Curajul de a trăi creștinește

Este o certitudine astăzi, la mai bine de două decenii de la câștigarea libertății de exprimare și mărturisire a credinței și a simțămintelor religioase, că numărul celor care își manifestă, fără teamă, religiozitatea, a celor care își fac, cu credință și seninătate, semnul Sfintei Cruci când trec pe lângă o biserică, a crescut. Acesta este un aspect benefic și un câștig de o mare valoare pentru generațiile care vor veni. Însă ne confruntăm, din păcate, și cu o reținere, mai ales din partea tinerilor, dar nu numai, în a avea curajul mărturisirii numelui de creștin și, mai mult, în a recunoaște și a avea o atitudine conformă vieții creștine.

Această perioadă binecuvântată a postului este un motiv în plus să medităm, cu dreaptă socotință, la faptele noastre creștinești, să ne analizăm, prin prisma modelului suprem, care este Hristos răstignit și înviat, dacă viețuirea noastră este în duh și adevăr sau încercăm să ne mai păcălim, că facem cele ale creștinului doar datorită faptului că suntem botezați și așa este bine. Avem noi, creștinii mileniului trei, curajul de a trăi o viață conformă Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, ne asumăm rolul de propovăduitori, dar mai ales făptuitori ai faptelor bune sau încă ne rușinăm și ne lăsăm copleșiți de frică, atunci când suntem puși în situația de a acționa și de a trăi o viață creștină? Tinerii noștri, adolescenții de azi, sunt în spatele ușilor încuiate dominați de sentimente de frică sau de rușine că sunt ortodocși, sau îi găsim dornici de a veni în ajutor celor încă rătăciți și de a se bucura împreună de dulceața de nespus a Liturghiei și de împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Înviat și biruitor asupra morții? Iată doar câteva întrebări pe care ni le ridică această temă – curajul mărturisirii numelui de creștin în societatea actuală.

Curajul credinței – arma de temut a tânărului

Sunt tineri care mărturisesc, fără rezerve, că sunt creștini ortodocși, că țin post, merg la biserică și au grijă să se spovedească și împărtășească măcar în cele patru posturi mari, dar întâlnim și adolescenți, studenți sau chiar persoane ceva mai mature ca vârstă și convingeri care au temeri, provocate cel mai adesea de unele idei preconcepute, în a-și afirma apartenența la un mod de viețuire creștinesc. ‘Sunt privită cu ochi mari, de unii prieteni, atunci când spun că merg la biserică și postesc. Îmi spun că sunt demodată, gândesc ca bunica și acesta este un motiv pentru care ascund uneori faptul că îmi spun rugăciunea sau îmi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică. Poate nu este bine că procedez așa, dar nu vreau să se râdă de mine sau de ceea ce simt’, ne-a mărturisit Elena, elevă în clasa a XI-a la un liceu din Buzău. Și Costin spune că din cauza anturajului pe care îl are cam lipsește de la biserică, deși părinții săi merg în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. ‘Nu pot să spun că mi-e rușine să mărturisesc faptul că eu cred în Dumnezeu, că mă rog și țin postul, dar doi prieteni din gașcă, grupul cu care îmi petrec mult timp, sunt rockeri înrăiți și mai fac glume pe seama mea, în special atunci când mai bem câte o bere, dar ceilalți colegi de la facultate gândesc altfel; chiar am fost, după o sesiune, într-o excursie la mănăstirile din Moldova și ne-a plăcut foarte mult. Acolo am simțit ce înseamnă să fii creștin ortodox, membru al Bisericii și să te bucuri de comuniunea cu ceilalți, persoane pe care nu le-ai mai văzut, dar care îți zâmbeau și te salutau politicos’.

Mândria ne umbrește mărturisirea

‘Pericolul foarte mare este să ai impresia că mărturisirea numelui de creștin trebuie să se oprească în interiorul tău, că este doar o problemă de rezolvat pe cont propriu, prin intermediul rațiunii. Cred că orgoliul personal sau mândria nu ne lasă să ne manifestăm ca niște creștini autentici, mândria că intelectul nostru este superior și deciziile noastre sunt cele mai bune pentru viața pe care o ducem. Tocmai acest orgoliu nu ne lasă să înaintăm duhovnicește și, prin studiu, dar mai ales printr-o practică bisericească, liturgică, să ne putem apăra mai bine de cei care ne vânează sufletul și credința, de toți acești sectari agresivi și de modul agresiv de prozelitism pe care îl practică și care are, din păcate, succes acolo unde nu există convingere fermă și credință puternică’, ne-a declarat Mihaela Rogoti, profesoară de religie.

Cristina este convinsă că unii tineri nu mărturisesc faptul că sunt creștini pentru că nu știu ce înseamnă să fii creștin și nu știu acest lucru pentru că nu merg la biserică, nu au o legătură cu biserica și cu preotul. Ba chiar unii fac și un titlu de ‘glorie’ din acest fapt – ce să caut eu la biserică, unde se duc doar moșii? – fără să își dea seama că nu putem fi creștini dacă nu mergem frecvent la biserică. ‘Eu sunt de acord că îl putem simți oriunde pe Dumnezeu, dar biserica este casa Lui și trebuie să ne adunăm acolo pentru a-i arăta cinstea și dragostea. Este ca în familie – îi avem mereu pe părinți în minte acolo unde suntem, dar trebuie să îi mai și vizităm, să mai stăm cu ei de vorbă, să luăm masa împreună, în familie, pentru a simți că îi prețuim și îi iubim. Nu ne putem manifesta dragostea față de cineva de la distanță. Așa cum, în altă ordine de idei, a merge la biserică nu este echivalent cu a face și voia lui Dumnezeu, dacă nu facem și fapte bune; dar este un început bun – în biserică primim sfaturi care ne vor folosi în viață, iar mersul la biserică trebuie urmat de grija față de celălalt. Tinerii trebuie învățați. Este adevărat că vorbim de o etapă dificilă a vieții, când se fac cele mai multe greșeli, dar poate este și vina noastră că nu ne prea place să fim învățați și, pe de altă parte, avem și teama de a fi respinși, de cele mai multe ori, pe considerentul că nu avem suficientă experiență’.

‘Omul duhovnicesc este în întregime durere…’

‘Mărturisirea lui Hristos ar fi un prilej de mântuire la îndemâna tuturor, pe baza cuvintelor Evangheliei: ‘Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu’ (Luca 12, 8) și iară: ‘De cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri’ (Marcu 8, 38). Problema și greutatea mărturisirii sunt strâns legate de societatea în care trăim, unde, parcă sistematic, se vorbește tot mai puțin despre Hristos, despre valorile creștine. Influența negativă este foarte puternică și se lipește foarte ușor de sufletele creștinilor. Majoritatea oamenilor de azi, prin nepăsare, și-au adormit conștiința. Cu păcatele săvârșite au stins ‘simțul’ lor duhovnicesc, nu au o alarmă lăuntrică care să le atragă atenția asupra stării lor de îndepărtare față de Dumnezeu și se simt relativ bine în această stare.

Viața mărturisitoare a creștinilor adevărați creează o incomoditate pentru necredincioși și le arată o oglindă curată în care își văd starea lor decăzută, în gravitatea ei. Uneori ne este frică sau rușine să fim incomozi… Noi, creștinii, trebuie să nu luăm în seamă împotrivirea altora, ci să ne străduim din răsputeri pentru a trăi în și cu Hristos, a trăi ortodox. Când omul are viață corectă, lucrarea lui îi încredințează lăuntric și pe cei slabi. Chiar și prezența noastră trebuie să fie o mărturisire de credință. Cu mărinimie, cu noblețe, cu curaj și cu jertfire de sine să luăm atitudine când Hristos sau Biserica sunt hulite sau atacate. Cuviosul Paisie Aghioritul așa zice: ‘Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru situații, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască”, ne-a mărturisit părintele Rafail Lukács, de la Parohia ortodoxă Păsăreni din județul Mureș. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 24 aprilie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente