Crezul de la Niceea (325) – o istorie teologică (VI): Textul Crezului și anatematismele

Simbolul niceean se caracterizează printr-o structură trinitară asimetrică, în sensul în care articolul dedicat Fiului este de câteva ori mai mare și mai explicit decât cele dedicate Tatălui și Duhului Sfânt.

Această structură confirmă ipoteza conform căreia la baza nașterii crezurilor a stat o formulă trinitară, augumentată în articolul dedicat Fiului printr-un sumar hristologic. În cazul Simbolului niceean, spațiul generos dedicat elaborării și precizării statutului Fiului în cadrul Sfintei Treimi a impus dezvoltarea articolului hristologic prin precizări antitrinitare. Așa cum afirma I. Ortiz de Urbina, putem distinge în cazul Crezului Niceean elemente din epoci succesive, la fel ca în cazul marilor catedrale.

Crezul Niceean

Adăugând formulă după formulă, analizând și dezbătând relevanța teologică a acestora, sinodalii niceeni au realizat următorul decret de credință, pe care îl cităm după ediția critică a lui Giuseppe Luigi Dossetti (Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli. Edizione critica, Herder, Roma, Freiburg, Basel, Barcelona, Wien, 1967, pp. 226-241): ‘Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri, și va veni să judece viii și morții. Și întru Duhul Sfânt. Pe aceia care zic: era cândva când nu era, și că înainte de a se naște nu era, și că din cele ce nu erau s-a făcut, sau afirmă că Fiul lui Dumnezeu este din alt ipostas sau ființă sau supus schimbării sau transformării, pe aceștia îi anatematizează Biserica catholică (sobornicească) și apostolică’.

Identificând elementele mai noi, putem vedea care au fost expresiile vechi preluate de sinodali în această formulă de credință. În cele ce urmează nu intenționăm să realizăm un comentariu teologic complet al Crezului și nici măcar o istorie a tuturor formulelor teologice întrebuințate, ci ne vom mărgini la acele expresii ce au combătut direct doctrina ariană și au dat formă și expresie credinței în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, precum și în egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl.

Crezul Niceean este urmat de câteva anatematisme, ce combat idei ariene foarte răspândite la acea vreme, preluate după modelul formulei de credință de la Antiohia din 324, care contribuie la protejarea credinței niceene formulate în mod pozitiv în simbolul care le precede.

Numărul celor care nu au fost de acord cu acest decret de credință s-a redus treptat până la ședința din 19 iunie 325, când decretul sinodal trebuia semnat, ajungând la trei. Doar Arie și doi episcopi egipteni susținători ai săi de la început, Secundus de Ptolemaida și Theonas de Marmarica, au refuzat semnarea textului, lucru soldat cu trimiterea lor în exil. Eusebiu de Nicomidia și Theognis de Niceea au semnat Simbolul, dar au refuzat să semneze anatematismele împotriva lui Arie și au fost, de asemenea, exilați, după cum relatează istoricul Sozomen.

După rezolvarea problemelor canonice și disciplinare, Sinodul I Ecumenic s-a încheiat la 25 iulie 325, odată cu vicenalia, celebrarea a 20 de ani de domnie ai lui Constantin cel Mare. Împăratul a trimis o scrisoare finală către toate Bisericile imperiului, în care comunica unele dintre hotărârile luate la sinod (Cf. Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 17-20), iar decretelor sinodale le-a dat puterea de legi ale statului. Ne aflăm astfel în fața unei situații de neimaginat doar cu câțiva ani înainte. Crezul sinodal al unei Biserici abia ieșite din persecuții devine normativ pentru întregul imperiu și este întărit printr-o decizie imperială, dar, cu toate acestea, receptarea Simbolului în Biserică urma să se lovească de piedici greu de imaginat în acele momente.

Paradoxul niceean

Marea realizare teologică a credinței niceeii s-a datorat curajului și înțelepciunii celor 318 Părinți și a fost formulată de Bernard Sesboüé în următoarea frază: ‘Paradoxul niceean constă în faptul că elenizarea limbajului credinței, operată de sinod, a fost pusă în slujba dez-elenizării conținutului credinței’.

Cu alte cuvinte, Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) a afirmat în limbajul filosofiei grecești deoființimea Fiului cu Tatăl, salvând însă prin aceasta realitatea revelației lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și implicit realitatea mântuirii adusă de El. Termenul nebiblic omoousios este cel care a descris în modul cel mai adecvat consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul.

Primul articol al Crezului, precum și începutul celui de-al doilea (credința în Dumnezeu Tatăl creator și în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu) erau proprii vechilor crezuri baptismale, având rezonanțe biblice. Expresiile ‘Dumnezeu din Dumnezeu’ sau ‘lumină din lumină’, aplicate relației dintre Tatăl și Fiul, erau acceptate și de arieni, dar aceștia au reacționat alergic atunci când sinodalii au propus precizarea ‘Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat’, care nu admitea nici un echivoc. Prima expresie fundamentală folosită direct în combaterea arianismului a fost ‘adică din ființa Tatălui ()’, adăugată imediat după ‘născut din Tatăl, singurul născut’. Abia expresia ‘din ființa Tatălui’ preciza clar identitatea Celui născut din Tatăl. Aici avem evident o formulare împotriva tezei ariene ce susținea că Logosul este o creatură fără legătură ontologică cu Tatăl. Expresia ‘din ființa’ nu era nouă în teologia creștină, ea fiind atestată deja la Tertulian. Prin această formulare, sinodalii reușeau să exprime faptul că Fiul nu s-a născut din nimic, așa cum au fost aduse în existență creaturile, ci direct din ființa Tatălui.

O expresie precum cea din Ioan 8, 42 – ‘căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit’ – era biblică și putea fi ușor întrebuințată de sinodali, dar expresia nu excludea viziunea ariană, care nu contesta că Fiul a ieșit din Tatăl. Arienii foloseau expresii pauline (I Cor. 8, 6) ce afirmau că toate sunt din Tatăl, inclusiv Fiul, ceea ce revendica evident o mult mai clară precizare a felului originii Fiului, în comparație cu cea a creaturilor.

Cât de complicată a fost redactarea articolului hristologic al Crezului de la Niceea ne arată și nenumăratele repetiții rămase până azi în text, atunci când se descrie modul nașterii Fiului din ființa Tatălui: ‘Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut’. Aceste descrieri succesive ale provenienței Logosului permit presupunerea că textul a fost mereu augmentat prin adăugiri și noi descrieri din ce în ce mai exacte. Repetiția formulei ‘Dumnezeu din Dumnezeu’, preluată din vechi formule baptismale, peste alte trei cuvinte sub forma ‘Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat’, evidențiază modul de lucru al Părinților sinodali. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 15 decembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente