„Crezul, fundamentul Ortodoxiei credinței noastre” – interviu cu părintele profesor Ștefan Buchiu, decanul Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul” din București”

În Patriarhia Română, anul acesta este dedicat Crezului Bisericii noastre. Prezentăm aici un interviu cu tema Crezul, fundamentul Ortodoxiei credinței noastre, realizat de Părintele consilier Ciprian Apetrei, directorul Agenției de știri BASILICA, în cadrul emisiunii radiofonice „Dialogurile TRINITAS”, difuzată marți, 23 februarie 2010. Tema este dezbătută de părintele profesor universitar dr. Ștefan Buchiu, decanul Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul” din București.

Pr. Ciprian Apetrei

Duminica trecută se numește Duminica Ortodoxiei, fiind sărbătorit triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. La baza Mărturisirii noastre de Credință Ortodoxă stă Simbolul niceo-constantinopolitan. Cu alte cuvinte tema pe care o alegem astăzi este „Crezul ortodox, fundamentul Ortodoxiei credinței noastre”, dacă îmi permiteți acest joc de cuvinte. E adevărată afirmația sau nu?

Pr. Prof. univ. dr. Ștefan Buchiu

Da, este foarte adevărată pentru că Ortodoxia credinței trebuie păzită, trebuie păstrată cu consecvență și pentru aceasta Biserica a luptat veacuri de-a rânduri. Pentru că în primul veac, veacul apostolic, au apărut ereziile, adică interpretări greșite, eronate, ale Cuvântului Sfintei Scripturi și a adevărului evanghelic în general. Și atunci Biserica s-a văzut nevoită să ia poziție de fiecare dată când Sfânta Scriptură nu era corect înțeleasă. Ereziile cu privire la Mântuitorul Iisus Hristos, acestea fiind cele mai numeroase, apoi, erezii cu privire la Persoana Sfântului Duh au și provocat de fapt ținerea celor șapte sinoade ecumenice.

Pr. C. A.

Când a fost alcătuit „Crezul”, cum îl numește poporul? „Simbolul de credință”, îi spunem noi, niceo-constantinopolitan.

Pr. Ș. B.

El a fost formulat la primele două sinoade ecumenice: cel de la Niceea din 325 și cel de la Constantinopol din 321. Sigur, el nu a fost elaborat pornind doar de la textul Sfintei Scripturi, ci s-a avut la bază și modul în care mărturisirea Biserica dreapta învățătură. Erau așa numitele mărturisiri baptismale, care erau în uz în diferite Biserici locale și care se foloseau, cum spuneam, la botezul celor care deveneau creștini. Ei trebuiau să mărturisească credința în adevăratul Dumnezeu, în cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. S-a folosit în special Mărturisirea baptismală din Cezareea, dar și din alte localități importante din vremea aceea. Toate au fost subsumate la primul Sinod ecumenic, unde s-au formulat primele opt articole.

Pr. C. A.

Și la Sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol din 381?

Pr. Ș. B.

S-a completat până la al doisprezecelea articol.

Pr. C. A.

Deci, opt la un sinod, patru la celălalt sinod.

Pr. Ș. B.

Patru. Cel de-al optulea era doar început. „Cred și întru Duhul Sfânt”.

Pr. C. A.

De fapt al optulea îl putem considera legătura dintre cele două sinoade ecumenice, Sinodul I și Sinodul al doilea ecumenic.

Pr. Ș. B.

Exact, exact. Dar pentru că în acea perioadă nu apăruse o erezie cu privire la Persoana Duhului Sfânt și părinții de la Niceea au considerat suficient doar menționarea Persoanei Duhului Sfânt, ca să fie cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Pr. C. A.

De ce avem nevoie noi de o sintetizare a credinței într-un „Crez” sau într-un „Simbol al Credinței”?

Pr. Ș. B.

Pentru că nimeni nu se poate mântui fără dreapta credință și fără dreapta viețuire. Iar dreapta credință, care o aflăm în paginile Sfintei Scripturi și în Tradiția apostolică, este mărturisită la botez prin sfintele taine prin care ne mântuim noi au la bază dreapta credință. Dacă am greșit cumva în credință, nu ne mai putem împărtăși de harul lui Dumnezeu Care se acordă prin Sfintele Taine. Și nu mai putem rămâne nici membri ai Bisericii.

Pr. C. A.

Să facem o pregustare pentru cei care ne ascultă, pentru că în mod clar anul acesta vom vorbi de mai multe ori despre „Simbolul de credință niceo-constantinopolitan” sau simplu „Crezul”. Și să mergem pe articole și să explicăm pe scurt ce este în sinteză învățătura noastră de credință. Și mergem la primul articol „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Pe scurt, dumnezeirea Tatălui. Părinte profesor, vă rog să ne explicați.

Pr. Ș. B.

În mod firesc, începem mărturisirea credinței noastre în Dumnezeu, în Dumnezeu cel Întreit în Persoane și Unic în Ființă, cu Persoana lui Dumnezeu Tatăl. Îl mărturisim pe El ca fiind „Creator al cerului și al pământului”, adică al lumii spirituale, al lumii îngerilor și al lumii văzute. Îl numim în același timp „Atotțiitorul”, pentru că Dumnezeu nu doar le aduce la existență cele create, ci le și poartă de grijă. Prin „Atotțiitorul”, deci, înțelegem pe Dumnezeu „Proniatorul”. Creația este nedespărțită de Pronia lui Dumnezeu. Prin aceasta se vădește iubirea Lui. Dumnezeu creează numai din libertate, fără să fie determinat de altceva și bunătatea sau iubirea lui Dumnezeu însoțește creația lui până la sfârșit. De aceea, spunem că le poartă de grijă. Sigur, este și Atotputernic Dumnezeu, dar în același timp nu pierde din vedere toate existențele create pentru că are un plan cu ele. A înscris în ele o raționalitate, adică un sens și o semnificație și le poartă de grijă ca în acest sens să se împlinească. Deci, Dumnezeu este activ în istorie. Dumnezeu poartă de grijă umanității și nu doar a adus-o la existență și apoi se retrage în Transcendența Sa.

Pr. C. A.

Ce înțelegem prin „Creatorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”? Aici cuprindem tot ceea ce înseamnă univers, dar în același timp și tot ceea ce înseamnă lumea îngerilor?

Pr. Ș. B.

Exact. Și una și alta, dar marea noutate și noutatea religiei creștine este aceasta că lumea, creația are un început. La vremea respectivă păgânismul era panteist. Considera că materia este veșnică, cum și Dumnezeu este veșnic. Propriu-zis erau două principii, fapt în sine imposibil. Noutatea era aceea că în concepția creștină lumea are un început. Și începutul acesta este determinat de Dumnezeu ca Persoană. El hotărăște să creeze o lume pe care El să o conducă spre desăvârșire. Deci, nu creează dintr-o materie preexistentă, așa cum se înțelegea în politeismul păgân, antic, grec sau roman și ar fi avut nevoie de un demiurg, ci aduce din nimic la existență această creație, care este și pur spirituală, cum sunt Sfinții Îngeri, și este și spiritual-materială, cum este omul sau doar materială precum este universul.

Pr. C. A.

Pe lângă atributul creației, Tatălui i se mai aduce și acela de „Atotțiitorul”. Ce înseamnă acest „Atotțiitor”?

Pr. Ș. B.

„Atotțiitorul” trebuie înțeles în dependența care există de Dumnezeu a celor create. Ele nu există prin sine. Nici îngerii, nici oamenii, nici lumea materială, ci au avut un început și au nevoie permanent de ajutorul lui Dumnezeu sau harul Lui, cum spunem, care le ține în existență. Dacă Dumnezeu și-ar retrage harul – așa cum foarte intuitiv se exprimă în psalmul 103, „Întorcându-ți fața Ta”, fața Lui este harul Lui sau providența Lui sau purtarea de grijă – toate s-ar tulbura, pentru că ele nu există cum spuneam prin sine, numai Dumnezeu există prin Sine. Toate își au esența și viața primită în dar de la Dumnezeu. Când spunem că Dumnezeu este „Atotțiitor” sau „Pantocrator”, în limba greacă, înțelegem că ne poartă de grijă, fapt ce exprimă credința noastră în Pronia sau Providența divină. Nu întâmplător în turla bisericilor ortodoxe, în turla principală, este Mântuitorul Iisus Hristos înfățișat sub numele de „Pantocrator”. Pentru că, de fapt, Dumnezeu Tatăl, Care este „Atotțiitorul”, le ține pe toate prin Fiul în Duhul Sfânt.

Pr. C. A.

Și acum venim la articolul al doilea, care se referă la dumnezeirea Fiului: „Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”. Aș dori să segmentați acest articol și să-l explicați, pentru că lumea îl spune de multe ori ca pe o poezie, dar e greu de înțeles pentru oricine.

Pr. Ș. B.

Dintr-o dată ne dăm seama că învățătura despre Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel veșnic, Care se întrupează pentru noi, este mult mai extinsă decât învățătura despre Dumnezeu Tatăl. Și trebuie explicată aceasta pentru faptul că despre Persoana lui Dumnezeu Tatăl nu au apărut erezii care să conteste calitatea Lui. În schimb, despre Mântuitorul Iisus Hristos, învățătura cuprinsă la articolul 2 până la articolul 7 este mult mai extinsă și precizează unele lucruri care sigur, se află ca bază în Sfânta Scriptură, dar aici sunt nuanțate sau mai bine zis sunt delimitate, pentru ca nu cumva credința să alunece într-o parte sau în alta, spre politeism sau spre monoteismul religiei iudaice. Spunem că noi credem și mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu veșnic. Și spunem „născut, iar nu făcut ” din Tatăl. Deci, născut din Tatăl în sensul că are Ființa Tatălui, prin naștere, nu este o creatură așa cum ereticul Arie greșit învăța că Fiul este o creatură, o făptură sau prima dintre făpturile zidite de Dumnezeu Tatăl. A-L situa pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos în rândul făpturilor înseamnă a-I nega dumnezeirea și, atunci, înseamnă a nega existența Sfintei Treimi. El este născut din Tatăl și anume Unul născut, singurul născut, pentru că există Dumnezeu Tatăl din veci și tot din veci, din veșnicie, are un Fiu. Nașterea este dincolo de timp, este din veșnicie și, cum spun Sfinții Părinți, n-a fost o vreme când Tatăl să nu aibă un Fiu, pentru că altfel nu s-ar mai fi numit Tată. Prin El S-au făcut toate. Prin El este adusă lumea la existență. Tatăl este numit „Creatorul” în general, însă propriu-zis actul creației îl face întreaga Preasfântă Treime. Și Dumnezeu Tatăl aduce la existență prin Fiul. Aici au înțeles Sfinții Părinți și faptul următor: Fiul este numit și Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul exprimă persoana și lucrarea persoanei. Dumnezeu Tatăl, aducând prin Fiul la existență, pune în toate un sens sau o semnificație, o rațiune am putea spune. Însă Rațiunea sau Cuvântul Tatălui este Fiul. De aceea, prin El sunt toate aduse la existență și către El se vor îndrepta toate. Așa cum va spune mai târziu Sfântul Apostol Pavel că „toate vor fi supuse, cele din cer, cele de pe pământ și cele de sub pământ”, pentru că toate își au finalitatea în Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Sigur, și înainte de întrupare El este centrul creației, dar cu atât mai mult după ce se va întrupa.

Pr. C. A.

În articolul al doilea vedem dumnezeirea Fiului exprimată extrem de clar. În articolul al treilea vorbim deja de Întrupare: „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. Explicați-ne părinte decan acest al treilea articol al „Crezului”.

Pr. Ș. B.

Trebuie specificat și următorul fapt, revenind o clipă la articolul doi. Sfinții Părinți sinodali au folosit nu doar termeni scripturistici, ci și termeni luați din cultura și filozofia timpului, pentru a exprima cât se poate exprima în cuvinte omenești Taina lui Dumnezeu. Termenul „de o ființă” sau „omoousios” știm că i se datorează Sf. Atanasie cel Mare. Și el nu mai lasă loc de dubii, ca de exemplu cum vor spune unii eretici arieni sau semi-arieni că Fiul este asemănător Tatălui sau dintr-o ființă asemănătoare și nu este de aceeași ființă, din aceeași ființă. Vedeți dumneavoastră, în Sfânta Scriptură la Ioan capitolul 10 spune Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos: „Eu și Tatăl una suntem”. Dar nu se specifică exact în ce constă această unitate. Este o unitate morală sau este o unitate ontologică ființială? Era necesar ca Biserica să delimiteze clar și fără echivoc relația dintre Persoane. Când spunem „de aceeași ființă”, „omoousios”, înțelegem că Ființa Fiului este aceeași cu a Tatălui și El primește ființa din existența Tatălui și, sigur, în mod paradoxal sau antinomic, Tatăl, deși dăruiește toată Ființa Fiului prin naștere, El păstrează în Sine întreaga ființă așa cum o are și Fiul concomitent, nu succesiv, concomitent și în mod deplin. Evident că este o taină până la urmă care se exprimă supralogic rațional.

Pr. C. A.

Și în acest context cum se face întruparea?

Pr. Ș. B.

Se face fără schimbarea raporturilor din Sfânta Treime. Dumnezeu a creat liber și tot în baza libertății Sale El se poate uni mai intim cu creația Sa. Și o face aceasta prin Fiul, Care asumă firea omenească, adică sufletul și trupul uman, pe care El Însuși prin Duhul Sfânt le creează, prin Sfânta Fecioara Maria și se unește cu ele. Iarăși, era un lucru extraordinar pentru lumea politeistă din vremea aceea, pentru lumea greacă și romană antică să exprime acest adevăr dumnezeiesc că e liber Dumnezeu să se unească cu materia creată. Era în vogă Platon în vremea aceea, după care între spirit și materie nu poate exista o unitate, o unire. Idealismul lui Platon avea să stea la baza multor erezii, în special pentru cei care se îndoiau de posibilitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu în creație, fără ca dumnezeirea Lui să fie știrbită. Sau fără ca firea umană să fie absolvită de dumnezeire, așa cum vor încerca unii eretici mai târziu să explice. Întruparea este deci posibilă atât din partea lui Dumnezeu, Care se poate exprima, deși este Spirit absolut, se poate exprima și prin sufletul omenesc și mai ales, aici era noutatea, prin trupul omenesc. Întruparea aceasta, încarnarea sau înomenirea Fiului lui Dumnezeu arată și din partea umanității, pe de altă parte, calitatea ei extraordinară, primită prin creație, de a exprima pe Dumnezeu. Dumnezeu se poate exprima cu o față umană, apropo de Duminica Ortodoxiei. Noi nu doar că avem icoana Mântuitorului Iisus Hristos, dar trebuie să o păstrăm, pentru că dacă am renunța la ea, ne-am putea îndoi că S-a întrupat, că a luat față umană. De aici, grija Bisericii de a păstra fața umană a lui Hristos, așa cum a fost cunoscută ea în realitate de Sfinții Părinți, de Sfinții Apostoli și de a arăta veridicitatea Întrupării.

Pr. C. A.

Acum am să vă propun să unim următoarele trei articole, care sunt foarte importante în legătură cu mântuirea neamului omenesc. Părinte profesor și aici avem articolul al patrulea „Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat”. Articolul al cincilea: „Și a înviat a treia zi după Scripturi”. Articolul al șaselea: „Și s-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”. Avem Întruparea, avem Răstignirea, avem Învierea, avem Înălțarea. Într-un fel avem ceea ce înseamnă procesul de îndumnezeire a firii umane, în Persoana Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul. Vorbiți-ne despre aceste trei articole și să le explicăm celor care ne ascultă, cu toate că ele par la prima vedere ca fiind foarte exacte și ușor de înțeles.

Pr. Ș. B.

Sigur că sunt exacte și ușor de înțeles, pentru că aceasta a și urmărit Biserica, dar n-a putut formula Crezul decât pe baza Sfintei Scripturi sau a Revelației dumnezeiești cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Tradiția apostolică. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, făcută în istorie prin puterea Duhului Sfânt din Sfânta Fecioară Maria nu ar fi fost suficientă pentru mântuirea noastră. A luat trup și suflet, dar pe acestea trebuia să le sfințească, să le ducă la desăvârșire, adică ceea ce nu făcuse Vechiul Adam va face Noul Adam, cum Îl numește Sfântul Pavel pe Mântuitorul Iisus Hristos. El face ascultare de Dumnezeu Tatăl și prin aceasta deschide firea umană total lucrării puterii dumnezeiești a harului divin, pe care El Însuși Mântuitorul Iisus Hristos îl infuzează așa zicând din firea Sa divină în firea umană prin intermediul ipostasului sau a Persoanei Sale dumnezeiești preexistente. Trebuia însă ca să aducă și să se aducă însă jertfă Tatălui. Pentru că umanitatea nu mai putea fi restaurată din interior, fără să fie jertfită, adică deschisă total, oferită lui Dumnezeu. Aceasta era și destinația ei primordială, pentru că Adam fusese făcut de Dumnezeu să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească și să se unească cu El. Ori lucrul acela nu se întâmplase. De aceea e nevoie ca Fiul Omului întrupat nu doar să predice Evanghelia, adică să aducă vestea împăcării, a iertării de către Dumnezeu, dar trebuia să arate concret care sunt efectele iertării lui Dumnezeu. De aceea, El primește ca să ducă ascultarea până la capăt și până la capăt înseamnă jertfa de Sine. Și primește a se jertfi pe Cruce, pe Golgota, pentru a scoate orice urmă de răutate din firea umană, a o întări, plinindu-o de har și prin aceasta a o duce la desăvârșire. Sigur, pentru cei necredincioși, Răstignirea Fiului lui Dumnezeu putea să însemne o dovadă de slăbiciune. Dumnezeu nu este atotputernic sau nu S-a arătat în Iisus Hristos. Nu, El S-a arătat atotputernic, dar este atotputernicia iubirii, a iertării și prin aceasta Dumnezeu Tatăl Îi dăruiește Învierea. De fapt, Fiul înviază El Însuși ca Dumnezeu, dar în același timp spunem că este și darul lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca să arate că moartea, ca o barieră care intervenise în urma păcatului lui Adam, poate fi surmontată sau poate fi desființată. A fost desființată în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru că Trupul Său așezat în mormânt este înviat, este unit din nou cu sfântul Său suflet, dumnezeirea nepărăsind nici Trupul, nici Sufletul, după Jertfa pe Cruce, deci, din momentul morții până în momentul Învierii. Iar învierea, deci, arată faptul că viața biruiește moartea. Dar viața numai dată de Dumnezeu. Și omul numai dacă se deschide lui Dumnezeu și se unește cu El primește viața înapoi. Sigur că după Înviere vor înțelege Sfinții Apostoli ce înseamnă mântuirea omului, ce înseamnă restaurarea lui, ce înseamnă umplerea lui de harul lui Dumnezeu. Îl vor vedea pe Iisus și nu-L vor recunoaște la început, așa cum nu L-au cunoscut Luca și Cleopa, pentru că avea alte calități Trupul Mântuitorului după Înviere, așa cum credem și mărturisim că trupurile noastre după Înviere vor avea altă calitate.

Pr. C. A.

„Și s-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”. Iată asumarea umanității deja în Sfânta Treime, deja umanitatea îndumnezeită este de-a dreapta Tatălui în Persoana Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și, spunem în articolul șapte, „Și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit”. Și încheiem partea cu hristologia din Crez.

Pr. Ș. B.

Exact. Mântuitorul înviază, se arată și le vorbește ucenicilor, de data asta le spune taine și mai adânci despre cum va fi mântuit neamul omenesc, le vorbește despre Biserica pe care o întemeiază El și le încredințează și Sfintele Taine prin care vor fi mântuiți oamenii sau vor fi aduși la unire cu Hristos și vor fi izbăviți prin păcat. Ei bine, Mântuitorul trebuie să Se înalțe la cer. Nu poate rămâne în lumea în care încă este neschimbată, adică a biruit răul și/sau consecințele păcatului strămoșesc, Mântuitorul le biruiește în Persoana pe care o umple de slava dumnezeiască. Dar lucrul acesta se va întâmpla cu noi abia la sfârșitul veacului, trecând noi prin istorie și fiecare însușindu-ne mântuirea câștigată de Hristos. Se înalță la cer și ca să arate că destinația ultimă a persoanei umane este comuniunea cu Preasfânta Treime. Și ne arată în același timp cinstea extraordinară pe care Dumnezeu i-a acordat-o omului, cu nimic mai prejos decât cea acordată îngerilor. Pentru că iată, nu firea îngerească stă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, ci firea omenească asumată, luată de Mântuitorul, de Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sigur că Cel Care S-a înălțat la cer este Cel Care va veni să judece lumea. Ne putem întreba de ce Fiul S-a întrupat, de ce Fiul va judeca lumea. Sfinții Părinți dau mai multe explicații. S-a întrupat Fiul din Sfânta Treime pentru ca să ne dea și nouă această calitate de fii, pe care o putem primi prin credință, prin har și prin fapte bune. Și tot El ne va judeca, pentru că El S-a întrupat și El a cunoscut din interior firea omenească și a pășit în istoria aceasta pe care El o guvernează și pe care El este drept să o și judece. Noi nu uităm lucrul acesta pentru că a doua Lui venire va fi de data asta în slavă, arătând slava lui Dumnezeu și așteptând de la noi rezultatul faptelor noastre. Și va fi judecata care va arăta că binele învinge până la sfârșit.

Pr. C. A.

„Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci”. Articolul al optulea al Crezului, părinte profesor Ștefan Buchiu, vă rog!

Pr. Ș. B.

Articolul al optulea a fost început la Niceea și a fost terminat la Constantinopol. De ce? Pentru că între timp apăruse după erezia ariană, erezia pnevmatomahă, adică cea care lupta împotriva Duhului Sfânt. Era o altă fațetă a arianismului, care combătuse dumnezeirea Fiului, acum se extinde, combătând dumnezeirea Duhului Sfânt. Pentru acești eretici, Duhul Sfânt nu era o Persoană din Sfânta Treime, nu era deoființă cu Dumnezeu Tatăl, pentru că ei considerau o singură Persoană în Sfânta Treime, pe Dumnezeu Tatăl. Ei bine, de data aceasta intervin în scena istoriei Bisericii, Părinții Capadocieni, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare, care combat în scris și prin predici erezia și contribuie la ceea ce va face sinodul din Constantinopol, să declare pe Duhul Sfânt ca fiind, sigur folosind alți termeni, deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Se folosește o exprimare liturgică de data aceasta din cult. Duhul este împreună închinat și slăvit. Existau anumite discuții la vremea respectivă asupra termenului „omoousios”, deoființă. Și atunci Sfântul Vasile preferă o altă formulare care în fond avea aceeași substanță, același conținut. Duhul este împreună închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul. El este Cel Care a grăit prin prooroci, El este Cel Care a pregătit venirea Fiului, Persoana a treia a Sfintei Treimi, Care nu se întrupează, dar Care lucrează și Ea asupra împreună și nedespărțită de Fiul, la mântuirea lumii, la desăvârșirea ei. Este Cel Care a grăit prin prooroci și Cel Care după venirea lui Hristos e prezent și El în Biserică și mai ales, atenție, prezent în lucrarea de statornicire a dreptei credințe. Noi spunem că El asistă Sinoadele Ecumenice și în general lucrarea de dogmatizare. De ce? Pentru ca ceea ce El a inspirat în Sfânta Scriptură să se păstreze neschimbat în învățătura Bisericii.

Pr. C. A.

Ultimele patru articole. Articolul nouă: „Întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Articolul zece: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor”. Articolul unsprezece: „Aștept învierea morților”. Și articolul doisprezece: „Și viața veacului ce va să fie. Amin”. Aceste articole le putem suma pentru că se referă la Biserică și la viața noastră a credincioșilor după ce opt articole ne-am referit la Sfânta Treime, acum iată venim la viața noastră și cum trebuie să ne mântuim noi până la urmă. Părinte profesor Ștefan Buchiu, ce înțelegem și cum trebuie să înțelegem aceste articole?

Pr. Ș. B.

Am mărturisit și mărturisim mereu credința în Dumnezeu Sfânta Treime, așa cum facem în primele opt articole, dar credința în Sfânta Treime este posibilă pentru că o găsim în Sfânta Biserică acolo unde Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în chip nevăzut, tainic și lucrează prin episcopi și prin preoți, prin clerul Bisericii la mântuirea noastră. Dar numai că Biserica nu este o societate pur omenească, n-au întemeiat-o apostolii doar prin simpla lor voință, ci o întemeiază tot Fiul lui Dumnezeu, Care trimite pe Duhul Sfânt de la Tatăl și zidește Biserica, adică comuniunea celor chemați la mântuire. De aceea spunem că este un așezământ divino – uman și dumnezeiesc, pentru că Hristos este Cap Bisericii și întemeietor și prezent în ea, este plină de Duhul Sfânt și de puterea Lui, dar este și omenească pentru că este formată din noi oamenii, care ne unim cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Sigur, ea are patru atribute: una, sfântă, sobornicească și apostolească, în sensul că este unică. Nu pot fi, nu se poate împărți, deși ereticii căutau să o divizeze și s-au și rupt părți din ea. Este sfântă datorită prezenței Mântuitorului Hristos și a întregii Sfintei Treimi și, de aceea, poate să ierte păcatele și prezența unor păcătoși nu întinează Biserica, ci Biserica spală păcatele păcătoșilor. Sobornicească sau universală pentru că este destinată tuturor popoarelor din lumea aceasta și apostolică pentru că are în permanență credința mărturisită de apostoli, apostolii sunt văzătorii de Dumnezeu, L-au văzut pe Hristos, de la El din gura Lui au primit învățătura pe care au dat-o mai departe și Biserica păstrează această învățătură, nu o schimbă, nici nu o adaugă, nici nu renunță la o parte din ea. Sigur, urmează mărturisirea credinței în Sfintele Taine, propriu-zis numai în Botez, pentru că prin el intrăm în Biserică, dar în același timp și celelalte Sfinte Taine, numai că Botezul acesta trebuie primit pentru ca să devii membru al Bisericii, să te unești cu Hristos, să mori păcatului și să înviezi dreptății lui Hristos prin primirea Duhului Sfânt. Apoi, credința noastră se finalizează cu așteptarea Învierii morților. Noi suntem în istorie, lucrăm aici mântuirea noastră ajutorul nostru prin crearea relațiilor de frățietate dintre noi, de bunătate și așa mai departe. Și ne străduim cu ajutorul harului să transformăm chipul nostru în asemănarea cu Dumnezeu, dar toate le facem spre Înviere, ne pregătim spre marele examen, care înseamnă trecerea prin moarte și învierea la a doua venire a Mântuitorului, care va fi urmată de Judecată. Toată credința este centrată pe Învierea lui Hristos, de aceea, și ziua Învierii Lui, duminica, stă în centrul cultului creștin, dar Învierea în sine, urmată de Judecată, ne va asigura apoi viața veșnică pe care o mărturisim și credem în existența ei. Ce fel de viață este viața veșnică? Va fi o viață în care va birui dreptatea, va fi numai dreptate, numai bine, numai adevăr, pentru că Hristos va fi între sfinți și cei drepți, va fi cu ei pe un Pământ nou și cu un Cer nou, adică o lume care a fost recreată sau restaurată în autenticitatea ei așa cum omul a fost restaurat în persoana Mântuitorului Hristos. Iată finalitatea vieții veșnice care va fi o viață nesfârșită, în care timpul va fi transformat în veșnicie.

Pr. C. A.

Părinte decan, vă mulțumesc foarte mult pentru explicațiile pe care le-ați adus la Simbolul credinței niceo-constantinopolitan sau, după cum îl cunosc majoritatea credincioșilor noștri, „Crezul”, pe care îl rostim la Sfânta Liturghie.

Comentarii Facebook


Știri recente