Crezul de la Niceea (325) – o istorie teologică (IV): Dezbaterile sinodale cu privire la Simbolul credinței

Dezbaterile sinodalilor nu s-au mărginit doar la doctrina ariană, ci au privit și alte probleme practice din viața bisericii, cărora trebuiau să le dea o rezolvare. În cele ce urmează nu vom trata discuțiile și deciziile niceene referitoare la stabilirea datei Paștilor, la reprimirea lapsilor în Biserică, precum și la reprimirea novațienilor sau a meletienilor schismatici din Egipt, ci ne vom concentra doar asupra discuțiilor purtate pe marginea Simbolului credinței.

În Vita Constantini, Eusebiu de Cezareea descrie în mare desfășurarea lucrărilor din palatul imperial al Niceei. Ședința de deschidere a avut loc într-una din sălile palatului, în prezența împăratului – intrarea sa fiind prezentată sub forma unui adventus augusti, ‘asemeni unui înger trimis de Dumnezeu din cer. Constantin era îmbrăcat în veșminte atât de strălucitoare, că aruncau în jur talazuri de fulgere înfocate, cărora li se adăuga orbitoarea sclipire a aurului și a pietrelor nestemate’ (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 10, 1) – în iunie 325, sinodul încheindu-se la 25 iulie 325, odată cu Vicennalia. Episcopii l-au așteptat așezați pe scaune, s-au ridicat, l-au întâmpinat, iar apoi au șezut cu toții, episcopul ‘cel ce ședea primul în partea din dreapta’ (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 11) rostind un cuvânt de bun-venit, după care împăratul a rostit cuvântul său către sinodali în limba latină, tradus concomitent în greacă, în centrul căruia s-a aflat dorința după pace și unitate în imperiu (cf. Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 12, 1-5). Am amintit toate aceste amănunte deoarece este vorba de unul dintre cele mai impresionante momente ale istoriei Bisericii, când episcopii de la Niceea, până atunci persecutați și maltratați de autoritățile imperiale, sunt tratați cu respect și demnitate de însuși împăratul imperiului. Ce mare bucurie trebuie să fi fost în sufletul lor!

Receptarea deciziilor

Împăratul a prezidat ședințele la care a participat, iar în lipsa lui, un funcționar de la palat, pe nume Filomenus, după istoricul Filostorgius, veghea asupra discuțiilor și număra voturile exprimate. Cu toate acestea, Constantin nu a intervenit în lucrările teologice ale sinodului, ci abia după încheierea acestuia s-a implicat în receptarea deciziilor. Discuțiile s-au purtat în greacă, iar uneori în latină, dat fiind faptul că majoritatea covârșitoare a sinodalilor veneau din lumea greacă. Cercetătorii au propus trei episcopi care ar fi condus discuțiile teologice, anume Alexandru al Alexandriei, Eustațiu al Antiohiei și Osius de Cordoba.

Controversa trinitară

Se pare că primul punct al agendei sinodului l-a constituit controversa teologică trinitară. Din puținele izvoare ce relatează direct despre dezbaterile în jurul Simbolului credinței, pot fi refăcute unele aspecte fundamentale. După primele discuții purtate asupra învățăturii trinitare, partida cu simpatii ariene, formată după Filostorgius din 22 de episcopi, iar după Ghelasie din Cyzic din 17 episcopi, a prezentat o primă formulare a credinței (pierdută până azi) prin Eusebiu de Nicomidia, dar aceasta a fost respinsă de sinod. Pentru aceasta posedăm mărturia directă a lui Eustațiu al Antiohiei, redată de istoricul Teodoret de Cyr: ‘Când se cerceta felul credinței ereticilor s-a prezentat ca dovadă evidentă scrisoarea blasfemiei lui Eusebiu. Fiind citită în fața tuturor, a produs imediat o durere profundă auditorilor față de decăderea acestui om, care a scris-o și i s-a făcut o aspră mustrare’ (Teodoret Episcopul Cirului, Istoria Bisericească I, 8, 1-2, traducere de pr. prof. Vasile Sibiescu, PSB vol. 44, Editura IBMBOR, București, 1995, p. 42).

Procedura de lucru

Din această mărturie reiese că procedura de lucru consta în citirea textelor în fața sinodului, căreia îi urmau dezbaterile necesare pe marginea acestora. După respingerea acestei variante eretice, dezbaterile au continuat. Un punct important l-a constituit dezbaterea asupra termenilor ce urmau a fi folosiți în formula de credință. Din unele scrieri ale Sfântului Atanasie (Despre hotărârile Sinodului de la Niceea 19 și 20; Scrisoarea către episcopii africani 5 și 6) reiese că sinodalii au hotărât să folosească numai expresii scripturistice pentru exprimarea adevărului doctrinar, dar arienii au reușit să folosească expresiile biblice în așa fel, încât să confirme și doctrina lor. În cele din urmă nu a mai rămas decât varianta introducerii expresiilor nebiblice ‘din ființa Tatălui’ și ‘deoființă cu Tatăl’, pentru a exprima fără echivoc credința în dumnezeirea și egalitatea ontologică a Fiului cu Tatăl (cf. John N.D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse…, pp. 212-213).

Crezul baptismal de la Cezareea

Eusebiu de Cezareea a propus ca variantă de lucru Simbolul de credință al Bisericii sale. Eusebiu fusese condamnat la Sinodul din Antiohia, 324, iar acum trebuia să-și justifice poziția teologică. Din Scrisoarea trimisă comunității din Cezareea Palestinei imediat după încheierea sinodului, în care se justifică în fața acesteia că a semnat Simbolul de la Niceea, reiese că Eusebiu a prezentat crezul baptismal din Cezareea sinodalilor, un text doctrinar moștenit de la episcopii de Cezareea de dinaintea lui. Acest simbol, redat de noi în capitolul anterior, păstra subordinațianismul Fiului față de Tatăl, iar prin aceasta era compatibil cu doctrina ariană. Eusebiu ne lasă să înțelegem, în continuarea epistolei sale, că formula sa de credință a fost admisă atât de împărat, cât și de sinodali, fiindu-i adăugat doar conceptul deoființă: ‘Când am propus această formulă de credință, nu s-a găsit nimic de zis împotrivă. Împăratul nostru, preaiubit de Dumnezeu, a mărturisit cel dintâi că era foarte bine alcătuită și că o ținea și el, sfătuindu-i pe toți ceilalți să o semneze, adăugându-i doar cuvântul deoființă’ (Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, I, 8).

‘Deoființă’

Eusebiu de Cezareea ne mijlocește prin scrisoarea trimisă comunității din Cezareea în 325 și alte detalii privitoare la dezbaterile sinodale: ‘Când părinții au redactat această formulă de credință că Fiul este ‘din ființa Tatălui’ și este ‘deoființă cu El’, noi n-am lăsat să treacă aceasta fără cercetare. S-au făcut deci întrebări și răspunsuri cu privire la sensul acestor termeni. Părinții au mărturisit într-adevăr că ‘din ființa Tatălui’ înseamnă că Fiul este din Tatăl, dar nu există ca o parte a Tatălui Însuși. Ni s-a părut și nouă că e bine să acceptăm acest sens, fiind o învățătură pioasă că Fiul este din Tatăl, nu însă ca o parte a ființei Sale. De aceea și noi am fost de acord cu acest înțeles și nu respingem chiar termenul ‘deoființă’, având în vedere pacea și dorința de a nu ne depărta de gândirea cea dreaptă’ (Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, I, 8 – traducere preluată și prelucrată după pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325…, p. 42).

Din fragmentul citat, precum și din alte locuri ale epistolei lui Eusebiu, reiese că părinții au asigurat pe toți cei prezenți că omoousios nu trebuie înțeles în sens materialist, iar în al doilea rând conceptul înseamnă că Fiul nu are nici o asemănare cu creaturile și nu provine din vreo altă substanță sau ființă decât cea a Tatălui.

‘ Când am propus această formulă de credință, nu s-a găsit nimic de zis împotrivă. Împăratul nostru, preaiubit de Dumnezeu, a mărturisit cel dintâi că era foarte bine alcătuită și că o ținea și el, sfătuindu-i pe toți ceilalți să o semneze, adăugându-i doar cuvântul deoființă.’

Eusebiu de Cezareea

Comentarii Facebook


Știri recente