Crezul Niceo-Constantinopolitan (381) – o istorie teologică (I): Contextul istoric și teologic al redactării Crezului

După prezentarea istoriei teologice a Crezului Niceean din 325 în ultimele săptămâni ale acestui an, începând cu acest număr vom dedica mai multe articole Simbolului Niceo-Constantinopolitan din 381, Crezul Ortodox al creștinătății, care vor apărea în fiecare zi de miercuri în ‘Ziarul Lumina’.

După o primă introducere în contextul istoric și teologic ce a condus la redactarea Crezului, vor urma mai multe articole dedicate unei comparații între Crezul de la Niceea și Constantinopol, precum și receptării ulterioare a Simbolului Constantinopolitan în ritualul baptismal, în Sfânta Liturghie, în calendarul Bisericii Ortodoxe (Sărbătorile Sfinților Părinți de la Sinoadele I și II ecumenice), precum și în iconografia ortodoxă.

Rămășițele ariene, precum și neliniștile teologice provocate de pnevmatomahi (luptători împotriva Sfântului Duh), au condus pe cei doi cezari, Grațian (373-383) al Occidentului și Teodosie (379-395) al Orientului la convocarea a două sinoade regionale separate, pentru anul 381, așa cum s-a obișnuit la Sardica/Philipopolis (342) și Rimini/Seleucia (359). În cele din urmă, sinodul occidental de la Aquileea s-a desfășurat după cel de la Constantinopol, care a avut loc în lunile mai-iulie 381, abia în luna septembrie a aceluiași an.

Convocarea Sinodului de la Constantinopol (381)

Nu ne aflăm din nefericire în posesia scrisorii de convocare a Sinodului din Constantinopol 381, dar se poate deduce că inițiativa a venit din partea împăratului Teodosie, probabil sub influența lui Meletie al Antiohiei, liderul grupării niceene după moartea Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie 379), care se afla din ianuarie 381 în capitala imperială. Cele două motive decisive pentru convocarea sinodului au fost: un răspuns definitiv și ecumenic (chiar dacă limitat doar la partea de Răsărit a imperiului) dat pnevmatomahilor, precum și stabilirea episcopului canonic al Constantinopolului, după ce o grupă de episcopi egipteni a hirotonit episcop de Constantinopol pe filosoful Maxim Cinicul, într-o noapte din vara anului 380, în timp ce Sfântul Grigorie Teologul ocupa deja acest scaun.

Acestor probleme ințiale li s-au adăugat și altele neprevăzute la începutul sinodului: alegerea unui succesor pentru Meletie al Antiohiei decedat în mod neprevăzut în timpul lucrărilor sinodale; alegerea urmașului Sfântului Grigorie Teologul pe tronul Constantinopolului, după retragerea acestuia din scaun, și rezolvarea unor probleme disciplinare și administrative.

Deși i-a primit în mod festiv pe sinodali (Cf. Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, V, 7, 2-3, PSB, vol. 44, p. 206), asemeni lui Constantin, Teodosie nu s-a amestecat direct în lucrările sinodale, ci a lăsat conducerea dezbaterilor în seama episcopilor, iar sinodul a fost prezidat pe rând de Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz și Nectarie al Constantinopolului.

Numărul participanților

În ceea ce privește lista participanților, s-a remarcat faptul că numărul de 150 de părinți, păstrat în documentele bisericești din secolele IV-V, este, după cercetările moderne, întru totul corect. Numele episcopilor semnatari ai hotărârilor sinodului s-au păstrat printre alte documente și în două manuscrise din Patmos, publicate de C. H. Turner în 1914, unde există 145 de semnături (Cf. C. H. Turner, ‘Canons attributed to the Council of Constantinople, A.D. 381, together with the Names of the Bishops, from two Patmos MSS’, în: The Journal of Theological Studies, XV (1914), pp. 161-178, listele participanților în limba greacă la paginile 168-170). La acestea se adaugă însă alți episcopi menționați ca fiind prezenți la sinod de alte surse contemporane. De asemenea, nu sunt amintiți episcopii egipteni, care au sosit mai târziu la sinod, precum și episcopii pnevmatomahi în număr de 36, conduși de Elesius de Cyzic și Marcian de Lampsaca, care au părăsit ședințele înainte de încheierea sinodului. Lucrările se pare că s-au desfășurat în catedrala Sfinților Apostoli.

Teologi de seamă ai Bisericii

Printre teologii de seamă ai Sinodului II Ecumenic se numără personalități bine cunoscute ale vremii: Meletie al Antiohiei, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Pelaghie de Cezareea Palestinei, Timotei al Alexandriei și Dorotei de Oxyrhynchos, Sfinții Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa, ambii din Capadocia, Eladie al Cezareii Capadociei, Amfilohie de Iconium, bunul prieten al Sfântului Vasile cel Mare, Evloghie al Edessei din provincia Osroene, Diodor de Tarsul Ciliciei, Ascholios al Tesalonicului, Acaciu de Beroea, Gelasiu de Cezareea Palestinei și mulți alții. Trebuie să remarcăm supremația teologică a capadocienilor, precum și filiația teologică și spirituală vasiliană a multora dintre participanții la sinod.

Într-o listă sinodală siriană este menționată și prezența lui Gerontius sau Terentius de Tomis, ca reprezentant al episcopilor din Scythia. În edictul imperial din 30 iulie 381, care confirmă hotărârile Sinodului II Ecumenic ca legi imperiale sunt numiți episcopii care țin dreapta credință în Preasfânta Treime și cu care toți ceilalți ierarhi trebuie să rămână în comuniune, între care și ‘Terenntius, episc(opus) Scythiae’ (Codex Theodosianus XVI, 1, 3 apud Adolf Martin Ritter, Das Konzil von Konstantinopel und sein Symbol…, p. 128, nota 2). Deoarece toți ceilalți episcopi menționați în edict au fost prezenți la Sinodul II Ecumenic, acest document constituie atât confirmarea prezenței lui Terentius de Tomis la sinod, precum și a ortodoxiei credinței sale și a aprecierii de care se bucura printre ceilalți episcopi.

Trebuie remarcat faptul că doar o parte dintre episcopii răsăriteni au participat la sinod, iar Apusul nu a fost reprezentat, în afara prezenței lui Ascholios de Tesalonic alături de câțiva episcopi din dioceza Macedonia. Marea majoritate provenea din provincia ‘Oriens’, cu capitala bisericească în Antiohia. Tocmai această reprezentare, credem noi, a determinat o receptare treptată a hotărârilor acestui sinod, dar în cele din urmă receptarea de către Biserică este mai importantă decât reprezentarea exhaustivă a tuturor sediilor episcopale. Aceasta conferă de fapt caracter ecumenic unui sinod, iar recunoașterea ecumenicității Sinodului II Ecumenic s-a impus definitiv în cadrul Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (A se vedea și comentariile lui Reinhard Staats, Das Glaubensbekenntnis von Nizäa-Konstantinopel. Historische und theologische Grundlagen, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1996, pp. 36-39).

Ordinea dezbaterilor sinodale

Adolf Martin Ritter a stabilit în teza sa de doctorat dedicată Sinodului II Ecumenic ordinea dezbaterilor sinodale astfel: recunoașterea Sfântului Grigorie ca episcop al Constantinopolului; moartea lui Meletios și dezbateri cu privire la succesiunea sa; dezbaterile și încercarea de unire cu macedonienii pnevmatomahi; redactarea canoanelor; retragerea Sfântului Grigorie din sinod și din capitala imperială și hotărâri finale. În serialele următoare ne vom mărgini doar la redactarea Simbolului Niceo-Constantinopolitan.

Comentarii Facebook


Știri recente