Crezul de la Niceea (325) – o istorie teologică (III) : Un simbol scris cu sângele martirilor

Printre teologii însemnați ai Sinodului se numără Eustațiu al Antiohiei, Alexandru al Alexandriei, alături de tânărul său diacon Atanasie, Macarie al Ierusalimului, Osius de Cordoba, Cecilian de Cartagina, Leonțiu de Cezareea Capadociei, Marcel de Ancyra, Pafnutie, episcop al unei cetăți din Tebaida de Sus, Spiridon al Trimitundei, Nicolae al Mirei Lyciei. Dintre cei cu simpatii ariene trebuie amintiți Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomidia.

Numărul sinodalilor prezenți este indicat în mod diferit de listele păstrate în mai multe redactări în limbile greacă, latină, coptă, siriacă, arabă și armeană, începând chiar cu secolul al IV-lea. Listele sinodale păstrate indică între 250, 270, 300 și 318 părinți participanți, pe lângă episcopi fiind amintiți și preoți și diaconi (o prezentare detaliată a numărului de sinodali de la Niceea oferă Lorenzo Perrone, ‘Von Nicaea (325) nach Chalkedon (451)’, în: Geschichte der Konzilien: Vom Nicaenum bis zum Vaticanum II, hrsg. von Giuseppe Alberigo, Patmos Verlag, Düsseldorf, 1993, p. 34-36. A se vedea și prezentarea pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325…, p. 32-33). Numărul de 318 a fost menționat de Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ambrozie al Milanului și Sfântul Hilarie de Poitiers, fiind pus în legătură cu cele 318 slugi ale lui Avraam, cu care l-a eliberat din robie pe Lot (Facere 14, 14). Plecând de la acest număr simbolic, Crezul Niceean a fost numit începând cu secolul al V-lea Simbolul celor 318 Părinți. Aceștia au eliberat teologia creștină din robia filosofiei și a raționalismului, reașezând-o în matricea revelației nou-testamentare. Sinodalii erau în mare parte din Răsărit, din Apus participând doar patru episcopi (Osius de Cordoba, Cecilian al Cartaginei, episcopul de Die și un episcop din Calabria) și doi prezbiteri, delegați ai bătrânului episcop Silvestru al Romei, Vitus și Vincentius.

‘Nu lipsea din ceată nici cel al sciților’

Vorbind despre provinciile care au trimis episcopi la Sinodul de la Niceea (325), Eusebiu de Cezareea amintește că ‘nu lipsea din ceată nici cel al sciților’ (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, III, 7, 1). Această afirmație a condus la diverse ipoteze și dezbateri legate de identitatea acestui episcop. Adolph von Harnack l-a identificat cu Theofilus Gothiae, postulând posibilitatea ca Gothia să fie de fapt Episcopia de Tomis, lucru respins cu temei de cercetătorii români, care au identificat orașul în Crimeea de azi. Alții l-au identificat pe episcopul scit cu Marcus Comeensis, ce apare în listele latine ale Sinodului I Ecumenic, considerând că este o lectură greșită pentru Marcu Tomeensis. Părintele Ioan Rămureanu consideră această identificare o simplă ipoteză.

Istoricul anonim din Cyzic menționează că au fost reprezentate la Niceea ‘fiecare din cele două Sciții’ (Anonymus von Cyzikus, Historia Ecclesiastica II, 38, 80, übersetzt und eingeleitet von Günther Christian Hansens, Fontes Christiani, 49/1, Brepols & Publishers, Turnhout, 2008, p. 356-357). Din această informație, coroborată cu cea a lui Eusebiu de Cezareea, rămâne însă un lucru cert, anume că un episcop din Sciția Minor, probabil cel de Tomis, indiferent ce nume ar fi purtat, a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, făcând astfel parte din autorii Simbolului Niceean. Existența unui episcop la Tomis în anul 325 este evidentă din Actul martiric al Sfinților Epictet și Astion, martirizați la Halmyris între 298-303, în care se spune că ‘în acea provincie era pe atunci episcop, păzitor al sfintelor lui Dumnezeu biserici, preafericitul Evangelicus’ (Dr. Nestor Vornicescu, Una dintre primele scrieri ale literaturii române străvechi. ‘Pătimirea Sfinților Epictet și Astion’ (de la cumpăna secolelor III-IV), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, p. 90). Probabil, urmașul acestui prim episcop cunoscut al Tomisului a participat la Sinodul I Ecumenic.

Virtuțile și pătimirile mărturisitorilor

Înainte de a descrie modul în care s-a redactat Simbolul Niceean, trebuie menționat un fapt de o importanță capitală pentru înțelegerea semnificației acestuia. Sinodalii, în mare parte episcopi, nu au formulat în mod teoretic o mărturisire de credință sau un decret sinodal, fără legătură cu viața reală și practică a Bisericii. Conceptele și termenii folosiți în exprimarea credinței celei adevărate urmau să redea ceea ce au trăit personal și au gustat din credința lor în dumnezeirea Logosului întrupat. În primul rând trebuie amintită experiența ascetică și duhovnicească a acestora: ‘Din rândurile slujitorilor lui Dumnezeu, unii străluceau prin graiul lor plin de înțelepciune, alții prin strășnicia vieții pe care o duceau și prin îndelungatele lor privegheri, alții prin modestie. Unii erau admirați pentru vârsta lor înaintată, alții străluceau prin tinerețe și vioiciunea sufletului, iar unii intraseră de curând pe calea slujirii’ (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 9).

Dincolo de aceasta, Biserica era abia eliberată din persecuții, iar mulți dintre participanții la Sinod purtau pe ei urmele evidente ale chinurilor îndurate în urma mărturisirii publice a credinței creștine. Amintirea martirilor ce și-au dat viața pentru Hristos era, de asemenea, vie în mințile multora dintre ei. În persecuție, unii sinodali au experimentat în mod extrem și profund existențial dumnezeirea celor trei Persoane ale Preasfintei Treimi: au fost întăriți de Duhul Sfânt, mânați de puterea lui Hristos și pregătiți să treacă prin moarte către Împărăția Tatălui. Aceasta constituie o experiență confirmată de aproape toate actele martirice ale primelor trei secole creștine.

O frumoasă descriere a cetei mărturisitorilor prezenți la Niceea oferă istoricul Teodoret al Cyrului: ‘…Erau mulți care se distingeau prin harismele apostolice, iar mulți purtau stigmatele Domnului Iisus pe trup… Pavel, episcopul Neocezareei, a fost lovit de furia lui Liciniu; ambele mâini i-au fost legate, folosindu-se la aceasta fierul roșu, zgârcindu-se astfel și omorându-i-se nervii de mișcare a articulațiilor. Altora le-a fost scos ochiul drept, iar alții aveau genunchiul drept mutilat. În numărul acestora era și Pafnutie Egipteanul (despre Sfântul Pafnutie relatează istoricul Socrate Scolasticul că era foarte apreciat de împăratul Constantin cel Mare, care adesea îl chema la palat și îi săruta locul ochiului scos în timpul persecuției. Cf. Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, I, 11, traducere de Iosif Gheorghian, Mitropolit Primat, București, 1899, p. 11). Într-un cuvânt, se putea vedea aici (la Sinod) o mulțime de martiri strânși la un loc…’ (Teodoret, Episcopul Cirului, Istoria Bisericească, I, 7, 3-6).

Această relatare exprimă un lucru semnificativ pentru înțelegerea teologică a Crezului Niceean: înainte de a fi redactat cu cerneală și confirmat de împăratul Constantin cel Mare, Simbolul a fost scris simbolic cu sângele martirilor și al mărturisitorilor, care prin viața lor au confirmat ceea ce sinodalii niceeni au fixat în scris până la sfârșitul veacurilor. Părinții niceeni ‘au găsit în misterul Învierii Lui (Hristos) revelarea unei noi vieți, puterea de a birui păcatul, și în convingerea lor despre dumnezeirea Sa au găsit puterea să sufere pentru El’ (A.E. Burn, The Council of Nicaea. A memorial for its sixteenth centenary, London, 1925, p. 25). (Articol publicat în Ziarul Lumina’ din data de 17 noiembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente