„Crezul este rădăcina din care crește virtutea” – Interviu cu Înalt Preasfințitul Timotei, Arhiepiscop al Aradului

Prin omagierea Anului Crezului Ortodox în Biserica Ortodoxă Română, ne adâncim tot mai mult cunoștințele despre Simbolul nostru de credință, despre împrejurările în care s-a născut și trăirea celor conținute în formularea sa. Înalt Preasfințitul Timotei, Arhiepiscop al Aradului, vorbește pentru „Ziarul Lumina”, Ediția de Banat, despre unele aspecte ale elaborării Crezului, dar și despre viața celor care își însușesc adevărul de credință.

Înalt Preasfinția Voastră, anul pe care-l parcurgem a fost declarat de Sfântul Sinod drept ,,Anul jubiliar al Crezului Ortodox și al Autocefaliei Bisericii noastre’. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre apariția Simbolului de credință în primele veacuri creștine.

Se poate spune că Simbolul credinței a reprodus în formule scurte, dar esențiale sâmburele propovăduirii creștine ilustrate în mod deosebit de Sfinții Apostoli după cum i-a trimis Mântuitorul, cu ajutorul Sfântului Duh, potrivit rânduielii Părintelui ceresc. Însușirea normelor doctrinale fundamentale a constituit totodată și obiectivul prioritar al învățământului teologic. Expresiile credinței în acest concept pot fi găsite pe buzele candidaților la Taina Sfântului Botez, ca și la botezul sângelui, precum și la cel al dorinței, tot atâtea forme ce se găsesc la începutul creștinismului așa cum sunt prezentate în Actele martirice ale Bisericii noastre. Formule ca ‘noi adorăm pe Dumnezeul creștinilor despre care credem că este unul singur, făcătorul și creatorul de la început a toată lumea văzută și nevăzută și pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel ce a fost proorocit de profeți, că va veni pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul și dascălul învățăturilor bune…’ revin frecvent în Biserica primară. De altfel, Bisericile locale foloseau după propriile trebuințe simboale cu aceleași rădăcini în predica și tradiția apostolică. Dintre acestea sunt de amintit: Simbolul de credință Apostolic sau Roman, cel al Bisericii din Neo-Cezareea, al Bisericii din Cezareea Palestinei, al Bisericii din Alexandria. Sfinții Părinți și Scriitorii Bisericești au închinat apoi pagini de trainică zidire sufletească explicărilor Crezului, între aceștia numărându-se Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ambrozie al Milanului și Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul strămoșilor noștri. De altfel, ivirea diferitelor rătăciri, erezii sau schisme cerea lămurirea adevărurilor religioase fundamentale, aceasta desigur oglindită tot în Simbolul de credință. Trebuie precizat că simboalele primare doar puțin se deosebeau între ele, după cum aveau să apere credința Bisericii de o greșeală sau alta, fiind în schimb identice în privința învățăturilor principale despre Sfânta Treime și planul mântuirii, despre Biserică și Sfintele Taine. Sinoadele Ecumenice I de la Niceea (325) și II de la Constantinopol (381) au contopit simboalele locale, integrându-le și desăvârșindu-le pentru totdeauna în ceea ce numim Crezul niceo-constantinopolitan. Sinoadele ecumenice ulterioare vor întări prin definițiile lor acest simbol, el rămânând mereu norma de credință a Bisericii noastre. În vremea celor două sinoade, două dintre cele mai mari erezii – arianismul și macedonianismul, adică subordonarea Fiului față de Tatăl, respectiv a Sfântului Duh în raport cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi – impuneau precizări de anvergură pentru ceea ce înseamnă consubstanțialitate, bază pentru soluționarea altor diferende, provocate de fracțiunile eretice ulterioare. Sămânța Evangheliei, prin Sfinții Apostoli și urmașii lor – înțelegând ierarhia bisericească -, a încolțit și trebuia să fie ferită în fireasca-i creștere de buruieni vătămătoare. Se știe că urmașii direcți ai Sfinților Apostoli au nutrit sincer conștiința că exprimă aceeași credință pe care înaintașii au primit-o de la Domnul Iisus Hristos. Părinții Sinodului I Ecumenic au stabilit șapte articole ca semn al darurilor desăvârșite, la care cei de la Sinodul II Ecumenic au adăugat cinci, număr ce, în afara simbolismului propriu, legat cu osebire de simțurile ce orientează ființa omenească în lume, întregește cel de 12, evocator al ucenicilor Divinului Învățător. Tradiția Bisericii chiar atribuie fiecăruia dintre Sfinții Apostoli câte unul dintre cele 12 articole ale Simbolului credinței, vrând prin aceasta să arate tocmai proveniența apostolică a adevărului de credință. Totul a rămas neschimbat până astăzi parcă punând în lumină structura de granit a pietrei despre care Domnul afirmă că este temelia pe care își zidește Biserica (Matei 16, 18).

Ați putea să ne expuneți punctul de vedere al Bisericii referitor la adaosul Filioque?

Un adaos ca acela al lui Filioque, adică a purcederii Sfântului Duh și de la Fiul, survenit cu câteva secole după redactare, nu și-a găsit locul, cel puțin pentru Biserica Răsăriteană, rămânând străin. Considerații privind Crezul prin prisma istoriei ecumenismului creștin poate nu vor lipsi în cursul vremii, dar nu pot prejudicia ceea ce aparține Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții a Bisericii. Ceea ce s-a socotit potrivit a limpezi sau a adânci s-a împlinit prin mărturisirile de credință ale unor luminați ierarhi ai Ortodoxiei cum au fost Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, Patriarhul Mitrofan Critopulos al Constantinopolului și Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Acestea la rândul lor au fost aprobate de sinoade locale, între care cu îndreptățită mândrie, ca români, amintim pe cel de la Iași în anul 1642.

Cum vedeți valorificarea și necesitatea Simbolului de credință în Ortodoxie?

Valorificarea Simbolului de credință se face pentru cel care-l mărturisește în viața sa. O vorbă înțeleaptă arată că după cum cineva crede așa și trăiește. Faptele creștinului sunt întotdeauna o reflectare a credinței și deci a convingerilor religioase pe care le are în legătură cu viața. În acest înțeles, Crezul este rădăcina din care crește, înflorește și rodește toată virtutea: îndrumătoarele de viață creștină îndeobște purced tocmai de la articolele Simbolului de credință, privind aspectul practic al legăturii de taină între Dumnezeu și credincioși. Unitatea în sfințenie, în comuniunea bisericească, reprezintă o aplicare a normei de credință; această realitate se întrezărește într-un chip sublim în cultul Bisericii ca mijloc de sacralizare a tuturor laturilor vieții. Or, rânduielile bisericești redau însăși învățătura creștină ce își are izvorul în Crez. Aceasta în mod expres intră în alcătuirea slujbelor celor mai de seamă pentru edificarea omului credincios. Astfel, este nelipsit în cărțile de slujbă ca și în cele de rugăciune. În multe dintre acestea, chiar atunci când nu e reprodus textual, Crezul este menționat ca obligatoriu a se rosti. El este prezent în slujba celor șapte laude, în rânduiala Pavecerniței și a Obedniței, dar mai ales le încununează prin locul ce îl are la Sfânta Liturghie, adică nu legat atât de partea rezervată instruirii, cât de cea a aducerii jertfei dumnezeiești și împărtășirii credincioșilor cu însuși Trupul și Sângele Domnului. Legănarea acoperământului sfântului aer deasupra cinstitelor daruri, tocmai la momentul mărturisirii credinței în cadrul dumnezeieștii Liturghii, vădește și mai mult, prin simbolismul ei, prezența Sfântului Duh în Biserică, cei care se bucură de ea răspunzând prin Crez și faptă. Crezul se află apoi în slujba Sfintelor Taine, care de altfel se săvârșesc tot în legătură cu Sfânta Liturghie. În unele, ca Sfântul Botez și Mirungerea cu care este unit, Crezul este prevăzut a se rosti în mod direct; în altele, el primește un caracter aparte, cum ar fi la spovedanie și hirotonia în cea mai înaltă treaptă a preoției, anume a arhieriei. De menționat că în afara celor rânduite la cuminecarea grabnică, rugăciunea obișnuită a Sfintei Împărtășanii conține și o mărturisire de credință, aceasta legată însă de persoana Mântuitorului.

În încheiere, vă rugăm să faceți câteva referiri la oglindirea Simbolului de credință în Ortodoxia noastră.

În Ortodoxia românească, Crezul s-a oglindit în fapte, trăirea duhovnicească reflectându-se în viața cotidiană. Iată de ce și noțiunea de lege românească a însemnat în decursul istoriei naționale atât Crezul ortodox, cât și buna rânduială a vieții noastre. Adevărata mărturisire de credință implică și respectul legii pământului strămoșesc. Crezul însuși este imbold la viață. Azi, în cadrul mișcării ecumenice, simbolul niceo-constantinopolitan este privit și adâncit cu deosebit interes ca unul dintre mijloacele cele mai adecvate de apropiere a Bisericilor creștine. Dar, împreună cu analizele teologice, se reliefează experiența împlinirii unui Crez al unității spre desăvârșire, al apropierii dintre oameni și al realizării păcii. Drept aceea, și parte din paginile îndrumătorului bisericesc din anul în curs, privind ceea ce trebuie să se știe din doctrina creștină, sunt consacrate Simbolului nostru de credință. Aceasta ca evidențiere a participării Bisericii la viața patriei noastre și a lumii întregi. Pentru creștinul ortodox, Crezul este o mărturisire în rugăciune spre împlinire.

Comentarii Facebook


Știri recente