Cum, când și de ce a apărut monahismul? – Interviu cu Acad. Emilian Popescu

„Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creștinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influențați de învățătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârșire, s-au retras oarecum din societate mai către margine și au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viață în comun.” „La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane și grupări independente, care răspundeau unui zel special.” În epoca bizantină, „monahii puteau chiar să răstoarne un împărat, dacă se abătea de la dreapta credință”. „Dezmățul exagerat din societate, toată gălăgia asta, îi va determina pe mulți să-și caute liniștea în mănăstire.” Despre cum s-a născut, cum a evoluat și cum a influențat monahismul lumea creștină, aflați din interviul cu academicianul Emilian Popescu.

Când a apărut monahismul?

Există mai multe opinii, unele ale unor învățați laici, altele ale învățaților creștini. Unii învățați laici socot că originile monahismului ar sta chiar în epoca romană, în epoca principatului, când persoane foarte sărace se retrăgeau la marginea comunităților și chiar mai departe, ca să scape de obligațiile fiscale impuse de stat. Acest fenomen s-a petrecut mai ales în Egipt, unde clima, fructele și peștele din preajma Nilului asigurau condițiile minime de trai. Această retragere din societate era numită „anahoresis”, de aici anahoret, cuvânt a cărui semnificație inițială, așadar, nu a fost de natură religioasă, ci de natură socială. Se mai spune că, la un moment dat, acești anahoreți retrași din motive sociale au intrat în legătură cu diferite curente filosofice, care le-au dat niște idealuri de viață, pe care ei le-au cultivat. Mai sunt și păreri care pun originile monahismului în legătură cu așa-zișii „terapeuți”, asceți iudei, greci și egipteni, care trăiau pe lângă templele lui Isis din Egipt și aveau idealul purificării de patimi.

Despre monahismul motivat creștin, de când putem vorbi?

Există o altă tradiție în legătură cu originile creștine ale monahismului, aceea a Sfântului Ioan Casian. Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creștinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influențați de învățătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârșire, s-au retras oarecum din societate mai către margine și au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viață în comun. Aceasta este opinia Sfântului Ioan Casian, sprijinită și de informații din Faptele Apostolilor. Învățații creștini socot că și numai învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, modul Lui de viață și după aceea învățătura Sfântului Apostol Pavel erau suficiente pentru a inspira monahismul, fără a mai fi nevoie de alte surse de inspirație.

Monahismul, reacție la secularizarea Bisericii?

Primele comunități bisericești au fost, evident, strict legate de spațiul urban. În ce moment monahismul, dezvoltat în afara cetății, ca o altă formă de manifestare a duhului creștin, a devenit interesant pentru Biserică?

La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane și grupări independente, care răspundeau unui zel special, prezent la o persoană, la două sau la mai multe. Deci nu intrase ca o instituție sub autoritatea Bisericii. Trebuie să ținem cont, totuși, că la începuturile sale Biserica avea o organizare modestă, mai bine pusă la punct în orașe. Monahismul eremitic – de la „eremos”, pustiu, retras – s-a dezvoltat în zone pustii, în Egipt, în sudul Palestinei, în Siria, și după aceea, mai târziu, și în Asia Mică. În acest context deci apare și numele celui mai celebru monah creștin, care a întemeiat viața eremitică, Sfântul Antonie cel Mare, ce s-a născut pe la anul 250 și a trăit până în 356. Sfântul Antonie, un eremit, așadar, a lăsat mulți ucenici, între care Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei. Faptul că episcopul Alexandriei este ucenic al unui eremit, trăitor în pustie, este dovada cea mai limpede despre cât de strânse erau legăturile dintre monahism și ierarhie, încă de la începuturile secolului al IV-lea.

Există o opinie, conform căreia monahismul ar fi fost și o reacție la o tendință de secularizare în Biserică, ce se făcea simțită la sfârșitul secolului al III-lea, dar mai ales după 313, când încetează persecuția asupra creștinilor. Cât adevăr este în această teorie?

Nu poate să fie vorba de o secularizare în Biserică la sfârșitul secolului al III-lea, pentru că Biserica era în plină perioadă de persecuții; persecuțiile generale ale Bisericii au început la mijlocul secolului al III-lea. Primul care a dezlănțuit persecuțiile a fost împăratul Deciu, în jurul anului 250. Apoi a urmat Valerian, Galerius, Aurelian ș.a.m.d.

Dar după încheierea acestei perioade?

Perioada de relaxare a început abia în timpul împăratului Constantin cel Mare, după 313. Constantin cel Mare este primul care, prin Edictul de la Mediolanum, restituie creștinilor bunurile confiscate și transformă Biserica într-o instituție cu drepturi depline. E greșit spus că ar fi apărut vreo tendință de secularizare a Bisericii. Se lupta încă pentru existență, pentru că și după 313 au mai fost persecuții, în timpul lui Liciniu (308-324), Iulian Apostatul (361-363). Nu e valabilă această ipoteză. Abia după ce s-au terminat persecuțiile, când Biserica a avut un sinod care i-a clarificat pentru prima dată doctrina, în 325, atunci s-a putut organiza, după ce și-a căpătat oarecare siguranță de sine.

Se spune că la Sinodul din 325, la care a participat și împăratul Constantin, erau prezenți foarte mulți oameni care trecuseră prin persecuții; unii aveau un ochi scos, alții aveau cicatrice în obraz, alții aveau câte un genunchi anchilozat pentru rănile suferite. Se putea seculariza Biserica în acele vremuri când încă amintirea persecuțiilor era atât de vie?

„Trăire supremă a învățăturii Mântuitorului”

Ce a adus nou viziunea monastică asupra modului creștin de a trăi, referindu-ne la acea spiritualitate dezvoltată în pustiul egiptean?

Există o tendință firească a omului de curățire de patimi. Chiar la epicurei, la stoici, se vorbea de katharsis, de purificare, însă avea cu totul alt conținut, era un conținut filosofic. Când a luat ființă monahismul creștin, atunci esențială a fost legătura cu Dumnezeu, rugăciunea și trăirea experienței contactului cu Dumnezeu.

Fără îndoială, spiritualitatea monahală a fascinat Biserica și a influențat-o într-un mod greu de apreciat pe deplin, însă cum a fost, la început, percepută viața monahală: ca o formă, printre altele, de a trăi spiritul evanghelic ori ca un superlativ al vieții creștine?

Era urmarea învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos dusă la străduințe maxime, pentru că Mântuitorul le-a spus că cine dorește să vină după El să-și vândă ce are și să-și facă comoară în ceruri. Ca să ajungi la hotărârea de a părăsi lumea, de a vinde tot și de a pleca într-un loc necunoscut și de a te lăsa numai în grija lui Dumnezeu însemnează o mare tărie de suflet și un eroism pe care nu-l putea avea oricine. Deci, este un fel de trăire supremă a învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos, într-un mediu adecvat, departe de societate, pentru că societatea te perturbă în această privință.

Monahii în cetate

Vă propun un subiect interesant: legătura dintre monahism și spațiul public bizantin. După ce Biserica a obținut libertate, poveștile despre monahi, învățătura, statura deosebită a unor oameni sfinți dintre rândurile monahilor, cu siguranță au fascinat și au cucerit spațiul public bizantin și societatea devenită creștină, între timp.

În primul rând, trebuie să spun că monahismul răsăritean a reprezentat un ideal măcar vrednic de văzut pentru tinerii de atunci. Erau pelerinaje frecvente din Apus la Locurile Sfinte, cu ședere îndelungată în mănăstiri. Exemple avem chiar de la noi, cu Sfântul Ioan Casian, Sfântul Gherman, care, înainte de a ajunge în Italia, au stat vreme îndelungată alături de părinții din pustiu.

În acele vremuri, orice om care căuta desăvârșirea trebuia să meargă și să vadă experiența monahilor. Monahii căpătaseră un prestigiu foarte mare, așa cum se bucură astăzi de un prestigiu deosebit universități ca Princeton sau Harvard. Mulți mergeau acolo ca să vadă cum trăiesc monahii, iar viețuirea acestora au adus-o și în capitala imperiului.

De pildă, monahismul în capitala Imperiului Bizantin a fost adus de un călugăr din Siria, Isaac, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Inițial, el a întemeiat o mănăstire mai modestă, însă a câștigat un demnitar mare bizantin, Dalmat, care a dat bani, și în anul 383 s-a clădit o mănăstire puternică în Constantinopol. Dar nu a fost numai mănăstirea lui Dalmat, a mai fost și mănăstirea achimiților, acei călugări care se rugau în schimburi, fără oprire, ziua și noaptea, și multe altele, după aceea.

În afară de faptul că aveau ca ideal rugăciunea pură și legătura cu Dumnezeu, aceste mănăstiri din Constantinopol cinsteau și moaștele de sfinți, devenind și mai atractive, din acest punct de vedere. De pildă, capul Sfântului Ioan Botezătorul era adus la Constantinopol într-o mănăstire de acolo, foarte importantă; moaștele Sfinților Serghie și Vah, la fel, tot la Constantinopol, Cosma și Damian, erau mănăstiri și lângă ele existau și așezăminte de primire a bolnavilor, și se relatează că oamenii veneau, stăteau o perioadă în aceste așezăminte, se rugau și plecau sănătoși.

Curând, monahii au devenit foarte influenți în societate. Ei aveau ca fii duhovnicești mari personalități politice, iar influența lor în problemele foarte importante, chiar politice, era foarte mare; dar mai ales în cele bisericești.

În timpul împăratului Justinian, monahii erau bine primiți chiar în palatul imperial. Lui Justinian îi făcea mare plăcere să poarte discuții cu monahii îmbunătățiți. De altfel, el avea convingerea că rugăciunile monahilor și prezența mănăstirilor în imperiu aduc pacea; îi considera pe călugări „îngeri în trup” și, din acest motiv, a luat numeroase măsuri pentru îmbunătățirea vieții monahale.

În mănăstiri se desfășura și o intensă activitate intelectuală și culturală. Se copiau manuscrise, se difuzau cărți. Categoric, monahismul a avut un rol foarte important în societatea bizantină. Monahii puteau chiar să răstoarne un împărat dacă se abătea de la dreapta credință.

„Astăzi intră mai mulți intelectuali în mănăstiri”

Vă propun să facem un arc foarte lung peste timp, până în zilele noastre. Ați putea face o descriere a lumii monahale de astăzi?

În România sau în lume?

În lumea creștină, în ansamblu.

Monahismul are o extindere diferită în țara noastră și în lume. Sunt țări din Europa sărace în monahi în momentul de față, iar acest fapt este un semn al crizei spirituale prin care trece Apusul astăzi. În lumea romano-catolică există mănăstiri mari, cum este de pildă Maria Laach, în Germania, o mănăstire de tradiție gregoriană, splendidă, dar cu foarte puțini călugări. Clădiri imense, biblioteci, dar sunt foarte puțini monahi. La fel și în Spania. Se remarcă o criză a monahismului care adapă criza spirituală.

Și la noi se poate sesiza, în momentul de față, o criză a monahismului, cu toate că avem un număr mare de monahi, pentru că afluxul, chemarea la monahism, este mai săracă decât acum zece sau cincisprezece ani.

După Revoluția din 1989, a fost un aflux foarte mare spre mănăstiri. Mulți s-au dus fără chemare, s-au dus numai pentru ca să-și asigure ziua de mâine; mulți au plecat, iar acum se găsesc tot mai puțini doritori de a merge să se consacre lui Dumnezeu.

Totuși, ca un fapt îmbucurător, astăzi intră mai mulți intelectuali în mănăstiri. Eu cunosc chiar dintre absolvenții mei de la Facultatea de Teologie de la Iași băieți excepționali care s-au dus la mănăstiri. Mănăstirea Putna, de exemplu, are un număr mare de monahi licențiați în Teologie sau în alte științe. Am cunoscut în vara anului trecut, la Galați, doi călugări, ajutoare apropiate ale Preasfințitului Casian, unul cu studii de matematică și fizică, celălalt cu studii de informatică. Dar nu sunt mulți din aceștia. La Athos am cunoscut tot așa, și greci, dar și occidentali, care au trecut la Ortodoxie și au intrat în mănăstire.

Este un procent mai mare acum de intelectuali printre monahi, decât acum, să zicem, cincizeci sau o sută de ani.

„Toată gălăgia asta îi va determina pe unii să-și caute liniștea în mănăstire”

Ce influență credeți că exercită monahismul în lume, astăzi? Vă rog să vă referiți la spațiul ortodox, în general, și la spațiul românesc, în special.

Spațiul ortodox are și el particularitățile lui. În Bulgaria e sărăcie mare și de preoți și de monahi, în Serbia, cu conflictele astea, au fost distruse mănăstiri… În Grecia este mai bine; au mănăstiri foarte bine puse la punct, destul de populate. Intelectualii greci au legături strânse cu mănăstirile; au duhovnici în ele. Există, deci, o legătură strânsă în Grecia între intelectualitate și monahism. La noi, mai puțini intelectuali merg la biserică sau la mănăstiri…

Sau nu se afișează. Poate că au niște rețineri pe care le-au dobândit în perioada comunistă de a nu se afișa, de a fi mai discreți în această privință.

Nu știu cât se afișează, cât nu se afișează, chestiunea este că, dacă sunt cu adevărat intelectuali și creștini, n-au de ce se ascunde. Să se arate, să spună că merg să se spovedească și lucrul acesta poate să devină un model și pentru alții. Dar nu sunt mulți intelectuali cu tragere către duhovnicie. La noi, intelectualitatea este ruptă de Biserică, de mai multă vreme. Eu bănuiesc că acest lucru s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Revoluția de la 1848 și după reforma lui Cuza.

Care sunt speranțele dumneavoastră legate de viitorul monahismului?

Cred că monahismul se va întări în viitor, pentru că dezgustul de lume crește acum. Dezmățul exagerat din societate, toată gălăgia asta îi va determina pe mulți să-și caute liniștea în mănăstire. Fără îndoială, monahismul va dăinui.

Notă: Interviu realizat de diacon Nicolae Pascal și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică”, nr. 54 (168) din 18 ianuarie 2009.

Comentarii Facebook


Știri recente