„Creștinul este o mărturie vie în mijlocul lumii” – Dialog cu Înalt Preasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Ajunși aproape de sfârșitul Postului Mare, cu inimile pline de așteptare față de rememorarea liturgică a celor mai profunde evenimente ale istoriei credinței noastre, gândul ne poartă și spre bucuria marelui praznic. În același timp, fiecare dintre noi își face o autoevaluare a propriei stări duhovnicești și se întreabă ce îi lipsește, unde are de lucrat cu sine pentru a fi cu adevărat creștin trăitor. Înalt Preasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ne oferă câteva răspunsuri concludente la întrebări privitoare la condiția creștinului în societatea contemporană.

Înalt Preasfințite Părinte Mitropolit, ce dă măsură vieții omului?

Credința adevărată în Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Fără una din aceste stări, omul este o pasăre cu o singură aripă. Se rostogolește în gol și nu poate să zboare.

Cum poate face misiune creștinul în lumea de astăzi, care crede tot mai puțin în Hristos? Ce importanță are exemplul personal în această lucrare?

Fiind credincios jurământului de la botez (lepădat de puterile întunericului și unit cu Hristos), creștinul este o mărturie vie în mijlocul lumii. Prin însăși prezența sa discretă și grăitoare, cel ce crede în Hristos constituie aluat care dospește frământătura. Corespondența dintre ceea ce crede pe de o parte și felul său de viață, pe de altă parte, constituie cea mai puternică armă misionară.

Care este remediul împotriva formalismului în mărturisirea credinței?

Formalismul este marea problemă a multor români care-și zic ortodocși, dar nu au o legătură reală cu Biserica. Sfântul Paisie de la Neamț, pe linia Sfântului Efrem Sirul și a Sfântului Simeon Noul Teolog, spune că nu există viață creștină adevărată fără ‘străpungerea inimii’. Acolo unde este străpungerea inimii, nu mai este loc pentru rutină, pentru formalism. ‘Inima înfrântă și smerită’ este singura pe care Dumnezeu n-o urgisește, este singura pe care Dumnezeu o primește ca dar din partea omului. Remediul împotriva formalismului? Dificil de răspuns. Probabil trecerea prin experiențe-limită, prin suferință adâncă, prin stări apropiate de deznădejde creează premisa ca omul, ajutat de harul lui Dumnezeu, să sfărâme carapacea formalismului religios.

Mai poate deveni credința un modus vivendi pentru omul contemporan?

A trăi creștinește este o imposibilitate pentru omul obișnuit. A trăi creștinește înseamnă a avea pecetea lui Hristos, care, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog înseamnă: lauda în necazuri, bucuria în scârbe, rugăciunea și iubirea pentru vrăjmași și a-ți da sufletul pentru viața aproapelui. Geniile sfințeniei, sfinții, împlinesc mult din acest ideal evanghelic. În ceea ce ne privește pe noi, oamenii obișnuiți, este necesară o cât mai adâncă luptă pentru a experimenta, cu ajutorul lui Dumnezeu, o fărâmitură, o picătură din acest ideal.

Cum înțelege creștinul libertatea în condițiile în care Biserica recomandă postul, rugăciunea, lucruri care, în aparență, reprezintă o seamă de îngrădiri pentru unii?

Este nespus de greu să mărturisești celor din jur că tocmai îngrădirile amintite sunt izvoare autentice de libertate. Aceasta pentru că ideea de libertate este văzută într-o modalitate totalmente ruptă de conceptul de om ca rob al lui Dumnezeu. A-L cunoaște pe Dumnezeu ca Stăpân, a domina propriile patimi, a lupta pentru a te elibera de dorința de a-i stăpâni pe ceilalți constituie izvoare inepuizabile de libertate.

Postul este timpul iertării, al sfințirii. Cum lucrează iertarea în inima creștinului?

Voit sau inconștient, omul clădește toată ziua și în tot ceasul ziduri între sine și ceilalți. Grija de multe, iubirea de stăpânire și grăirea deșartă sunt materia din care aceste ziduri sunt alcătuite. Perioada postului este un timp mai intens în care creștinul este chemat să conștientizeze existența tragică, pentru el și pentru lume, a acestor ziduri. Cum pot fi dărâmate aceste despărțituri dintre om și om, dintre om și Dumnezeu? Ne-o spune Sfântul Efrem Sirul: prin curăție, gând smerit, răbdare și dragoste, vederea propriilor păcate și neosândirea aproapelui. Toate sunt cuprinse în harul iertării care purifică omul de mândrie și-l îmbracă în veșmântul smereniei. Marea problemă este aceea a recunoașterii că suntem vinovați în relația cu ceilalți. Avem sentimentul că vinovăția este de partea cealaltă și că nu prea avem ce ierta. De aceea, stăruința în rugăciune în timpul postului, și nu numai, ar trebui să se axeze pe: ‘Doamne, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu!’

Care este rolul Liturghiei în viața credincioșilor, mai cu seamă în perioada Postului?

Unirea cu Hristos prin Trupul și Sângele Lui. Acesta este rostul Sfintei Liturghii. Fără împărtășirea cu Sfintele Taine, Dumnezeiasca Liturghie este lipsită de sensul ei deplin în ceea ce-i privește pe credincioși. În vremea postului mai ales, creștinii sunt chemați ‘cu frică’, dar și ‘cu dragoste’ și îndrăzneala cea după Dumnezeu, să se apropie mai des de Sfântul Potir.

Cum trebuie să înțeleagă omul contemporan pocăința? Cum ne întâlnim cu Hristos în pocăință?

Care sunt roadele pocăinței în sufletul omului?

Pocăința, spunea Sfântul Ioan de Kronstadt, înseamnă ‘recunoașterea că există o minciună în inima ta’. Această recunoaștere, care nu este decât adevărata cunoaștere de sine, constituie platforma începutului de refacere a legăturii cu Dumnezeu. Recunoașterea stării de păcat și îndepărtarea ispitei de a-l judeca pe celălalt ajută creștinul să reintre în legătură cu Hristos. Odată recunoscută starea de păcat, se naște în sufletul omului conștiința măreției lui Dumnezeu, Cel unul singur curat, fără de păcat. Cuprins în minte și inimă de harul pocăinței, omul se deschide mai sincer spre celălalt, este mai realist în analiza situațiilor prin care trece, și mai ales descoperă calea care duce la Dumnezeu. Cum tot omul este plin de păcat, pocăința este calea tuturor spre Dumnezeu.

Puteți recomanda un program general de viață creștină urmat de tinerii zilelor noastre? Ce trebuie să aibă ei în vedere în primul rând?

Să-și păstreze curăția trupească sau să și-o recapete prin abstinență. Aceasta este noua provocare a tinerilor de azi. Răspunsul la o asemenea provocare este cu atât mai dificil, cu cât contextul este tot mai neprielnic pentru tineri curați, feciorelnici, sau redeveniți astfel prin renunțarea la păcat. Tinerii de acest fel sunt tot mai rari și de aceea este necesar ca ei să se caute, să se descopere unii pe alții, să se integreze în viața parohiilor, să întemeieze familii creștine.

Cum poate Biserica scăpa lumea de singurătatea care ne înconjoară, de individualism?

Prin obști monahale autentice pentru cei ce voiesc această cale; prin familii creștine tot mai numeroase și prin comunități parohiale centrate pe Dumnezeiasca Liturghie. În afara acestora nu există decât singurătate, individualism, nu există decât drama plictiselii cauzatoare, după mărturia lui Dostoievski, a vremurilor antihristice. (Interviu publicat în „Ziarul Lumina” din data de 15 aprilie 2011).

Comentarii Facebook


Știri recente