinste și prețuire? Oare, doar din pricina faptului că este conducătorul unei instituții bisericești superioare, asimilat demnitarilor publici? Nicidecum! Deoarece – așa cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel – „nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu precum Aaron” (Evrei 5, 4), căci „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu” (Evrei 5, 1), adică să-L slujească pe Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Însăși etimologia cuvântului episkopos, derivat din verbul grecesc episcopeo-episcopo, care înseamnă „a veghea, a priveghea și a supraveghea”, sugerează întreita misiune a celui îndrituit să poarte acest apelativ – respectiv arhiereul – iar aceasta constă în următoarele îndatoriri: să vegheze asupra păstrării nealterate a dreptei credințe, pe care trebuie să o cunoască și să o propovăduiască „cu timp și fără timp” (II Timotei 4, 2); să privegheze în rugăciune smerită și nevoințe multiple pentru binele și progresul duhovnicesc al credincioșilor încredințați spre păstorire și să-i supravegheze pe aceștia cu dragoste părintească, păzindu-i atât de atacurile vrăjmașilor din afară, cât și de pericolul propriilor lor slăbiciuni.

Din această perspectivă, potrivit învățăturii Sfinților Părinți, în orice Biserică locală, cum este eparhia, episcopul este în primul rând păstor de suflete și slujitor, întâistătătorul prin excelență al comuniunii euharistice. Din această slujire izvorăște toată autoritatea sa episcopală: învățătoare, sfințitoare și pastorală sau conducătoare. Lucrarea sa primordială este așadar aceea de a săvârși Dumnezeiasca Liturghie, care constituie „dialogul lui Hristos cu Biserica și al Bisericii cu Hristos„( Pr. Prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 276); la Sfânta Liturghie, episcopul prezidează adunarea euharistică „șezând în locul lui Dumnezeu și fiind după chipul lui Hristos” – după expresia Sfântului Ignatie Teoforul – însă înconjurat de preoți, care slujesc „după chipul Apostolilor”.

Când păstorește și binecuvintează poporul din eparhia încredințată lui, episcopul împărtășește harul și binecuvântarea Preasfintei Treimi primite prin săvârșirea Sfintei Euharistii, pentru sfințirea credincioșilor și a vieții Bisericii locale. Din acest motiv, nu se poate săvârși Sfânta Liturghie fără sfântul antimis pe Sfânta Masă, care poartă semnătura episcopului locului, antimisul fiind inelul de legătură ce exprimă legătura canonică și liturgică a episcopului cu preoții unei Biserici locale, care au mandat și binecuvântare din partea sa pentru săvârșirea celor sfinte.

Sfântul Ignatie Teoforul, în drumul său spre martiriu, a arătat o grijă deosebită pentru unitatea Bisericii creștine, confruntată pe atunci cu fel de fel de concepții, străine de duhul Evangheliei lui Hristos. De aceea, în epistolele sale adresate Bisericilor locale din Asia Mică, i-a îndemnat cu stăruință pe creștini să asculte de episcop, fără de care nu poate exista Biserică văzută. „Cu toții să-l urmați pe episcop, după cum Iisus urmează pe Tatăl, iar pe preoți, ca pe Apostoli; †¦ Unde este episcopul, acolo să fie și mulțimea credincioșilor, după cum unde este Hristos, acolo este și Biserica întreagă” (Epistola către Smirneni 8); „Trebuie să privim pe episcop ca pe Domnul Însuși” – le spunea el Efesenilor ( Epistola către Efeseni 6). Prin aceste cuvinte, Sfântul Ignatie înțelege că episcopul cuprinde sau adună în sine mulțimea credincioșilor, care alcătuiesc Biserica locală și căreia Hristos îi dă unitate, prin dreapta credință și prin Sfânta Euharistie, care este Trupul și Sângele lui Hristos Cel Răstignit și Înviat. El nu se sfiește să accentueze legătura spirituală dintre episcop și Iisus Hristos, pe Care Sfântul Apostol Petru Îl numește adevăratul „Păstor și Episcopul sufletelor noastre” (I Petru 2, 25). De aceea, episcopul văzut este typos și chip sau icoană a lui Hristos – Arhiereul veșnic, după cum Hristos este chipul Tatălui. Așadar, unitatea în jurul episcopului este unitate în harul lui Dumnezeu Cel în Treime închinat.( Mitropolit Ioannis Zizioulas, Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie și în episcop (în lb. greacă), Athena, 1990, p.97) Sfântul Grigorie Teologul ne învață și el că „episcopul este capul plinătății lui Hristos” și că ” nu există episcop prin sine, fără Biserică, dar nici Biserică fără episcop„.

În ceea ce privește responsabilitatea învățătorească a episcopului, care izvorăște din întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, aceasta este sugerată chiar la momentul hirotoniei sale întru arhiereu prin aceea că episcopii săvârșitori ai acestei Sfinte Taine așează pe creștetul său, deodată cu punerea mâinilor, o Sfântă Evanghelie deschisă, tocmai pentru a arăta că noul ierarh este învestit, prin harul Sfântului Duh, cu puterea de a propovădui Evanghelia mântuirii și că are datoria de a transmite cu fidelitate adevărurile de credință, convins fiind că, prin cuvântul Evangheliei, împărtășește credincioșilor pe Însuși Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, pe Iisus Hristos. Această responsabilitate rezultă, de asemenea, și din reprezentarea iconică a celor patru Sfinți Evangheliști pe mitra episcopului, așezați în jurul chipului lui Hristos, Marele Arhiereu (cf. Evrei 4, 14), pentru a arăta că arhiereul văzut nu se predică pe sine sau alte învățături omenești, ci pe Arhiereul cel nevăzut, Hristos Cel răstignit și înviat, a Cărui învățătură este consemnată în Sfintele Evanghelii și explicitată apoi de către Sfinții Părinți cei de Dumnezeu inspirați.

Cât despre calitatea de păstor a episcopului, ne amintim din Evanghelia după Ioan (10,11) că Mântuitorul Hristos S-a definit pe Sine, printre altele, cu apelativul „Păstorul cel bun”, Care „își pune viața pentru oile Sale”. După cum păstorul de oi își arată grija și afecțiunea față de ele, prin aceea că le conduce spre pășune bogată și apă curată (cf. Ps. 22, 2), păzindu-le, în același timp, de lupii cei răpitori, tot astfel, păstorul de suflete, episcopul și, implicit, preotul, este chemat să vegheze neîncetat asupra credincioșilor, să-i apere și să-i păzească de rătăciri, hrănindu-i duhovnicește din cuvântul Sfintei Scripturi și adăpându-i cu harul Sfântului Duh, prin rugăciunea sa neîntreruptă către Dumnezeu, în cadrul Sfintei Liturghii și a celorlalte Sfinte Taine. Dacă păstorul sufletesc va arăta bunătate și iubire jertfelnică față de oile sale cele cuvântătoare și le va călăuzi cu blândețe și înțelepciune pe calea mântuirii, acestea îl vor urma cu certitudine, pentru că îi cunosc glasul de părinte rugător și veghetor și, astfel, împreună – o turmă și un păstor – vor pregusta încă din această viață bucuria și fericirea Împărăției Cerurilor.

Iubiți părinți, slujitori ai sfintelor altare și binecuvântați creștini din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei,

Cu aceste gânduri despre misiunea sfântă pe care trebuie să o împlinească episcopul în eparhia sa, dar și cu emoția firească a întâlnirii cu clerul și credincioșii din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, îmi încep astăzi arhipăstorirea, pe care doresc să o așez sub semnul continuității, înnoirii și dinamizării vieții bisericești sub toate aspectele ei: spiritual, pastoral-misionar, liturgic, cultural, editorial, social-filantropic, catehetic și administrativ-gospodăresc.

Așa cum am afirmat public chiar în ziua alegerii mele în această înaltă demnitate bisericească, prioritățile mele ca arhiepiscop vor fi concentrate îndeosebi spre trei direcții principale, aflate însă toate pe aceeași treaptă: consolidarea relației părintești, organice, între arhipăstor și preoții de parohie; intensificarea vieții duhovnicești în cele peste 30 de așezăminte monahale existente în cuprinsul eparhiei și îmbunătățirea calitativă a învățământului teologic în cele două seminarii, din Municipiul Buzău și Mânăstirea Rătești. Aceasta nu înseamnă că celelalte activități specifice unei instituții bisericești superioare se vor bucura de mai puțină atenție; dimpotrivă, ele vor gravita în jurul celor trei obiective menționate mai sus și vor constitui, de fapt, baza lor de susținere.

De aceea, îi încredințez pe toți slujitorii sfintelor altare de la parohii și mânăstiri că mă voi strădui să fiu cât mai prezent în viața lor și a credincioșilor pe care îi păstoresc, săvârșind Sfânta Liturghie, împărtășindu-le cuvânt de învățătură și bucurându-mă sau întristându-mă împreună cu ei la evenimentele triste care marchează, în genere, viața unei comunități. Știm cu toții că există multă suferință în rândul credincioșilor noștri, iar vocația preoților și a arhipăstorului lor este aceea de a aduce alinare în suflete și de a-i ajuta efectiv, prin continuarea și diversificarea programelor social-filantropice destinate categoriilor sociale defavorizate (familii sărace, copii abandonați, bătrâni singuri, ș.a.), precum și a celor catehetice, menite să-i apropie și mai mult pe tineri de Biserica lui Hristos, în care aceștia pot să-și însușească valorile morale creștine, precum dragostea, pacea, prietenia, frățietatea, solidaritatea, responsabilitatea și cooperarea între semeni. De ce? Pentru că – așa cum afirma Părintele Patriarh Daniel într-una dintre predicile sale – „omul contemporan, prins în mreaja unei societăți materialist-consumiste și a profitului imediat, se grăbește și caută să simplifice ori să reducă fericirea la câștigul material și la existența biologică terestră, uitând de bogăția sufletească a virtuților ca iubire de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, de sfințenie și de viață veșnică. De aceea, trebuie să înțelegem că educația creștină a copiilor, pe lângă formarea caracterelor umane în spiritul credinței creștine, are drept scop să formeze nu doar cetățeni ai patriei pământești, ci și cetățeni ai Împărăției Cerurilor, ai comuniunii de iubire veșnică divino-umană. Astfel, cateheza trebuie să îi învețe pe copii să cultive valori profund umane și sfinte… care îl evidențiază pe om ca ființă capabilă de iubire eternă în lumina și iubirea Preasfintei Treimi. ( Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii, Ziarul Lumina de Duminică, 17 februarie 2013, p. 5)

Însă, pentru împlinirea acestor deziderate, arhiepiscopul sau arhipăstorul dumneavoastră nu va reuși dacă nu va fi ajutat; de aceea el are nevoie atât de rugăciunea, cât și de sprijinul concret al păstoriților săi: în primul rând al colaboratorilor de la Centrul Eparhial, apoi al preoților de la parohii, în frunte cu părinții protoierei, al monahilor și monahiilor din mănăstiri, al autorităților locale și al altor instituții publice, care doresc să ajute Biserica pentru împlinirea vocației ei spirituale și sociale. În acest sens, noul arhipăstor al Eparhiei Buzăului și Vrancei își exprimă încă de pe acum deschiderea și disponibilitatea de a coopera cu toți cei ce și-au asumat responsabilitatea de a sluji poporul, însă această cooperare se va întemeia negreșit pe principiile creștine care izvorăsc din Evanghelia lui Hristos. Astfel, ne exprimăm speranța că vom putea dezvolta o activitate cultural-misionară și mai bogată, prin tipărirea și răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu și a altor cărți ziditoare de suflet în toate casele credincioșilor, prin conservarea și restaurarea monumentelor bisericești care fac parte din patrimoniul cultural național, paralel cu activitatea social-filantropică și catehetică, în special cea destinată copiilor și tinerilor, pe care am menționat-o mai sus.

Pentru aceasta, îi rog pe toți creștinii ortodocși din această binecuvântată eparhie să fie alături de arhipăstorul lor și să-l sprijine în lucrarea sa pastoral-misionară, luând aminte la îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Ascultați pe mai-marii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie și nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13,17).

În acest înțeles, se poate afirma că slujirea episcopală este, cu adevărat, un drum al Crucii și al Învierii, deoarece arhiereul se roagă neîncetat pentru popor, se jertfește pentru binele lui, ridică pe umerii săi oaia cea rătăcită, ajutând-o să urce pe drumul Golgotei și spre Înviere, ascultă suspinele săracilor, simte durerea și suferința bolnavilor, este sensibil la tânguirea celor neputincioși și caută să aducă bucurie celor lipsiți de ea.

Preafericirea Voastră,

Înainte de a-mi încheia cuvântul, îngăduiți-mi să Vă mulțumesc încă o dată, din adâncul sufletului, pentru toată dragostea și grija părintească arătate în cei cinci ani și jumătate de împreună-lucrare la Patriarhie; sunt convins că sfaturile Preafericirii Voastre și experiența pe care am acumulat-o în diferitele domenii de activitate bisericească îmi vor fi de mare folos în această nouă etapă a slujirii mele arhierești, ca arhipăstor al unei eparhii.

Un cuvânt de aleasă prețuire și gratitudine îndrept acum către ierarhii Bisericii Ortodoxe Române care și-au luat osteneala de a fi alături de mine în acest moment unic și crucial din viața mea și, în mod deosebit, înalților oaspeți din partea unor Biserici Ortodoxe surori: ÎPS Părinte Iosif, Mitropolit de Prikonisou, delegatul Sanctității Sale, Bartholomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului; ÎPS Părinte Ilarion, Mitropolit de Volokolamsk – Patriarhia Rusă – prieten și colaborator în cadrul organismelor Panortodoxe și creștine; ÎPS Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra – Biserica Ortodoxă a Greciei și ÎPS Părinte Isaia, Mitropolit de Tamasou și Orinis – Biserica Ortodoxă a Ciprului. Le mulțumesc din suflet pentru dragostea lor frățească și onoarea pe care mi-au făcut-o, venind de la distanțe mari pentru a împărtăși cu noi bucuria unui nou început în slujirea Bisericii lui Hristos.

Mulțumesc, de asemenea, Preacucernicului Părinte Consilier-cultural Costică Panaite, pentru frumoasele cuvinte de întâmpinare rostite în numele clerului și credincioșilor din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei și-l încredințez de toată prețuirea mea, exprimându-mi nădejdea unei rodnice cooperări pe tărâm cultural.

Salut, de asemenea, prezența la acest eveniment a înalților demnitari de Stat, senatori, deputați, miniștri și reprezentanți ai autorităților locale din județele Buzău și Vrancea, precum și ai altor instituții publice, pe care îi asigur de tot respectul și considerația noastră.

Cu sentimente de profundă recunoștință față de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care m-a ales Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei, față de profesorii de la Seminarul Teologic Chesarie Episcopul din Buzău și de la Facultățile de Teologie din București și Thessalonic; cu sentimente de gratitudine și prețuire față de ierarhii care m-au călăuzit de-a lungul anilor, în vremea studiilor teologice – Înaltpreasfințiții și Preasfințiții Părinți Casian al Dunării de Jos, Teofan al Moldovei și Bucovinei și Galaction al Alexandriei și Teleormanului, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; cu sentimente de pioșenie față de fericiții întru adormire, vrednici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – Teoctist, Patriarhul României, Hristodoulos, Arhiepiscopul Athenei, și Mitropoliții Hrisostom al Edessei și Maxim de Serres; cu sentimente de frățească și părintească dragoste față de toți slujitorii sfintelor altare și credincioșii din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei; cu sentimente de stimă față de autoritățile de stat locale și centrale și ale altor instituții publice, aici, prezente, mă încredințez cu toată ființa mea milostivirii Preasfintei Treimi, Dumnezeul nostru, rugându-mă Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul Cel Veșnic, să-mi dăruiască sănătate, putere și înțelepciune, pentru a păstori cu cinste și demnitate poporul lui Dumnezeu din această binecuvântată eparhie și de a păstra nealterată comoara dreptei credințe, pe care vrednicii noștri înaintași au apărat-o cu multe jertfe și nevoințe. În încheiere, îi încredințez pe toți slujitorii sfintelor altare de la parohii și din mănăstiri, pe monahi și monahii, pe profesorii și elevii Seminarului Teologic și mai ales pe dreptcredincioșii creștini, tineri și vârstnici, că am venit aici să-L slujesc pe Hristos cu toată dragostea, dăruirea și devotamentul meu, adică pe dumneavoastră, cei ce constituiți realmente Trupul Său tainic, Biserica, și sunteți, totodată, „pecetea apostoliei mele în Domnul”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (1 Cor. 9,2) și odorul de mare preț pe care Hristos îl va cere de la mine la cea de-a doua Sa venire.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și părtășia Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Amin”.

Comentarii Facebook


Știri recente