Criza duhovnicească în oglinda economiei – Dialog cu prof. univ. dr. Alexandru Tașnadi

Pentru a face milostenie nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoință. Siguranța vieții noastre nu depinde de sumele din conturi, de pe card sau de sub saltea. Suferința globală a economiilor naționale vine dintr-o degradare continuă intelectuală, morală și spirituală a omului. Omul a urmărit traiul bun, plăcerea, agonisirea de putere economică și financiară. Un interviu cu prof. univ. dr. Alexandru Tașnadi, de la Academia de Studii Economice din București.

Domnule profesor Alexandru Tașnadi, Economia se bazează pe „a aduna”, iar Biserica pe „a da”. În calitate de economist creștin, vedeți vreo legătură între ele?

Văd chiar o strânsă legătură între ele, mai ales că și în Economie, și în Biserică, elementul comun este OMUL. Și Biserica desfășoară activități economice. Se cultivă pământ, se îngrijesc păduri și pășuni, se cresc animale, se produc bunuri naturale ecologice, de la miere la sucuri din fructe, se tipăresc cărți sau se confecționează lumânări ori veșminte. Toate acestea sunt bunuri economice, bunuri materiale, numite bunuri bisericești. Îmi face plăcere să achiziționez de la pangarele bisericilor icoane sau cărți duhovnicești. Sunt un creștin consumator. Prin urmare, sub aspect material sau financiar, Economia și Biserica interferează puternic. Fiecare realizează zilnic operațiuni de „a da” și de „a aduna”. Se adună bani, haine, alimente, cărți prin harul creștinesc al milosteniei. O corporație, un om de afaceri, o primărie, o firmă pot susține pe „a da” sprijinind dotarea unui centru social gestionat de Biserică, oferind un teren pentru construcția acestui centru, ajutând financiar pictarea unei biserici sau exploatarea unui teren agricol. Desigur, rolul Economiei este de „a aduna” în vederea realizării producției. Însă și Biserica adună pentru țelurile ei nobile și pentru ajutorarea celor mai triști decât noi. „A da”, pentru creștini, are la bază motivația milosteniei materiale, trupești; milostenia sufletească poate fi realizată de către oameni apropiați de Dumnezeu.

Economistul poate fi un bun creștin? De ce?

Desigur, cu condiția fundamentală să-L iubească pe Dumnezeu și tot ceea ce ține de El. Ești un bun creștin când simți Bucuria cea adevărată, a lucrării Duhului Sfânt în viața ta. Uneori mă simt neputincios. Atunci zic în sinea mea: „Doamne, ajută neputinței mele!” Alteori, soția, Ileana, îmi amintește de autocontrol. Sunt de acord, însă același sfat îmi dau și psihologii. Deja sunt conștient și trăiesc semnificația cuvintelor Mântuitorului Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic”. Și atunci, relația unilaterală eu și sinele devine conștient bilaterală. Tânărul bogat din învățăturile Evangheliei a îndeplinit poruncile (cum ar spune și matematicianul din mine – condiția necesară, dar nu și suficientă pentru a dobândi viața veșnică). În mod similar, un economist-creștin nu este cel care păcătuiește cel mai puțin. Aici accentul se pune unilateral, pe atitudinea omului, pe acțiunea lui. A fi un bun creștin implică cu mult mai mult. Într-o recentă carte, „Trepte spre lumină”, publicam un eseu cu titlul „Conștientizarea păcatului”. Într-adevăr, când l-ai conștientizat, te simți și te vezi din ce în ce mai necurat, mai nevrednic. Când m-am văzut cum sunt, m-a apucat jalea și am început să plâng pentru starea în care eram. Mă întristau neputințele mele și am început să mă rog pentru a le birui. Îmi doream lumina, curăția, iubirea lui Dumnezeu. Plângând în rugăciune, spre exemplu, citind acatistul de mulțumire, simțeam o ușurare. Simțeam că autocompătimirea dispare ca un fum. Simțeam un semn că Iisus mă iubește și începe să lucreze în neputințele mele.

A fi un bun creștin nu înseamnă doar renunțare la viața păcătoasă, nu înseamnă doar „autocontrol al sinelui”, ci o silă, o scârbire de tot ceea ce a însemnat în viața mea gând și faptă fără de Dumnezeu. Asta nu înseamnă că în continuare nu sunt supus neputințelor sau ispitelor, ci am ajuns să le urăsc și să plâng pentru greșelile mele, cu știință sau fără de știință.

Țelul unei economii este de a agonisi, de a strânge bani, avuție. Nu se contrazice acest lucru cu milostenia?

Fiind vorba despre bani, mă voi referi cu precădere la milostenia trupească. În istoria științei economice, în evoluția ei, au fost perioade când avuția însemna doar bani. Pământul, uneltele, locuințele, vitele de muncă etc. nu erau considerate avuție. Cu timpul, s-au schimbat conceptele, teoriile, viziunea. Dar și acum când cineva spune: „E putred de bogat!”, gândurile omului se fixează imediat la bani. Nu intru în amănunte ce țin de profesia economistului. Dar banii pot deveni rapid doar niște hârtii și atât. O hiperinflație îi devalorizează rapid. Poți să-i întorci cu furca, vorba cântecului, dar… omule, nu uita că ești trecător, muritor.

Reîntorcându-mă la esența întrebării, pentru a face milostenie nu am nevoie de bani, ci de bunăvoință. Așa cum se spune la II Corinteni 9, 7: „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună”. Prin urmare, atunci când dăm cu voie bună nu contează că suntem modești, săraci sau extrem de săraci. Dacă lipsește această bunăvoință, nu mai contează că suntem bogați. Sunt numeroși bogați nemilostivi. Dar chiar dacă ei fac milostenie, „să dea cum socotește inima sa”, fără teama că se va împuțina averea. Ba din contră, așa cum spunea Nicolae Steinhardt, „dăruind vei dobândi”. Facem milostenie, dar averea noastră nu se împuținează, ci din contră, sporește.

Ne puteți explica, în calitate de profesor economist, cum poți fi în același timp economicos și milostiv?

Este dificil să trag o linie între a fi economicos și a fi milostiv. Un „economicos” poate fi și un „zgârcit”. Un „economicos” este cel care nu risipește, cel care face economii. Un „economicos” este un investitor, este un consumator mai eficient pentru că obține mai multe bunuri, servicii cu același buget. Ba mai mult, poate fi mereu un bun milostiv. Chiar și o persoană cu venituri modeste este un bun „economisitor”. El se autodisciplinează, nu are o atitudine de „mână spartă”. Și în economie avem o pildă cu referire la „fiul economisitor” și „fiul risipitor”, adică cheltuitor. Întâlnim și mulți oameni care trăiesc pe datorie (cheltuie mai mult decât agonisesc sau cheltuie totul până la ultimul bănuț). Aici e vorba de un imbold interior al omului, imboldul de a „economisi”.

Prosperitatea unei familii, organizații, comunități sau națiuni depinde de acest mobil al economisirii. Economiile trec în investiții (directe sau de portofoliu), iar investițiile determină sporirea avuției. Progresul economic al oricărei entități sociale se bazează pe „principiul economisirii”.

Siguranța vieții noastre nu depinde de sumele din conturi, de pe card sau de sub saltea. Gândiți-vă la milostenia trupească, la cum trece Iisus prin viața noastră: gol, flămând, părăsit, bolnav, abandonat.

Iisus trece adesea pe lângă noi, apare în viața noastră, știm că este El, dar ne prefacem că nu-L cunoaștem. De ce? Pentru că-L asemuim cu cel neisprăvit, zdrențăros, rău mirositor, risipitor, bețiv, derbedeu, „coate goale” și… Hristos trece prin viața noastră. Câți dintre noi îl recunoaștem? Nu prea! Preferăm o justificare… vremurile sunt foarte grele, nu se știe ce aduce ziua de mâine, să iasă din asta cu puterile-i proprii, așa cum am făcut eu, și multe altele, plăcute urechilor noastre. Ne stăpânește frica de mâine când ne-am putea identifica cu ei?

De ce această frică, dacă Dumnezeu este Apărătorul și Izbăvitorul nostru?

Economia o putem compara cu un „joc” care-i permite unui bun economist să realizeze diferite tranzacții pe piața valutară, interbancară sau financiară. Prin aceste operațiuni el obține un câștig relativ ușor, fără sudoarea minții. Este moral acest lucru?

Într-adevăr este un „joc” ce se desfășoară într-o economie nominală, monetară, ce s-a îndepărtat mult de economia reală sau chiar naturală (de autoconsum) pe care o întâlnim adesea și în Biblie. Câștigurile din speculațiile de curs, bancare sau bursiere nu prea sunt morale.

Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul crede că a devenit centrul universului și ego-ul din el îi șoptește zilnic: „eu, eu, eu”, iar clipurile publicitare îi încântă ochii zicându-i, în replică: „pentru că meriți”. De fapt, este caracteristica dominantă a celui ce s-a îndepărtat de viața simplă și dorește mai mult, mai mult, mai mult… Lucrul acesta l-a surprins foarte bine filosoful Arthur Schopenhauer, care a spus: „rareori ne gândim la ceea ce avem, dar întotdeauna la ceea ce ne lipsește”.

Probabil că economia ar trebui să cerceteze mai mult măsura în care ființa umană este influențată de sentimente, credință sau idei preconcepute.

Care este viziunea dumneavoastră despre fenomenele din economia mondială și implicit din cea românească?

Starea economică a prezentului, simțită de o bună parte din populația planetei, cel puțin de lumea creștină, își are germenii în sfera spiritualului. Suferința globală a economiilor naționale vine, așa cum spunea cunoscutul fizician Fritjof Capra, dintr-o degradare continuă intelectuală, morală și spirituală a omului. Pentru că în dimensiunea sa naturală omul este creația lui Dumnezeu înzestrat cu liberul arbitru, iar deciziile politice și economice pe care le ia afectează viața a milioane de semeni ai săi. Problemele grele ale economiei mondiale sau în particular ale economiei naționale nu au căzut din cer, nu sunt un „dar” al Domnului. Responsabilitatea pentru starea economică, politică, socială, culturală sau a mediului înconjurător aparține omului. Toate lucrurile folosite de el, toate cunoștințele, banii sau tehnologia sunt doar „complemente” ale activității lui.

Omul a uitat pur și simplu să trăiască. În loc să caute sensul vieții întru Dumnezeu, oamenii au urmărit traiul bun, plăcerea, agonisirea de putere economică și financiară.

Atenția popoarelor se îndreaptă mai mult spre sacrificii (legate mai ales de venituri), decât spre educarea copiilor în iubire și armonie sau decât degradarea demnității umane. În fapt, pe plan economic se desfășoară o luptă tacită între elementele unei triade: voința de plăcere, voința de putere și voința de sens.

Omul nu a fost făcut pentru a fi resursă, factor de producție, ci pentru Dumnezeu. Nici în economic, nici în politic, nici în social nu regăsim vocația omului. Omul să fie mai întâi Om. Un om cu chipul lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Diac. George Aniculoaie și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 14 ianuarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente