Crucea lui Hristos, legea vieții noastre – interviu cu Arhid. prof. dr. Ioan Ioan Ică jr.

Înaintând pe calea Postului celui Mare, suntem chemați să descoperim sensurile tainice ale vieții duhovnicești. Unită cu rugăciunea și lucrarea faptelor bune, postirea rodește în acest răstimp prin harul lui Dumnezeu. La jumătatea Postului, în duminica a treia, Sfânta Cruce se așează în biserici în mijlocul credincioșilor, pecetluind râvna și bucuria credinței lor în Hristos Cel răstignit și înviat. Despre semnificația liturgică și sensul teologic al Crucii nea vorbit părintele arhidiacon prof. dr. Ioan I. Ică jr. de la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu.

Semnificația fundamentală a Postului este răstignirea patimilor

Părinte profesor, de ce vorbim despre Cruce și Înviere în duminica a treia din Sfântul și Marele Post? De ce Biserica a rânduit să fie prăznuită Sfânta Cruce și în Postul Mare, fiind amintite acum Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos și Învierea Sa?

Dacă privim Triodul și tradiția liturgică legată de Postul Mare din punctul de vedere istoric, putem vedea și cunoaște că în vechime sărbătorirea Sfintei Cruci era în chiar mijlocul Postului Mare, miercurea din săptămâna a patra, ca și în cazul Înjumătățirii praznicului Învierii, care cade întotdeauna într-o zi de miercuri. În cazul Sfintei Cruci, cinstirea ei sa extins în toată săptămâna, iar pentru a solemniza și mai mult această celebrare fundamentală sa instituit o duminică specială, duminica pregătitoare. În această duminică, în vechime, se anunța în biserică faptul că la mijlocul săptămânii viitoare va fi cinstită Sfânta Cruce. Această cinstire specială se făcea și atunci așa cum se face și în zilele noastre. La Utrenie se scotea o cruce specială, o cruce relicvar, în general la Sfânta Sofia și la toate catedralele, care aveau o cruce în care se găsea câte o bucățică, așchie din lemnul cinstitei Cruci descoperite de împărăteasa Elena. Această cruce era adusă într-o procesiune specială, într-o procesiune liturgică, care într-un fel imită vohodul de la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, fiindcă ea este așezată pe Sfântul Disc asemeni agnețului înaintesfințit. Iar cântarea care se cântă este oarecum paralelă sau simetrică cu cântarea de la vohodul Liturghiei mai înainte sfințite: „Acum puterile cerești nevăzut slujesc…” În cazul de față se spune „Acum puterile cerești nevăzut înconjoară cinstitul lemn al Sfintei Cruci care acum se aduce”. Este o procesiune specială din punctul de vedere liturgic, dar care atrage atenția credincioșilor că în Sfânta Cruce există o prezență sacramentală, încât aceasta este pusă pe Sfântul Disc, pe acesta punându-se doar Sfintele Daruri mai înainte și după ce au fost sfințite. Așadar, Crucii i se dă o cinstire deosebită. Crucea are o semnificație sacramentală; ea primește o cinstire liturgică, euharistică am putea spune, și este așezată în mijlocul bisericii și pusă spre cinstire. După cum ne spun istoricii bisericești și istoricii Liturghiei, Crucea stătea în mijlocul bisericii toată săptămâna a patra și erau zile speciale la Sfânta Sofia, astfel că în zilele de luni și marți se închinau bărbații, iar în zilele de joi și vineri se închinau femeile. Așadar, toată cetatea trecea și se închina Crucii, care era pusă în mijlocul bisericii ca într-un nou rai sau ca în mijlocul cosmosului, în mijlocul lumii, biserica fiind o imagine a cosmosului și a lumii, dar în același timp și o imagine a raiului. Ceea ce cinstirea Crucii vrea să arate celor care intră în Sfântul și Marele Post este pe de o parte accentuarea simbolismului centrului, în centrul Postului aflându-se Sfânta Cruce, care ne aduce aminte că semnificația fundamentală a Postului este răstignirea, răstignirea patimilor, a poftelor, pentru a răsturna într-un fel drama căderii produsă în Adam. Într-un fel, pentru a ieși din Adamul cel vechi și a-L însoți pe Adamul cel nou. Pe de altă parte, cinstirea Sfintei Cruci are ca scop fundamental aducerea aminte că primordială este răstignirea patimilor noastre spre a ne putea uni cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Crucea este concentrarea într-un singur semn a chenozei lui Hristos

Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-I urmeze Lui. Ce semnificație are în acest context crucea? Despre ce cruce se vorbește și despre ce lepădare?

Evanghelia din duminica a treia se citește, de altfel, la toate prăznuirile Sfintei Cruci. Sfânta Cruce nu este sărbătorită numai la mijlocul Postului Mare, ci și la 14 Septembrie, ziua descoperirii ei de către împărăteasa Elena, sau 1 August, ziua înălțării ei de către Heraclie după ce a fost recuperată de la perși. Această pericopă cuprinde în ea însăși esența întregii Evanghelii. Mântuitorul spune aici: „Cel ce vrea să Îmi urmeze Mie să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să-Mi urmeze Mie, că tot cel ce va voi să-și scape sufletul său îl va pierde și cine îl va pierde pentru Mine și Evanghelie acela îl va câștiga.” În toate aceste versete se cuprinde miezul predicii Mântuitorului. Domnul Hristos ne atrage atenția că Adam, vrând să scape sufletul său și viața sa, a găsit moartea, deci el a ales o viață la capătul căreia se găsea moartea, iar credincioșii, prin Iisus Hristos și prin credință, dacă aleg renunțarea și lepădarea, răstignirea și moartea, în sens duhovnicesc, la capătul ei află viața veșnică. Evanghelia aceasta ne aduce aminte de răsturnarea polilor sau a planurilor pe care o aduc Hristos, Biserica și creștinismul, dacă omul adamic caută să-și scape cu orice preț viața lui, cu prețul distrugerii vieții celorlalte ființe din jurul lui, al afectării mediului înconjurător și chiar al chinuirii semenilor și al ruperii sale din legătura cu Dumnezeu.

Încercând să-și salveze supraviețuirea biologică, aceasta, prin neascultare și păcat, îl duce la moarte. Dar în Iisus Hristos, oricine renunță de bunăvoie la viața biologică și la patimile legate de aceasta și care culminează în rău, în perturbarea legăturilor cosmice, cine renunță așadar la această păcătoșenie sădește în el o altă viață, o viață care, paradoxal, deși este bazată pe renunțare, aduce câștigul cel mai mare, aduce câștigul vieții veșnice. Crucea despre care vorbește aici Mântuitorul și pe care o cere fiecăruia dintre ucenicii Lui să o ia asupra lor este semnul acestei renunțări care duce la câștig. Acesta este paradoxul creștinului: creștinul este cel care renunță și câștigă, iar cel din afara creștinismului vrea să câștige, dar până la urmă pierde! Poate ar trebui insistat și adus aminte că ceea ce textele noastre traduc în Evanghelie prin cuvântul lepădare în limba greacă are un sens și mai tare, într-un fel mai radical, ar trebui tradus prin tăgăduire, Mântuitorul ne cere așadar să ne tăgăduim pe noi înșine. Este opusul situației lui Adam. Adam sa autoafirmat, a ajuns în cele din urmă în negarea vieții lui și a celor din jur, iar Mântuitorul ne cere să ne negăm duhovnicește, spiritual, moral înclinația noastră de a ne afirma pe noi, pentru a ne lăsa afirmați de Dumnezeu și a câștiga viața veșnică. În sensul evanghelic, Crucea ne aduce aminte de această răsturnare de planuri. Ceea ce la omul natural este afirmație culminează în negație la Hristos, dar negația duce la afirmație. Aceasta ne învață Însuși Mântuitorul, chenoza Lui, golirea Lui duce la umplerea noastră, a trupurilor noastre și a vieții noastre de către slava dumnezeirii. Crucea este, într-un fel, concentrarea într-un singur semn a acestei legi fundamentale care este cuprinsă în Evanghelie.

Noul Pom al vieții, Crucea

În centrul Postului, așa cum afirmă ieromonahul Makarios Simonopetritul, Crucea apare ca un Pom al vieții din mijlocul raiului. Este întâmplătoare această analogie, dat fiind că multe din paremiile Triodului sunt din cartea Facerii?

Nu este deloc întâmplătoare, deoarece lectura fundamentală care ne însoțește în perioada Postului este din cartea Facerii. Să ne gândim că Postul Mare începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai și se termină, într-un fel, la capătul Săptămânii Mari, tot într-o grădină. Începe cu izgonirea omului din grădina raiului, din Eden, și se termină la recuperarea Edenului pe Golgota și apoi în grădina de la poalele Golgotei unde a fost înmormântat Mântuitorul și de unde a înviat. Într-un fel, să ne gândim la această simetrie, Adam și Eva sunt scoși din rai în duminica în care începe Postul, iar în Vinerea Mare Mântuitorul îi spune tâlharului răstignit lângă El „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Crucea devine noul Pom al vieții, iar prin Iisus Hristos, a Cărui coastă impusă țâșnește sânge și apă, Sfinții Părinți spun că se naște Biserica, cu noua Eva, se reface într-un fel pe Golgota un nou rai. Toate aceste simetrii nu sunt întâmplătoare și sunt arătate în Evanghelie. Aceasta ne spune că Iisus Hristos este Adamul cel Nou, Care, prin El Însuși și prin Biserică, reface oamenilor posibilitatea de a intra în raiul pe care l-au pierdut protopărinții noștri. Mai trebui să avem în evidență faptul că la mijlocul Postului, în a treia și a patra săptămâna paremiile vorbesc de Noe și de arca lui, care este și ea o prefigurare a unui rai, deoarece Noe salva în arca lui toată esența bună a creației. Deci într-o arcă simbol al Bisericii și al raiului. În mijlocul arcei era un catarg, care o susținea și în care Sfinții Părinți au văzut întotdeauna simbolul Sfintei Cruci. Toate aceste simboluri vor să arate că Biserica este cea care recâștigă raiul, fiind anticipat în Vechiul Testament de Eden, apoi de arca lui Noe și de templu, iar în creștinism de Sfânta Biserică. Astfel că Sfânta Cruce este în mijlocul Postului Mare în mijlocul bisericii ca nou rai, ca nou cosmos restaurat și între izgonire și recâștigare.

În Cruce întâlnim convergența tuturor dimensiunilor creației

Sfinții Părinți văd în Cruce un semn impregnat creației, ca un semn cosmic, despre care se spune: Dumnezeu „așează crucea pentru a determina cele patru zări ale lumii”. Ce înseamnă Crucea ca simbol cosmic?

Crucea are o multitudine de semnificații. Crucea are de pildă semnificație soteriologică, mântuitoare, pe care creștinii o scot cel mai mult în evidență legat de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos și a Bisericii. Crucea este cea prin care Mântuitorul ne scoate din robia păcatului și a morții, zdrobind moartea și recâștigându-ne viața. Pe lângă semnificația aceasta soteriologică, Crucea este legată de creație. Este legată într-un fel nu numai de constituția cosmosului, fiind axa de susținere a cosmosului, pentru că în Cruce avem întâlnirea dintre verticală și orizontală; e o convergență a tuturor dimensiunilor creației, deci o axă de structurare a cosmosului și, să nu uităm, are și o semnificație antropologică, pentru că omul însuși, pus în centrul cosmosului și al creației, este structurat după chipul Crucii și este chemat să unească cerul cu pământul, orizontala și verticala. Atunci când vorbim de o cruce cosmologică, să ne gândim că este și o cruce antropologică, pentru că omul și cosmosul sunt legați. Și, așa cum au încercat să spună unii teologi, între care și ortodocși, în special teologii ortodocși ruși ai secolului al XX-lea, în Cruce este prefigurată însăși Sfânta Treime, pentru că explică într-un fel modul de existență al Persoanelor Sfintei Treimi. Și Persoanele Sfintei Treimi Se golesc pe Ele Însele și Se lasă afirmate de celelalte, Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Sfântul Duh, astfel că Tatăl Se golește și Se lasă apoi afirmat ca Tată de Fiul și de către Sfântul Duh. Aceeași lege a golirii de sine pentru a se umple mai apoi, despre care ne spune Mântuitorul în Evanghelia din duminica a treia din Post că este legea vieții noastre creștine o găsim în însăși viața intratrinitară, pentru că legea tăgăduirii de sine, a negării de sine pentru a ne lăsa afirmați apoi de către ceilalți nu este o lege impusă omului, ci este însăși modul de existență al Sfintei Treimi. Așa cum încerca Nicolae de la Rohia să spună prin cuvintele „Dăruind, vei dobândi”. Oricine se dăruiește pe sine însuși se câștigă, iar crucea este simbolul acestei legi, că cine se dăruiește, se golește, de fapt nu pierde, ci câștigă comuniune, câștigă plinătate de viață.

Crucea exprimă însăși esența legii personale

Părinte profesor, ce explicație au în Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor!”?

Acatistul Sfintei Cruci încearcă într-un sens să sintetizeze toate multiplele semnificații ale Crucii, și crucea cosmologică, și crucea antropologică, și crucea soteriologică, toate acestea să le cuprindă într-o creație poetică de mare profunzime. Ceea ce m-a impresionat și mă impresionează totdeauna la această cântare a Bisericii este faptul că cei care o săvârșesc și o celebrează se adresează crucii ca unei adevărate persoane. Crucea este văzută aproape ipostaziată, deci nu e tratată ca un simplu obiect, ca un simplu principiu sau regulă cosmologică matematică, un principiu abstract, ci este personalizată. Un lucru m-a impresionat încă de când eram student aici la Teologie și, studiind, mi-am dat seama că Biserica ascunde o mare taină și o mare profunzime în cântările și în tradiția sa liturgică, faptul că tratează crucea ca o adevărată persoană. Faptul acesta l-am înțeles mai bine la sfințirea unei biserici. Lăcașul bisericii este văzut ca o adevărată persoană, ca o persoană botezată: e spălat, e miruns, lăcașul bisericii de zid e tratat ca un fel de persoană preliminară, pentru că el este personalizat asemeni Crucii. Crucea nu este un simplu principiu sau obiect abstract, ea exprimă cum spuneam însăși esența legii personale, pentru că persoana care se dăruiește prin dăruire câștigă, prin sacrificiu împlinește. Nu este deloc o întâmplare faptul că Crucea este tratată ca o persoană, pentru că în ea vedem legea vieții lui Hristos, legea vieții noastre, și nu este deloc un hazard faptul că este tratată astfel, așa cum am spus că este pusă pe Sfântul Disc. Crucea, ca și icoana, fața Domnului pusă pe lemn, devin locuri ale prezenței personale a lui Iisus Hristos. Prin aceasta și Crucea primește o cinstire personală și este realmente cum spune Acatistul „păzitoare a creștinilor”, îi ferește de atacurile celui rău, le dă siguranță. Pentru că în primul rând puterea Crucii este puterea vieții celei noi, dar și semnul prin care creștinii se apară de stăpânitorii acestei lumi, a vieții decăzute, a vieții egoiste, a vieții păcătoase de care ne ferim noi, toți creștinii, prin semnul Sfintei Cruci.

Prin Cruce, viața noastră se apropie mai mult de Dumnezeu

Astăzi nu se poate concepe slujbă fără Sfânta Cruce. Aceasta se folosește atât la ierurgii cât și la Sfintele Taine și la Sfânta Liturghie. Ce rol are Sfânta Cruce ca obiect liturgic?

Da, așa este. Crucea, așa cum spuneam, vrea să aducă și să facă prezentă în viața oamenilor această putere extraordinară pe care o conține legea dăruirii, legea câștigării prin renunțare, și de aceea tot ce se face în Biserică, fiindcă se face prin puterea lui Hristos, se face prin semnul Sfintei Cruci, care este semnul acestei vieți noi, viață nouă care se câștigă prin moarte. Așa cum am spus, Adam a vrut viața cu orice preț și a ieșit moartea, tot astfel crucea, care ne însemnează și care este un semn al renunțării, e ca un X, care barează, e ca un semn de interdicție, de oprire. Crucea are deci un semn de oprire; noi ne oprim de la păcat, ne oprim de la lucrurile diavolului, ca apoi, din puterea acestei barări și renunțări, să țâșnească altă putere, o viață care vine de Sus. Așa cum spunea frumos părintele Stăniloae, Dumnezeu a făcut lumea ca un dar și a pus Crucea pe acest dar. Celui care nu știe să se apropie de darul lumii prin cruce, darul lumii îi devine prilej de păcat și de sminteală. Cei care înainte să se apropie de dar, de lume, își fac semnul Sfintei Cruci știu să se apropie de orice lucru din lume fără ca lumea să devină prilej de păcat și de atracție păcătoasă. De aceea spun și Sfinții Părinți ca la începutul oricărui lucru pe care îl săvârșim să ne facem semnul Sfintei Cruci. De pildă, ne însemnăm cu semnul Crucii și înainte și după masă, însoțindu-l cu rugăciune, iar mâncarea noastră nu devine prilej de păcat, iar somnul nostru cu crucea pe pernă, așa cum ne spune și rugăciunea de seară, devine un somn în Dumnezeu, și nu un somn al păcatului. De acea creștinii din cele mai vechi timpuri și până astăzi își fac semnul Sfintei Cruci spre a nu fi prilej de păcat, ci de unire cu Hristos prin renunțare. Deci renunțăm ca somnul, mâncarea, munca și viața noastră să devină prilej de patimi și, dimpotrivă, vrem ca viața noastră să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Prin desacralizare și magie se ratează înțelesul duhovnicesc al Crucii

Asistăm în ziua de astăzi la o utilizare nu numai în sens eclezial, să spunem așa, a Sfintei Cruci. Întâlnim, spre exemplu, reprezentarea Sfintei Cruci pe tot felul de obiecte, pe vestimentație sau ca accesoriu al acesteia. Cum vedeți această schimbare și micșorare a sensului Sfintei Cruci?

Da, acum civilizația în care trăim este o civilizație a imaginii și mai mult a abuzului de imagini și de simboluri, scoase din context și devenite simple accesorii ale vestimentației și ale modei. Această vehiculare la nivelul prezenței publice a acestor semne religioase vine dintr-o dorință, inconștientă oarecum, a omului de a manipula sensurile și simbolurile religioase. Un risc a existat, și trebuie să spunem și acest lucru, chiar și în civilizația tradițională creștină, de a folosi de multe ori și icoanele și semnul Sfintei Cruci cu rost și fără rost. O încercare de manipulare magică a simbolurilor creștine a existat chiar și la nivelul tradiției creștine populare. Există astăzi o tentație de a folosi magic nu numai semnul Sfintei Cruci, ci și ierurgiile și Sfintele Taine, este o tentație a omului de a capta el forța Sfintelor Taine, a icoanelor, a Sfintei Cruci, în serviciul lui propriu, de a folosi crucea și la magie și la alte lucruri. Este și dimensiunea aceasta negativă a cinstirii Sfintei Cruci pentru că nu toți creștinii au avut conștiința aceasta curată pe care o propovăduiește Biserica, mulți au acceptat creștinismul, dar au încercat să se folosească de elemente din creștinism tot pe fondul existenței magice cu semnul Sfintei Cruci, cu apă sfințită, cu icoane. Există trebuie să recunoaștem și o patologie religioasă de tip magic; este o degradare a religiosului, care trage simbolurile creștine spre religiile păgâne, și există manipularea aceasta în societățile moderne care se vor secularizate, postcreștine, o manipulare desacralizată, profanizată, în care vedem crucile apărând pe cercei, pe vestimentație; o pervertire care se face prin desacralizare. Este o formă de reducere a simbolurilor religioase la rangul de simple semne, de accesorii și de comunicări superficiale între oameni. Biserica trebuie să-și apere tradiția ei liturgică și religioasă de aceste două ispite, atât de pericolul magic, cât și de pericolul desacralizării simbolurilor religioase. Sunt două moduri în care oameni ratează de fapt înțelesul duhovnicesc al simbolurilor religioase, de pildă cinstirea Sfintei Cruci. Aceasta trebuie să ne ducă la o mai bună și intensă cateheză în viața Bisericii, prin care trebuie să explicăm oamenilor care sunt semnificația și sensul Sfintei Cruci: că Sfânta Cruce nu este un simbol magic și nu poate fi bagatelizată și scoasă din context; Crucea poate fi mântuitoare în Biserică pentru oamenii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și au o viață duhovnicească; Crucea devine Pom al vieții doar atunci când se află în mijlocul raiului, iar raiul pe pământ este Biserica. Este un apel să ne întoarcem la recuperarea sensului adevărat al simbolurilor religioase în Biserică, fiindcă în Biserică ele își primesc toate sensurile, fără ca ele să se degradeze sau să cadă în derizoriu. (interviu realizat de Alexandru-Constantin Ghituță, publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 7 martie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente