Crezul de la Niceea (325) – o istorie teologică (V) : Problema arhetipului

Vechea istoriografie și cercetare simbolică, reprezentată de A. Hort, A. E. Burn și A. von Harnack, a acceptat că Crezul niceean nu este nimic altceva decât crezul local din Cezareea Palestinei, revizuit de o comisie sinodală, care a adăugat termenul omoousios, iar mai apoi a realizat și alte modificări în text.

Analiza comparativă a celor două Crezuri (cel din Cezareea, prescurtat CAES, și cel de la Niceea, prescurtat N) arată deosebiri fundamentale între cele două simboluri, care nu pot fi argumentate doar prin adăugirea unor expresii antiariene în textul provenit din Cezareea. Analiza textuală amănunțită a lui John. N.D. Kelly a demonstrat că, chiar dacă eliminăm toate adăugirile antiariene din N, în articolul dedicat Fiului, ‘N se descoperă a fi străin de CAES’ (John N.D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse…, p. 219. Cf. F. J. Badcock, The History of the Creeds, Second Edition, London, 1938, pp. 180-181). Cercetările realizate de H. Lietzmann au condus, de asemenea, la concluzia că CEAS nu a stat la baza redactării N, ci un simbol de origine ierusalimitană sau antiohiană, astăzi pierdut, fără să se poată preciza care este acela.

Ipoteze

Hans von Campenhausen a abordat în 1976, într-un studiu considerat azi de referință în cercetarea simbolică, problema Crezului lui Eusebiu de Cezareea și a demonstrat că relatarea eusebiană este plină de lacune, imprecizii și tendențioasă, având ca scop apărarea sa în fața zvonurilor ajunse la Cezareea cu privire la poziția sa teologică. Concluzia ce poate fi trasă în urma evaluării crezului eusebian este aceea că la Niceea nu s-a folosit ca arhetip Crezul eusebian, ci sinodalii au preluat expresii din diverse reguli ale credinței, pe care le-au țesut în decretul sinodal cunoscut azi.

Această concepție este asumată în momentul de față de majoritatea cercetătorilor apuseni contemporani. Pentru anatematismele prezente la sfârșitul Crezului, în opinia lui Christoph Markschies, sinodalii s-au folosit de expresii citite în cadrul sinodal din scrierile lui Arie, pe care le-au combătut efectiv.

Ceea ce trebuie subliniat cu privire la cele trei păreri exprimate prin argumente este faptul că toate reprezintă simple ipoteze. Date fiind noile considerații ale lui Liuve Westra, care a arătat că granița dintre crezurile interogative și declarative nu poate fi trasată cu certitudine, este evident că vechile ipoteze de lucru (originea eusebiană sau cea orientală) nu pot fi desființate atât de ușor, precum pare la prima vedere. Este posibil ca Părinții de la Niceea să fi folosit Crezul lui Eusebiu, chiar înțeles ca un crez personal, așa cum este posibil să fi folosit un alt crez de proveniență ierusalimiteană. Noi nu cunoaștem azi toate considerațiile ce au putut contribui la modificarea acestor arhetipuri, iar simpla demonstrație că unele substantive, adjective, prepoziții, conjuncții sau verbe au fost modificate nu sunt după opinia noastră un argument definitiv împotriva folosirii acestora ca modele de lucru. Crezul de la Ierusalim, atestat atât de cert în jurul lui 350 de Sfântul Chiril, putea să fie foarte bine în uz și în 325. Tradiția Bisericii păstrează mereu ca normative texte confirmate de-a lungul a mai multor decenii. Tot la fel este posibil ca Crezul de la Niceea să fie un text născut din formule preluate din regulile de credință, așa cum însuși Hans von Campenhausen a arătat, dar numai dacă, citându-l chiar pe el, ‘interpretarea acestui text de către mine este corectă’ (Hans Freiherr von Campenhausen, Das Bekenntnis Eusebs von Caesarea șNicea 325ț, p. 139).

Dumnezeu Însuși a îngăduit că până azi nu posedăm sursa sigură care să ne indice cu certitudine arhetipul folosit de sinodalii niceeni. Prin aceasta, originile celui mai important text dogmatic al Bisericii antice și al Bisericii Ortodoxe rămân învăluite în mister. Singurul lucru de care nu putem să ne îndoim este adevărul cuprins în această formulă succintă a celei mai mari taine a istoriei și a lumii, întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu Însuși ‘pentru noi și pentru a noastră mântuire’.

Omoousios

Un al doilea aspect ce reiese din scrisoarea lui Eusebiu de Cezareea este acela că împăratul ar fi introdus conceptul deoființă () în simbolul de credință. După o relatare transmisă de Sfântul Ambrozie al Milanului, cel ce a introdus conceptul deoființă în discuții a fost chiar Eusebiu de Nicomidia în scrisoarea prezentată și respinsă de sinodali, unde el l-a folosit în mod negativ, respingându-l. O a treia variantă provine dintr-o relatare a Sfântului Atanasie cel Mare, din care reiese că el însuși ar fi propus termenul, iar împăratul l-a acceptat, deși și posibilitatea unei proveniențe a termenului de la Osius de Cordoba, care l-ar fi transmis împăratului Constantin, nu este exclusă. Noile cercetări ale lui Jörg Ulrich au evidențiat rolul mult mai mic jucat de Osius de Cordoba în redactarea și receptarea Crezului niceean, decât se credea până în 1994. Trebuie din nefericire să ne mărginim la aceste ipoteze, având în vedere situația precară și contradicția izvoarelor ce relatează despre aceasta.

Pe lângă problematica legată de arhetipul folosit de sinodali pentru Crezul niceean, o altă discuție se poartă în jurul autorului sau autorilor de fapt ai formulei finale. Cu alte cuvinte, cine dintre părinți a propus una sau alta din formulele Crezului? Care a fost comitetul de redactare ce i-a dat forma finală? Sursele contemporane sau imediate sinodului prezintă și în acest caz o situație neclară. Istoricul Filostorgius atribuie redactarea simbolului episcopilor Alexandru al Alexandriei și lui Osius de Cordoba. Paternitatea lui Osius de Cordoba asupra formulei niceene este întărită chiar de Sfântul Atanasie cel Mare, fiind mai apoi reconfirmată de Hilarie de Poitiers în anii 357-358. Istoriografia apuseană mai veche a preluat această versiune, deoarece a dorit să afirme că autorul Crezului niceean este de fapt un occidental spaniol. Sfântul Vasile cel Mare atribuie în Scrisoarea 81, scrisă la începutul anului 371, formularea Crezului niceean preotului Hermogene, care a ajuns mai apoi episcop de Cezareea Capadociei. Este evident că nici în această privință nu putem afirma în mod definitiv cine este autorul sau cine sunt autorii simbolului. Cu toate acestea, se poate deduce faptul că toți cei amintiți ca autori au fost implicați alături de ceilalți sinodali în elaborarea a ceva total nou, un text care a devenit în anii următori, piatră de poticnire pentru cei ce nu l-au înțeles, însă temelie a adevărului și formulă creatoare de identitate pentru cei ce urmau a fi cinstiți ca Sfinți Părinți ai Bisericii. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 8 decembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente