Crezul Ortodox

În creștinism, cunoașterea teologică începe cu mărturisirea lui Iisus Hristos Domnul, așa cum canonul biblic urmează canonului credinței sau al adevărului, spune diac. prof. Ioan I. Ică jr.

Creștinismul este o religie prin excelență mărturisitoare și publică; urmând lui „Hristos Iisus, Care pe vremea lui Ponțiu Pilat a dat ca martor mărturisirea cea bună”, creștinilor li se cere, la rândul lor, să țină mărturisirea și să dea răspuns oricăruia le cere socoteală despre credința lor. Crezul niceo-constantinopolitan, de la a cărui elaborare creștinătatea aniversează 1.685 de ani, a devenit Crezul ecumenic al Bisericii, fiind piatra de temelie în cultul și învățătura ei de credință.

Crezul este certitudine. Anume, certitudinea că subiectul lui există cu adevărat și că este formulat în cuvinte și fraze, că este exprimabil religios. Crezul este indisolubil legat de Logos. Între Crez și Logos descoperim o legătură unitară, fermă și indestructibilă. Logosul dă consistență formulării din Crez. Crezul, la rândul lui, este inima exprimării teologice în limbaj uman a Logosului, exprimare în care Logosul comunică despre Dumnezeu, despre Sine ca Dumnezeu-Cuvântul, despre Dumnezeu-Duhul Sfânt, despre Biserică și despre lume și finalitatea ei.

Crezul nostru se întemeiază pe Revelația dumnezeiască

În afara Revelației nu putem afla Crez creștin și cu atât mai puțin Crez creștin ortodox. Și se numește așa – Crez – pentru că, în limba greacă, în care a fost redactat și din care s-a tradus și în românește și în alte limbi, începe cu forma verbală „pistevo” – „eu cred”, în sensul că sunt deplin convins și mărturisesc ferm că…

Într-adevăr, Crezul este sinteza, catargul religiei creștine, ca și al oricărei religii care merită acest nume. Fără crez, fără un set de sentințe mai mult sau mai puțin scurte și conținând esența religiei, nu se distinge ușor direcția sau zarea înspre care se îndreaptă acea religie. Așa cum o navă puternică are un catarg viguros și o cârmă tare, gata să o mențină pe direcția de plutire și în lupta cu valurile, tot așa Biserica Mântuitorului Hristos este definită de imnologii răsăriteni drept „corabia mântuirii”, iar, în planul practic, bisericile s-au și construit mai întâi în formă de corabie, turlele servind de catarg sau catarge.

Catargul veșnic al corabiei duhovnicești, al Bisericii – corabie exclusivă a mântuirii – este, însă, Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece, mărturisit, succint, în și prin Crez, ca și prin întreaga învățătură de credință a Bisericii, El rămâne de neclintit pe valurile lumii și ale veacurilor, până la eshaton și dincolo de el.

Dreapta credință, corectă, harică, este însumată în Crezul ortodox

Sfintele Evanghelii relatează minunat faptul că îndeletnicirea marinărească apostolică, de pescari, a ucenicilor, a imprimat imaginea „pescărească” în creștinismul primar; ba, chiar, peștele – în grecește, ichthys – a devenit simbolul secret al creștinismului însuși. Prin acest simbol, acvatic, desenat pe nisip sau purtat la gât ca amuletă, creștinii se identificau unul pe altul în perioada persecuțiilor.

În creștinism, Crezul fundamental este cel ortodox, exprimând esența doctrinară în toată puritatea ei, fără alunecări eretice. El însumează „dreapta credință”, „credința corectă, harică” sau credința transmisă din generație în generație, cu acribie și cu o deosebită răspundere față de conținutul ei sublim. Potrivit spuselor Mântuitorului Hristos, „cine va crede se va boteza și se va mântui”. De aceea, cine vine la Taina Sfântului Botez ar trebui să recite Crezul sau să-l citească, de trei ori, el sau nașul (nașa), când este vorba de prunci și de copii.

Conținutul Crezului ortodox este luat „din Scripturi” sau „potrivit Scripturii”, ori, încă, „după Scripturi”, după Revelație. Crezul Bisericii creștine patristice este cunoscut îndeobște sub denumirea de Simbolul niceo-constantinopolitan. El s-a alcătuit în secolul al IV-lea: prima parte la Sinodul Ecumenic sau Pan-creștin de la Niceea din 325, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, iar a doua parte la cel de-al doilea Sinod Pan-creștin sau Ecumenic de la Constantinopol, ținut la anul 381.

Crezul sau Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, exprimând succint credința noastră, totalizează 12 articole, ușor de memorat. Aceste articole, în formularea pe care o avem și astăzi, s-au transmis mereu neschimbate în Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Părinții sinodali nu au „inventat” Crezul atunci, în secolul al IV-lea, ci ei au studiat și au analizat toate aspectele învățăturilor dogmatice din Crezul fiecărei mari Biserici locale și au formulat, sintetic, toate adevărurile de credință în fraze și propoziții, astfel încât să rezulte o expunere scurtă, axiomatică, ușor de folosit în planul catehetic, misionar, liturgic, dogmatic și apologetic. Părinții sinodali au reușit, cu vegherea și asistența Duhului Sfânt, să redea claritatea teologiei creștine, vizavi de cumplita erezie subordinaționistă a lui Arie din Alexandria, vizând relația din veci dintre Tatăl și Fiul, precum și vizavi de vicleana cugetare a lui Macedonie, îndreptată împotriva Duhului Sfânt. Astfel, Părinții sinodali au izbutit să evite capcanele cugetării logice, dar pământești, limitate, ale ereziarhilor și să se mențină la nivelul ceresc al spiritualității creștine din epoca Evangheliștilor, a Sf. Apostoli, a apologeților și a Sfinților Părinți. Lunecarea spre o aparentă logică filosofică – fie ea platonică sau aristotelică – ar fi fost fatală pentru păstrarea autenticității adevărului creștin revelat, în Sfânta Biserică.

Crezul nostru, cel creștin ortodox sau niceo-constantinopolitan, este Revelația pe scurt sau Scriptura pe scurt, mai întâi a Vechiului Testament, sintetizat magistral în cel dintâi articol: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”.

Nimic mai cuprinzător și mai simplu: se reia din primul capitol al Facerii și din Șema Israel (Deuteronom 6, 4) mărturisirea că Dumnezeu este numai Unul Singur și că El trebuie să fie iubit din tot sufletul, și din toată inima, și cu toată puterea de către fiecare credincios. Anume, să se zică: „Adonai Eloheinu – Adonai echad. Veahavta Adonai Eloheka, mekol nafșeka, u mekol levaveka u mekol meodeka”. În limba ebraică, echad denotă numeralul „unu”. La fel, și în limba greacă, se utilizează aici numeralul cardinal „unu”, iar nu numeralul nehotărât, „un”. În limba română, ar trebui să spunem: „Cred în Unicul sau Singurul Dumnezeu” – dar nu se mai poate schimba ușor acum traducerea îndătinată.

Mărturisirea Viului, Unicului Dumnezeu

Rostită în felul acesta, expresia dată din Crez redă convingerea monoteistă, izvorând din Revelație, că mărturisim numai pe Viul, Unicul și Singurul Dumnezeu – în unitate de ființă și întreit în Persoane -, Dumnezeul Care există, excluzând din gândire toate imaginile idolatre, fantasmagorice ale Antichității și care mai revin, uneori, în mintea unor sincretiști sau eretici moderni, în scris sau în practică.

Aceeași mărturisire scurtă, monoteistă, avea să fie redată și de profetul Isaia (Is. 44, 6), de unde s-a răspândit la unii arabi, fiind apoi rostită de întemeietorul islamului și perpetuată în Coran.

Părinții Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) au demonstrat, deci, că au perpetuat tradiția monoteistă revelată și au exprimat credința autentică și fără echivoc a Bisericii apostolice, primare, patristice și a noastră. Totuși, ei, Părinții sinodali, au mers mai departe decât Vechiul Testament, preluând din învățătura Mântuitorului Hristos adevărul de neclintit și incontestabil că Dumnezeu este Tatăl, Părintele nostru, al tuturor, Atotțiitorul și Creatorul tuturor „celor văzute și nevăzute”. Într-adevăr, după un studiu atent și aprofundat, se ajunge la concluzia că spre acest mod de a gândi și de a simți converg toți marii filosofi antici ai lumii. Ei au elaborat un fel de „teologie pre-teologică” și au deschis calea primirii Revelației depline în Iisus Hristos, „la plinirea vremii”. Credința astfel exprimată este universală, este credința descoperită pentru tot omul care vine pe lume și vrea să ajungă la cunoașterea adevărului și să se mântuiască.

Părinții Sinodului de la Niceea au fixat miezul învățăturii despre Hristos și despre mântuirea în Hristos

După acest prim articol din Crez, articol universal-religios și teologic prin excelență, care și constituie temeiul indiscutabil și acceptat al dialogului intercreștin și, mai de curând, chiar interreligios, intrăm în textul din Crez specific numai creștinismului și Bisericilor creștine, dar mai greu de discutat cu adepții altor religii. Este vorba de însuși miezul hristologiei și al soteriologiei creștine nou-testamentare și patristice ortodoxe de totdeauna. Îl redăm aici, în continuare: „(Cred) Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om; și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat; și a înviat a treia zi, după Scripturi; și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit”.

Avem de-a face aici cu o relatare cu totul amănunțită, dar foarte pe scurt, a momentelor logice privind originea veșnică a Fiului – a doua Persoană a Sfintei Treimi -, comparată cu apariția luminii din lumină, adică Nașterea Dumnezeu-Fiului ca Lumină din Dumnezeu-Tatăl ca Lumină, kenoza Fiului și Întruparea de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, făcându-se om nu din vreo dorință de a-i uimi pe oameni, ca să-i facă infinit de supuși față de divinitate, cum era cazul în vechile religii și cum o amintește Sfântul Vasile cel Mare, ci, dimpotrivă, „pentru a noastră mântuire”. Centrul de greutate cade pe dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca să-l scape de neascultare și de orice păcat, ca să-l mântuiască. Întruparea reală a constituit minunea extraordinară a unirii firii divine cu firea omenească, a unirii divinului cu omenescul, în favoarea omenescului. Dacă în alte religii întâlnim presupuse combinații dintre divin și uman, dintre tman și âtman (Sufletul divin universal și sufletul uman individual), ele nu vizează salvarea și desăvârșirea omului, ci mai degrabă „absorbirea” și aneantizarea omului. Or, în creștinism, Fiul lui Dumnezeu Se înomenește pentru ca omul să se îndumnezeiască, după cum învață Sfântul Atanasie cel Mare.

Fiul lui Dumnezeu devine „Fiul omului”

Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, a Logosului, se face fără știrbirea sau înjosirea dumnezeirii, într-un proces kenotic unic, fără pierderea divinului în omenitate. Dimpotrivă, omenitatea se potențează într-atât, încât „filiația omului prin har” față de Dumnezeu să fie perfectă, fără ca omul să-și piardă propria sa natură creată, limitele sale creaționale. Aspectul kenotic, marcat prin cuvintele: „și S-a pogorât din cer”, devine modelul aplecării părintești a Tatălui spre lume, în special spre om, asemănător aplecării părintelui spre copil, ca să-l ridice în dreptul feței sale, capului său, la nivelul demnității depline și al responsabilității. Căci, dacă omul nu ar fi beneficiat de Întruparea Logosului și de întreg cursul mântuirii obiective, el ar fi rămas doar „poleit cu har”, dar nu „pătruns de har” și transformat total în interiorul său. Numai acea rază de soare luminează adâncurile făpturii care a trecut neoprită prin structura creației, ba chiar transcende și dincolo de această structură, făcând-o vizibilă în toată frumusețea ei. Este raza harului dumnezeiesc, a energiilor divine necreate, despre a căror existență a scris și a vorbit Sfântul Grigorie Palama.

Fiul lui Dumnezeu devine „Fiul omului”, experiind tot ceea ce aparține firii umane, în afară de păcat. Trupul se supune nu numai nașterii ci, de asemenea, și vieții de familie, societății, cu legile ei de conviețuire, intemperiilor de tot felul, întâmpină viața trecătoare sub diversele ei aspecte, suferă însăși Răstignirea, Patimile, Moartea, Îngroparea, odihna Trupului în mormântul de piatră. Dar, tot același Trup asumat de Hristos prin Nașterea din Fecioară învinge moartea, strălucește în Înviere, Se înalță la ceruri, șade de-a dreapta Tatălui și va veni iarăși ca să judece viii și morții și să împărățească la nesfârșit. Creștinul ortodox, mărturisind aceste puncte de credință, retrăiește, în mic, viața lui Hristos, deoarece Hristos S-a împărtășit Bisericii și, prin ea, umanității întregi. În Iisus Hristos se recapitulează – după expresia Sf. Irineu de Lyon – fiecare om purtător al chipului lui Dumnezeu. Deoarece Fiul este chipul Tatălui, și numai Fiul ni L-a arătat pe Tatăl în Sine, la fel toți câți se botează în Hristos devin fii după har ai Tatălui și sunt chemați să I se adreseze ca și Fiul: „Avva, Părinte!”.

Fiul a făcut semne și minuni în lume, „pentru ca lumea să creadă”, pentru ca oamenii să se convingă de existența lui Dumnezeu ca Părinte iubitor și proniator al oamenilor și al întregii creații. Deoarece a pătimit pentru lume, Fiul întrupat a dobândit întreaga justificare pentru a judeca viii și morții și pentru a împărăți veșnic.

La Constantinopol, în 381, s-a fixat esența învățăturii despre Duhul Sfânt și despre Biserică

Același verb, „cred”, deși nu se repetă în fața fiecărei fraze sau propoziții, impune, gramatical vorbind, acuzativul, în continuare, în textul propriu-zis. Aici se expune învățătura despre Duhul Sfânt, pnevmatologică, a Bisericii nedivizate. Duhul este mărturisit ca Făcătorul de viață, ca Izvor de viață, purcezând din Tatăl și fiind împreună închinat (symproskynoumenon) și slăvit (syndoxazomenon) cu Tatăl și cu Fiul. El este Duhul „Care a grăit prin prooroci”.

„(Cred) Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.”

Se înțelege de aici relația strânsă dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cele trei Persoane existând în aceeași ființă, ca Dumnezeul unic și singurul adevărat. Biserica Romano-Catolică a introdus în Crez, contrar canonului 7 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, expresia neortodoxă că Duhul purcede și de la Fiul (Filioque), în urma acceptării ei la Sinodul local de la Toledo (1589), în speranța că, astfel, arienii din Spania vor veni la credința dreaptă, ecumenică.

Stând însă și mai departe pe temelia sigură a mărturisirii din mileniul I, Biserica Ortodoxă, în ciuda marilor dificultăți și asperități istorice, nu a schimbat nici o iotă din Crez.

În fine, Crezul trece rapid, dar pe înțeles, peste ecleziologie, mărturisind că Biserica Mântuitorului Hristos este una singură, implicând faptul că fărâmițarea Bisericii este un fapt neobișnuit și dăunător creștinismului; că ea este sobornicească, adică universală, de pretutindeni.

Crezul niceo-constantinopolitan, un memento perpetuu pentru ortodocși

„(Cred) Și întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică. Mărturisesc un botez, spre iertarea păcatelor. Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin.”

Biserica mărturisește cu Apostolul: Un singur Domn, Iisus Hristos, o singură credință – cea pe care a adus-o în lume Domnul nostru Iisus Hristos, un singur botez, spre iertarea păcatelor. Botezul (grecește, baptisma) înseamnă afundare, nu scufundare, nici cufundare. Din afundare se revine la suprafață, viu, dar din scufundare și cufundare, nu. Acesta este sensul credinței noastre și acesta este și sensul cuvântului botez. Este vorba de moartea prin afundarea în apă cu Hristos și revenirea la viață împreună cu El, lăsând să se scufunde, să rămână la fundul cristelniței, al apei, numai păcatul strămoșesc, păcatul neascultării adamice.

În concordanță cu învățătura de credință privitoare la botez este și așteptarea învierii morților și venirea vieții veșnice.

Într-adevăr, creștinul ortodox crede puternic în învierea celor răposați, după făgăduința Mântuitorului Hristos din Evanghelia după Matei și după cuvintele Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni. Judecata universală va fi instantanee și răsplata pentru fapte va veni pe loc și pentru veșnicie. A uita de adevărurile credinței înseamnă asumarea unui risc uriaș, contrar speranței de generații și iubirii lui Dumnezeu față de om. De aceea, Crezul nostru, Crezul niceo-constantinopolitan, este și un memento perpetuu pentru ortodocși, fiind rostit nu numai la Sfânta Liturghie, ci, de asemenea, și la unele Sfinte Taine și ierurgii. (articol de pr. prof. dr. Alexandru I. STAN, ‘Lumina de Duminică’, 10 ianuarie 2010, Nr. 1, Anul VI – SERIE NAȚIONALĂ)

Comentarii Facebook


Știri recente