Cui folosește presa creștină?

Titlul acestui articol ar putea șoca pe unii dintre cititorii ‘Ziarului Lumina’; ei se pot liniști, intenția mea nu este aceea de a provoca. Ei trebuie să știe că autorul acestor rânduri este un preot catolic francez, stabilit în România din septembrie trecut, după ce a lucrat timp de 20 de ani ca jurnalist în redacția cotidianului ‘La Croix’. În această calitate, cu această experiență – mai ales ca redactor-șef, din 1997 până în 2010 -, îmi permit să pun această întrebare: Cui folosește presa creștină?

Această întrebare primește adesea două răspunsuri opuse: pentru unii, rolul său principal este acela de a evangheliza, direct sau indirect, pentru alții funcția este mai ales de a informa și de a comunica. Voi încerca să răspund la întrebare plecând de la cunoașterea acestei prese – scrise și audiovizuale – în Europa Occidentală: experiența mea în estul continentului este într-adevăr încă foarte limitată pentru a putea vorbi despre ea într-o manieră pertinentă.

După un sondaj recent, 44% din francezi știu că există o presă catolică, 22% au avut ocazia de a citi această presă și 11% se declară cititori cel puțin ocazionali. Care trebuie să fie prioritatea acestei prese? Pentru 61% din cititorii ei, presa înseamnă a împărtăși, dincolo doar de publicul catolic, o viziune diferită asupra lumii, vine apoi o preocupare mai apropiată de comunitate, de a se informa și dezbate toate subiectele Bisericii și societății. În al treilea rând, înseamnă a da o vizibilitate din punct de vedere catolic. În fine, o minoritate cere ca această presă să facă cunoscută catolicilor poziția papei și a episcopilor.

Aici încă, cititorii unui cotidian ortodox român se vor mira de asemenea procente. Dar diferența de mentalitate care inspiră aceste răspunsuri nu este probabil, esențial vorbind, ceea ce distinge un spirit ortodox și un spirit catolic, nici măcar o cultură orientală sau occidentală. E mai degrabă diferența care există între o societate cum este cea din România, întotdeauna marcată de identitatea creștină, și cea din Franța, care este prinsă de mai bine de un secol într-o mișcare profundă de secularizare.

Într-o lume care se consideră creștină, funcția unei prese confesionale este mai întâi de folos intern: în spiritul unui mai mare număr nu există o diferență fundamentală între identitatea poporului și credința Bisericii – prima nu face decât să rezulte din a doua. La polul opus, într-un univers emancipat de orice referință la credință, mass-media creștină a așteptat să furnizeze repere care nu mai sunt vizibile în spațiul public, chiar dacă, în situații de laicitate ‘pură și dură’, ele sunt cu brutalitate interzise acolo.

Lumea comunicării, ‘prim areopag al timpurilor moderne’

Am putea gândi, în fața acestui mod de a privi lucrurile, că situația se rezumă la două sfere cu totul diferite: una rămasă creștină, alta laicizată, și în sânul fiecăreia, media creștină are să dezvolte misiunea specifică corespunzând mediului ei. Aceasta este corect, fără îndoială. Dar se va permite unui novice cum sunt eu în România de a pune o nouă întrebare: Ce țară, de o așa înaltă tradiție creștină, nu a intrat, la rândul ei, într-un lung proces de secularizare? Puțin importă aici a determina cauzele și momentul secularizării, și mai ales de a ne întreba dacă este cauzat de căderea comunismului sau pur și simplu concomitent.

Ceea ce contează este să analizăm atent, întrebându-ne, de exemplu, dacă este vorba de o respingere deliberată a oricărei referințe la transcendență în maniera în care se definește omul contemporan sau, mai degrabă, de o îndepărtare progresivă prin raport la un sistem de referință religios care pentru un număr crescut de contemporani (noile generații, mijloacele cultivate…) încetează de a părea pertinent pentru a furniza un sens vieții.

Ne-am îndepărtat cu aceste întrebări de rolul presei creștine? Dimpotrivă. Nu doar acest nou context nu o privează de prima sa rațiune de a fi, informația, dar ea primește una nouă, care constituie o formidabilă provocare. Această provocare fusese formulată într-o enciclică a papei Ioan Paul al II-lea, consacrată acum 20 de ani misiunii Bisericii și în care el evocă acest ‘prim areopag al timpurilor moderne care este lumea comunicării: angajamentul în media nu are ca singur scop multiplicarea anunțului Evangheliei. Este vorba de o realitate mai profundă, căci chiar evanghelizarea culturii moderne depinde în mare parte de influența ei. Nu este suficient așadar de a utiliza mass-media pentru a asigura difuzarea mesajului creștin și învățătura Bisericii, ci trebuie să integrăm mesajul acestei ‘noi culturi’ create de mijloacele moderne de comunicare’ (Redemptoris Missio, 1990, n. 37).

Rolul ziarului creștin: să facă Biserica și lumea să comunice mai bine

În vestul, ca și în estul continentului nostru, în societățile deja secularizate sau în curs de secularizare pe termen mai lung sau mai scurt, presa creștină este indispensabilă mai mult ca oricând. Pe de o parte, pentru a evangheliza o cultură din ce în ce mai marcată de mass-media – eu sunt surprins de numărul mare de televiziuni existent în România, de altfel campioană în Europa la conectările la internet – și, pe de altă parte, pentru a lua în calcul realitatea acestei culturi în mărturisirea credinței și în maniera de a trăi în Biserică. Teologii occidentali vorbesc astfel despre necesitatea de a incultura mesajul creștin într-o societate și mentalități marcate de mass-media.

Într-o asemenea perspectivă, un cotidian creștin este o dată un ziar ca toate celelalte și, în același timp, diferit de toate celelalte. El trebuie să trateze actualitatea cu aceleași exigențe profesionale ca și confrații lui, seculari, și să formeze un spațiu de dezbatere între opiniile publicului său.

Dar el trebuie, de asemenea, să facă loc actualității religioase, să răspândească modul de a gândi al Bisericii și mai ales să facă ca Biserica și lumea să comunice mai bine, aceste două realități care, în Occident cel puțin, se ignoră adesea sau întrețin clișee reciproce, care împiedică dialogul. Cu cât mai mult lumea se îndepărtează de Biserică, cu atât trebuie să existe creștini – clerici și mireni – ‘cufundați’ în universul media. Astfel, Biserica va putea să stăpânească regulile și tehnicile pentru a discerne ‘semnele timpului’ (după Conciliul al II-lea Vatican), aducând o viziune creștină asupra evenimentelor și pentru a denunța ceea ce în mass-media merge împotriva valorilor evanghelice.

Dar marea miză, pe termen lung, este de a elabora un nou limbaj pentru credința creștină, un limbaj care să poată fi auzit de generațiile al căror catehism va fi, că se vrea sau nu, mai mult mediatic decât eclesiastic (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 13 februarie).

Comentarii Facebook


Știri recente