Cultul morților și consolarea îndoliaților

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

‘În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Și, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească și l-a dat mamei lui. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.'(Luca 7, 11-16)

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, care ne prezintă minunea învierii fiului văduvei din Nain, vedem cum porunca iubirii față de aproapele se împlinește și prin grija față de cei trecuți din viața aceasta pământească. De asemenea, Evanghelia ne învață să arătăm compasiune oamenilor îndurerați în urma trecerii la Domnul a celor apropiați lor.

În acest sens, când Biserica săvârșește slujbele de înmormântare a celor decedați, deodată cu rugăciunile ei pentru aceștia, ea îi mângâie sau îi consolează și pe cei întristați, ca ei să nu se prăbușească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos și a Bisericii Sale.

Întrucât rugăciunea este expresia cea mai reală și profundă a iubirii izvorâte din adevărul credinței mântuitoare, în acest context se înscriu în Ortodoxie și rugăciunile pentru cei adormiți în Domnul, deoarece ‘fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem’ (Romani 14, 8). Astfel, formăm în Biserică un singur trup, în care Hristos – Capul Bisericii ‘stăpânește și peste morți și peste vii’ (Romani 14, 9), iar ‘dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună’ (1 Corinteni 12, 26).

Cultul morților se bazează pe multe dovezi scripturistice și patristice referitoare la rugăciunile pentru morți, încât pomenirea morților este chiar o datorie în marea poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credință al Evangheliei.

Din punct de vedere creștin, moartea poate avea trei înțelesuri: moarte fizică, adică despărțirea sufletului de trup; moarte morală, ca neascultare a omului de Dumnezeu, cauzată de păcat (cf. Romani 6, 13), și moarte veșnică, adică despărțirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinței și nepocăinței.

Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum ‘trecerea în neființă’, distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (cf. Ecclesiast 12, 7). Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, chiar în ziua morții lui (cf. Luca 23, 43). De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr și bogatul nemilostiv arată continuitatea vieții sufletului dincolo de mormânt, adică după despărțirea sufletului de trup (cf. Luca 16, 22-31). Apocalipsa vorbește despre sufletele sfinților care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8). Hristos ‘stăpânește și peste morți și peste vii’ (Romani 14, 9), iar ‘cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi’ (cf. Ioan 11, 25), adică moartea fizică nu poate suprima viața sufletească.

Adevăratul creștin nu se teme atât de moartea trupească, cât de moartea morală sau spirituală, de păcat, deoarece aceasta din urmă înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu (cf. Matei 10, 28). Moartea fizică nu-i poate despărți total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morți și se află uniți în iubirea Lui (cf. Romani 8, 35-37). De aceea, adevărații creștini mențin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiți în Domnul.

Cei ce au murit fizic (cu trupul) nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutați prin rugăciunile celor vii, mai ales ale Bisericii. În Sfânta Scriptură astfel de rugăciuni sunt practicate și devin o datorie în marea poruncă a iubirii evanghelice.

În Vechiul Testament, la moartea cuiva se făcea plângere mare și se ținea post șapte zile (cf. 1 Regi 31, 11-13). Evreii aveau rugăciuni speciale pentru morți pe care le repetau în fiecare an (cf. Judecători 11, 40). La rugăciuni se adăugau și fapte de milostenie. Astfel, Tobit, pe patul de moarte, spune fiului său: ‘Împarte pâinea ta la mormântul drepților, dar celor păcătoși să nu le dai!’ (Tobit 4, 17), adică milostenia să fie făcută săracilor drepți și temători de Dumnezeu.

Isus Sirah, în cartea sa Înțelepciunea (7, 35), spune: ‘Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de ea’.

Mărturia cea mai limpede despre folosul rugăciunilor pentru morți se vede în Cartea a doua a Macabeilor (12, 39-46), unde Iuda Macabeul, în urma unei lupte în care au căzut mulți iudei, voind să ridice trupurile celor căzuți, a aflat sub hainele lor lucruri închinate idolilor din Iamnia. Și, pentru acest păcat, s-a rugat împreună cu mulțimea ca Dumnezeu să le ierte celor morți acest păcat. Apoi au fost aduse jertfe pentru păcatul comis. Despre această atitudine cartea spune: ‘Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curățire pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat’ (12, 46).

În Noul Testament se arată posibilitatea ca unele păcate să fie iertate și după moarte. Numai păcatele împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor: ‘Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, iertat va fi lui; dar cine va fi zis împotriva Sfântului Duh, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie’ (Matei 12, 31-32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt, și deci care nu se iartă după moarte, sunt: necredința, apostazia, deznădejdea, împietrirea inimii în ură și nepocăința. De aceea, Biserica – potrivit sfintelor canoane – nu se roagă pentru cei ce au murit în erezie1, întrucât au căzut din adevărul credinței, și nici pentru sinucigași, deoarece deznădejdea în care au căzut este păcat împotriva Sfântului Duh.

Sfânta Scriptură arată că Mântuitorul Iisus Hristos deseori a săvârșit minuni, nu fiindcă a fost rugat de cei bolnavi, ci fiindcă alții s-au rugat pentru ei, ca de pildă: vindecarea copilului unui slujitor regesc (roman) (cf. Ioan 4, 46-53), vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28), vindecarea slăbănogului din Capernaum (cf. Matei 7, 5-10), învierea fiului văduvei din Nain din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 7, 11-15), învierea fiicei lui Iair (cf. Luca 8, 42-56), învierea lui Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44). Iar Sfântul Apostol Petru a înviat din morți în Iope pe Tavita, o fecioară cunoscută prin faptele ei bune. Deci, minunile acestea s-au săvârșit pentru credința și rugăciunea altora.

Mântuitorul însuși arată că prin credință și iubire totul este posibil: ‘Toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi’ (Matei 21, 22; Marcu 9, 23), mai ales când omul caută împărăția lui Dumnezeu (cf. Matei 6, 33). De aceea Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: ‘Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii’, și adaugă: ‘Că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru’ (1 Timotei 2, 1-3). Apostolul nu oprește rugăciunile pentru cei adormiți, ba chiar spune că atât de mare era iubirea unor creștini pentru cei adormiți și atât de mare era credința lor că-i pot ajuta, încât se botezau pentru ei (cf. 1 Corinteni 15, 29). Mormântul nu poate stăvili sau birui iubirea față de cei adormiți în Domnul (cf. 1 Corinteni 13, 8). De aceea, rugăciunea pentru morți este o datorie morală: ‘Datori suntem să ne punem sufletele pentru frați’ (1 Ioan 3, 16), deoarece: ‘mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi’ (Ioan 15, 13).

Practica rugăciunii și pomenirii morților este atestată de mărturii apostolice și patristice. Printre cele mai vechi Liturghii care ni s-au păstrat se află Liturghia cuprinsă în cartea a VIII-a din Constituțiile Apostolice. În această Liturghie se menționează pomenirea morților, începând mai întâi cu sfinții: ‘încă aducem Ție [această jertfă – n.n.] pentru toți sfinții care din veac Ți-au plăcut Ție, pentru patriarhi, prooroci, drepți, apostoli, martiri, mărturisitori, episcopi, diaconi, ipodiaconi, lectori, cântăreți, pentru toate fecioarele, văduvele, laicii și pentru toți al căror nume îl știi’ 2.

În Liturghia Sfântului Iacob se întâlnește, de asemenea, pomenirea celor adormiți în Domnul: ‘Adu-ți aminte, Doamne Dumnezeule, de sufletele și de tot trupul pe care l-am pomenit și pe care nu l-am pomenit, adu-ți aminte de cei dreptcredincioși de la Avel cel drept până în ziua de astăzi. Însuți odihnește-i acolo unde este țara celor vii, în împărăția Ta, în desfătarea Raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, al părinților noștri, de unde a fugit durerea, întristarea și suspinarea, unde strălucește lumina feței Tale și totdeauna luminează’3.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (†379), cei morți sunt pomeniți în trei momente diferite: la Proscomidie, după citirea Evangheliei într-o ectenie specială și după sfințirea darurilor: ‘Pentru iertarea păcatelor și odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N.), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Odihnește-i, Dumnezeul nostru, și-i sălășluiește pe dânșii unde strălucește lumina feței Tale’ 4.

Despre pomenirea morților avem mărturii la scriitorii bisericești și Sfinții Părinți încă din veacurile primare.

Tertulian (†240) scrie în una din operele sale: ‘Noi aducem ofrande pentru cei morți în fiecare an la ziua morții lor’5.

Sfântul Epifanie de Salamina (†403), combătând învățătura lui Arie, care nega rostul și eficacitatea rugăciunilor pentru cei morți, scrie: ‘Pentru cei morți se fac pomeniri pe nume, săvârșindu-se rugăciuni și servicii publice și milostenii ‘ 6.

Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386) adeverește aceeași practică a Bisericii: ‘Noi ne rugăm pentru Sfinții Părinți și episcopii adormiți și, în scurt, pentru toți cei mutați înainte de noi, crezând că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care se face rugăciunea la jertfa sfântă și preaînfricoșătoare ce este pusă înainte’7.

Istoricul Eusebiu al Cezareei (†340), vorbind despre moartea împăratului Constantin cel Mare, scrie: ‘Tot poporul cu preoții adresau lui Dumnezeu rugăciuni fierbinți însoțite de lacrimi și de adânci suspine pentru sufletul împăratului Constantin’8.

Fericitul Augustin (†430) învață și el despre binefacerile rugăciunii pentru cei adormiți: ‘Nimeni nu trebuie să se îndoiască că într-adevăr rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa mântuitoare și milosteniile făcute pentru sufletele morților ajută ca Domnul să fie mai milostiv decât meritau ei, după păcatele lor’9.

Sfântul Ioan Damaschinul (†749) se exprimă astfel când vorbește despre rugăciunile pentru morți la Sfânta Liturghie: ‘Un folos cât se poate de mare credem că va fi pentru sufletele la care se referă rugăciunea sfintei și înfricoșătoarei Jertfe care este pusă înainte’ 10.

Înțelegem, așadar, că, în primul rând, pomenirea morților este un act de credință ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credința că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune și se risipește. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărțirea sa de trup, o viață intensă dacă omul este credincios și s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.

Dar întrucât nu se cunoaște precis starea sufletelor celor care au adormit în nădejdea învierii și a vieții celei de veci, toți cei trecuți la viață veșnică au nevoie de rugăciunile Bisericii, mai ales dacă au plecat din lumea aceasta fără o pregătire corespunzătoare. Prin rugăciunile Bisericii se iartă acele păcate pentru care cei decedați în Domnul nu au mai avut timp să arate pocăință prin fapte bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei pentru care se fac rugăciuni de pomenire simt o ușurare a sufletului și o bucurie, mai ales când sunt pomeniți la Sfânta Liturghie și se împart milostenii (pomeni) în numele lor11. Milostenia, ca expresie a iubirii frățești, este acoperitoare de multe păcate. De aceea, rugăciunile și milosteniile sau ofrandele pentru cei adormiți în Domnul îi ajută mult să intre în starea de comuniune spirituală cu Biserica rugătoare.

În al doilea rând, pomenirea morților este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiți arătăm că îi iubim și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim și simt când împărțim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiți este mai tare decât moartea și ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât și prin modul în care îngrijim mormintele lor. Încă din primele veacuri, creștinii care mărturiseau credința lor în învierea lui Hristos și în învierea morților se deosebeau de păgâni și prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiți în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumați oamenii se numea ‘necropolă’, adică ‘orașul morților’. Creștinismul a schimbat numele locului din ‘necropolă’ în ‘cimitir’, adică ‘dormitor’ unde se odihnesc vremelnic cei adormiți în Domnul până la învierea cea de obște. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață zicând: ‘De aceea se și cheamă locul acesta cimitir, ca să știți că cei răposați și depuși aici nu sunt morți, ci sunt culcați și dorm’12. Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărțit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morți pe cei decedați, ci îi numim mai degrabă ‘adormiți în Domnul’. Ei au adormit în Domnul întru așteptarea învierii de obște, la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El va judeca viii și morții, iar ‘împărăția Lui nu va avea sfârșit’ (Luca 1, 33). Mai mult, în vremurile păgâne, coșciugul de piatră sau marmură în care era depus mortul se numea ‘sarcofag’. În limba greacă, ‘sarcofag’ înseamnă ‘mâncător de trup’ sau ‘mâncător de carne’, deoarece carnea trupului celui mort se descompunea și era mâncată de viermi. Creștinii nu au mai numit coșciugul ‘sarcofag’, ci l-au numit ‘sicriu’, adică o cutie, sau un chivot în care se păstrează un obiect de mare preț, un odor. Acest odor de mare preț este trupul creștinului, templu al Sfântului Duh (cf. 1 Corinteni 6, 19). De aceea trupul celui decedat nu se arde, ci se înhumează, adică se așază în sicriu, iar sicriul se depune în mormânt cu fața spre răsărit, așteptând venirea în slavă a lui Hristos, Răsăritul Cel de Sus, deodată cu învierea morților și Judecata de Apoi. Iar după judecata universală, drepții vor moșteni Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu pregătită pentru oamenii care au crezut în Iisus Hristos, L-au iubit și au împlinit poruncile Lui. Deja din terminologia noastră creștină cu privire la cimitir și sicriu se vede cât de mare este prețuirea nu numai a sufletului, ci și a trupului celui care a adormit în Domnul. Această prețuire a trupurilor celor adormiți în Domnul se vede și în faptul că mergem des la morminte, aprindem lumânări lângă crucea de pe mormânt, așezăm flori pe morminte și îngrijim mormintele. De altfel, modul în care un popor își respectă copiii, bătrânii și morții arată gradul lui de credință și de civilizație. Îngrijirea mormintelor este, așadar, un semn al iubirii noastre pentru cei care au trecut la Domnul și așteaptă împreună cu Biserica învierea morților și viața veacului ce va să fie. De ce? Pentru că mântuirea omului este deplină când se mântuiește nu numai sufletul, ci și trupul, prin învierea sau ridicarea acestuia din stricăciune în ziua învierii de obște și prin intrarea lui în Împărăția Preasfintei Treimi.

În al treilea rând, actul de pomenire al celor adormiți în Domnul este un act de speranță. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică ‘în nădejdea Învierii și a vieții celei de veci’. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creștinii care plâng pe cei morți să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credința că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toți cei adormiți (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18). În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinței și ale nădejdii creștine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiți, a credinței și speranței noastre că toți vom învia și ne vom reîntâlni față către față în iubirea nemărginită și dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu. În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiți în Domnul semnifică viața omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său. Încetul cu încetul, așa cum se topește o lumânare, trece viața fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara și firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândește în jurul ei. Pentru viața omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet și câtă lumină a răspândit în jurul său prin credința sa în Hristos – Lumina lumii, prin rugăciune și prin fapte bune. La Parastasul pentru cei adormiți întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă și pe colac, pentru că atât coliva, cât și colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinței în înviere și al comuniunii frățești în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ș.u.). După ce s-a terminat slujba Parastasului, coliva și colacii se împart, se dăruiesc de pomană (spre pomenire) celor prezenți, mai ales săracilor, iar prin aceasta se săvârșește o faptă bună, adică plină de lumină, o faptă a dragostei creștine, care este simbolizată de lumânarea aprinsă deasupra colivei. Deci, săvârșind fapte bune izvorâte din credință, adunăm lumină în suflet, deoarece numai prin iubirea față de Dumnezeu și față de oameni devenim noi lumini în fața lui Dumnezeu, ‘Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună și tot darul’ (Iacov 1, 17), și lumini în fața oamenilor (cf. Matei 5, 16).

Deci, rugăciunile, prescurile și lumânările de la Liturghie aduse pentru cei adormiți în Domnul și milosteniile săvârșite în numele lor ajută sufletelor acestora, dăruindu-li-se iertarea păcatelor pe care ei n-au mai avut timpul să le plângă, sau n-au mai avut timpul să săvârșească faptele pocăinței, dar au murit totuși în necredință.

Din Evanghelia de azi mai învățăm că avem datoria să fim alături de toți oamenii îndoliați, care plâng pe morții lor. Prezența noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară și benefică pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedați să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul și credincioșii să fie prezenți alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristați, pentru a spune cu multă compasiune ‘Nu mai plânge!’ celor care, fiind copleșiți de durere, plâng necontenit. Trebuie, așadar, să aducem consolare părinților îndurerați sau îndoliați care plâng pe copiii lor decedați fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndurerați, așa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi și prin noi, în sufletele noastre și prin prezența noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Să ne rugăm Domnului Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, Lumina lumii (Ioan 8, 12), Care a zis: ‘Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri’ (Ioan 11, 25), să dăruiască lumină și bucurie, pace și odihnă sufletelor celor adormiți în Domnul, să mângâie și să întărească sufletește pe toți cei întristați și îndoliați, având nădejde în învierea lui Hristos și în iubirea Preasfintei Treimi. Amin.

†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note: 1 Pr. Magistr. I. Chirvasie, ‘Pentru care morți se roagă Biserica’, Studii Teologice, II, an X (1958), 9-10, pp. 557-568.

2 Constituțiile Apostolice, Migne, PG 1, col. 1105.

3 Hermann Adalbert Daniel, Codex liturgicus ecclesiae universae, Lipsca, 1853, t. IV. pp. 120-121, citat la Pr. Dr. Ioan Zugrav, Cultul morților, Cernăuți, 1938, p. 14.

4 Rugăciunile pentru morți se află și în liturghia armeană, liturghia Sfântului Marcu, liturghia coptă, liturghia etiopiana, liturghia lui Teodor de Mopsuestia, cf. I. Zugrav, Cultul morților, pp. 17-18. Pentru pomenirea morților în liturghia de rit sirian, vezi Diac. Drd. Aruppala Gheervarghis, ‘Grija pentru cei morți în cultul Bisericii Ortodoxe de rit sirian din India în comparație cu cel al Bisericii Ortodoxe de rit bizantin’, Ortodoxia, XXIII (1971), 3, pp. 415-428. Rugăciunile pentru morți se află, de asemenea, și în liturghia romană, spaniolă, gallicană (vezi Mitrofan de Konewets, Viața repausaților noștri, trad. de Iosif șGheorghianț Mitropolit Primat, București, 1899, p. 104), ceea ce demonstrează că această practică era generală în Biserică încă din veacurile primare.

5 ‘[…] oblationes pro defunctis pro natalitiis annua die facimus’. Liber de corona militis, c. III, Migne, PL 2, col. 79B, și De exhortatione castitatis, cap. XI, Migne, PL 1, col. 975.

6 Adversus haereses, cartea a III-a, cap. LXXV, 7 și 27, Migne, PG 42, col. 513.

7 Cateheza V mistagogică, c. 9, PG 33, col. 1116; vezi și Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, trad. de D. Fecioru (Izvoarele Ortodoxiei), București, 1945, p. 570.

8 Vita Constantini, lib. IV, cap. 71, Migne, PG 20, col. 1125.

9 Sermo, 172, 2, Migne, PL 38, col. 936.

10 Laudă la martira Varvara, c. 22, Migne, PG 95, col. 813; Idem, Despre cei adormiți în credință, c. 21, Migne, PG 95, col. 249 și 268. Hom. XLV, 2 in Genesim, Migne, PG 54, col. 416. vl Hom. LXVII, 4 in Genesim, Migne, PG 54, col. 577.

11 Comentar la Evanghelia după Ioan, Omilia 62, 5.

12 Omilia despre numele cimitirului și despre cruce, PG 49, col. 393.

Comentarii Facebook


Știri recente