Credință tare izvorâtă din iubire îndurerată

Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (a Cananeencei). Matei 15, 21-28

‘În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind, striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.’

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită și Duminica femeii cananeence, ne învață multe adevăruri despre puterea credinței și despre lucrarea lui Dumnezeu în viața oamenilor.

Femeia cananeeancă era de alt neam și de altă credință decât evreii. Tirul și Sidonul erau porturi situate pe țărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi, ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste orașe nu făceau parte din Palestina sau Țara Sfântă, iar faptul însuși că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de granițele țării Sale natale are o semnificație deosebită. Deși spune ‘nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel’ (Matei 15, 24), totuși, Iisus iese din teritoriul Țării Sfinte și merge către două orașe-state sau cetăți locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiți fiind Baal și Astarta. Ieșirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci și altor neamuri sau popoare. Prezența lui Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului este, așadar, o anticipație a predicării Evangheliei Sale și printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.

Hristos descoperă credință mare la o femeie dintr-un popor păgân

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei și o lipsă de receptivitate a acestora față de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credință acolo unde evreii nu se așteaptă.

Înțelepciunea lui Iisus și atitudinea Sa misionară se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei și ajunge în patria femeii păgâne, iar, pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât și întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam și de altă religie decât evreii ascund intenția Lui de a evidenția mai bine credința mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calități sau virtuți ale acestei femei cananeence, și anume: credința puternică, smerenia adâncă și rugăciunea stăruitoare.

Credința vie se arată prin stăruința în rugăciune

După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: ‘Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!’ (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credința ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârșește lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli și de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca și David, și mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete și de trupuri, femeia cananeeancă mărturisea credința ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă și, ca atare, Îl ruga, zicând: ‘Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!’

După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui și-L roagă, zicând: ‘Doamne, ajută-mă!’, El dorește să arate celor din jur și smerenia ei, zicând către femeie: ‘Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor!’ (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenția evreilor de-a fi superiori tuturor celorlalte popoare. În acest sens, se pare că mulți dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele păgâne din jur ca fiind un fel de ‘câini’, adică mai mult animale domestice decât ființe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaționalilor Săi, nu însă pentru a disprețui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toți să poată vedea smerenia și răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul și pretenția de superioritate a evreilor cu tăria credinței și multa smerenie pe care le are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenția de superioritate a evreilor, și anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt ‘câini’. Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură și nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: ‘Așa este, Doamne!’ (Matei 15, 27). Totuși, vedem că în marea și adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înțelepciune. Întrucât era o femeie smerită și mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înțelept pentru a dobândi, totuși, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: ‘Așa este, Doamne!’, și îndată a mai adăugat: ‘dar și câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor’ (Matei 15, 27). Văzând credința ei vie, stăruința ei în rugăciune, multa ei smerenie și primind un răspuns neașteptat de înțelept din partea acestei femei de alt neam și de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de prețuire, zicând: ‘O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Iar Evanghelia precizează: Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela’ (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, și anume a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai ușor decât mulți dintre evrei.

Femeia cananeeancă – pildă de credință, smerenie și rugăciune pentru toți oamenii

Descoperind ucenicilor Săi marea credință a femeii cananeence, Mântuitorul și Învățătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toți oamenii. Ce a învățat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă față de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: ‘Miluiește-mă, Doamne…, fiica mea este rău chinuită de diavol’ (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: ‘Doamne, miluiește pe fiica mea!’, ci ‘Miluiește-mă!’, adică ‘Ai milă de mine!’. De ce? Pentru că ea s-a identificat pe deplin cu suferința fiicei sale și devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.

Iată de ce rugăciunea ei, ‘Miluiește-mă, Doamne’ sau ‘Doamne, miluiește-mă!’, a devenit rugăciunea cea mai scurtă și cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respirația spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. De fapt, această rugăciune este, în același timp, cea mai concentrată și cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită, multmilostivă și atotbună, vindecătoare și mântuitoare pentru toți oamenii.

De la această femeie cananeeancă mai învățăm și o altă rugăciune, și anume rugăciunea: ‘Doamne, ajută-mă!’. Aceasta este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în același timp, limita puterilor sale omenești și speranța izvorâtă din credința că numai Dumnezeu îl mai poate salva dintr-o situație gravă, de limită între viață și moarte.

Prin rugăciunea pentru alții ne întâlnim cu Hristos

‘Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul’ – spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deși nu se ruga folosind cuvinte din psalmii lui David, femeia cananeeancă a cunoscut, totuși, lumina psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus, numindu-L Fiul lui David, în Care era prezent și lucrător Dumnezeu și putea să vindece pe fiica ei. Din credința vie, smerenia adâncă și rugăciunea stăruitoare ale femeii cananeence învățăm și noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alții. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: ‘Doamne, miluiește-mă!’ și ‘Doamne, ajută-mă!’. Nu cerea nimic pentru ea însăși, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferința fiicei sale bolnave, încât suferința fiicei sale a devenit suferința sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive și smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită și vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Evanghelia ne învață că există situații în viața omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuși: fie că nu mai are luciditatea minții pentru a formula o rugăciune, fie că e copleșit de prea multă suferință. În astfel de situații, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soție credincioasă sau soț credincios, copii credincioși sau prieteni credincioși, care se roagă stăruitor pentru tine.

În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toți oamenii aflați în boală și în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă doar pentru sine, ci și ‘pentru pacea a toată lumea’, ‘pentru îmbelșugarea roadelor pământului’, ‘pentru vremuri cu pace’, pentru cei bolnavi, pentru cei robiți, pentru cei în necazuri și în nevoi. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă a fost creată și există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei înțelegem cât de mare este puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferință, ‘pentru cei care nu știu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înșiși’, după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian, Patriarhul României, în timpul regimului comunist.

Și astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alții, nu numai pentru noi înșine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferință, ‘pentru tot sufletul necăjit și întristat’, cum se spune în rugăciunile noastre bisericești. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este ‘iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubește nimeni’, cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită și milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubește nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.

Așadar, din Evanghelia de astăzi învățăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credință, smerenie și rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși. Un astfel de om milostiv și rugător va simți bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: ‘mare este credința ta; fie ție după cum voiești!’ (Matei 15, 28). La iubirea smerită și milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită și milostivă, vindecătoare și dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor. Amin.

†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Text revizuit de autor în anul 2012

Comentarii Facebook


Știri recente