Credința se arată în rugăciune, post și iubire milostivă

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a X-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

‘În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am dus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suferi? Aduceți-l aici la Mine. Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.’(Matei 17, 14-23)

†Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În Evanghelia din Duminica a X-a după Rusalii, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanța credinței, rugăciunii și postului pentru viața noastră duhovnicească.

Din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: ‘acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post’, pe care le adresează Sfinților Săi Apostoli și, prin ei, nouă tuturor, înțelegem că omul nu se poate elibera de patimile păcătoase și mai ales de influența duhurilor rele în viața lui decât numai prin rugăciune și post, virtuți care izvorăsc din credință puternică.

Credința este legătura vie, liberă și conștientă dintre om și Dumnezeu, Făcătorul Cerului și al Pământului. Ea este răspunsul permanent al omului la iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru el. Credința este, în același timp, o cale sau un mod de cunoaștere a realităților veșnice, netrecătoare și nevăzute, și o arvună sau pregustare încă din lumea aceasta a darurilor din Împărăția cerurilor promisă de Dumnezeu oamenilor (cf. Matei 3, 2; 5, 12). În acest înțeles, Epistola către Evrei arată: ‘credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute’ (Evrei 11,1), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) precizează: ‘Credința este o putere de legătură care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut’.1

Ca legătură vie a omului cu Dumnezeu, credința este începutul vieții veșnice încă din lumea aceasta. Acest adevăr ni l-a descoperit Însuși Mântuitorul Iisus Hristos zicând: ‘Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis’ (Ioan 17, 3), sau ‘Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică’ (Ioan 6, 47).

Forma cea mai vie de manifestare a credinței în Hristos este iubirea față de El și față de aproapele, iar această iubire este pentru om începutul mântuirii sale și al vieții veșnice la care a fost chemat de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Petru spune creștinilor din timpul său: ‘Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor’ (I Petru 1, 8-9).

De fapt, Mântuitorul Însuși a arătat că toată învățătura dată de Dumnezeu oamenilor pentru dobândirea vieții veșnice se poate rezuma în porunca iubirii față de Dumnezeu și a iubirii față de aproapele: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta’. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: ‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă’ (Marcu 12, 30-31).

Credința în Dumnezeu, arătată în modul cel mai intens în iubirea față de El, se cultivă în Biserica lui Hristos, ‘Stâlpul și temelia adevărului’ (I Timotei 3, 15). Sfintele Taine și ierurgiile, rugăciunile și cântările Bisericii sunt în același timp izvoare și roade ale credinței în Dumnezeu și ale iubirii față de El, iubire care se vede apoi în viața curată, trăită în sfințenie și fapte bune de ajutorare a semenilor noștri. De aceea, Sfânta Evanghelie a lui Hristos și Biserica Lui ne cheamă la dreaptă credință și dreaptă viețuire, la împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.

Două mari probleme pe care le întâlnește Biserica în lucrarea ei de mântuire a lumii, și mai ales în timpul nostru, sunt: pe de o parte, necredința sau indiferența religioasă, iar pe de altă parte, credințele false sau rătăcite. Biserica trebuie, pe de o parte, să cheme fără încetare și cu multă iubire pe toți oamenii la mântuire prin dreapta credință, știind că ‘Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină’ (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, ea trebuie să apere dreapta credință în fața ereziilor sau rătăcirilor, pentru că nu este de ajuns să avem o credință religioasă oarecare, ci trebuie să avem dreapta credință sau adevărata credință.

Sfântul Apostol Petru avertizează și el împotriva rătăcirii unora de la dreapta credință: ‘au fost în popor și prooroci mincinoși, după cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, își vor aduce lor grabnică pieire. Și mulți se vor lua după învățăturile lor rătăcite și din pricina lor calea adevărului va fi hulită. Și din poftă de avere și folosind cuvinte amăgitoare ei vă vor momi pe voi […]. Având ochii plini de pofta desfrânării și fiind nesățioși de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie și sunt fiii blestemului; părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit […]. Aceștia sunt izvoare fără apă și nori purtați fără furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns (II Petru 2, 1-3 și 14-17).

În acest sens, pentru a ne feri de rătăciri, trebuie să cunoaștem bine credința dreaptă sau credința ortodoxă. De aceea, Biserica noastră cheamă pe credincioșii ei la cunoașterea și apărarea credinței ortodoxe.

Credința ortodoxă sporește prin rugăciune și post

Dreapta credință nu este doar o simplă convingere intelectuală că Dumnezeu există și că este atotputernic, bun, milostiv, iertător, drept, ci dreapta credință este o credință vie, lucrătoare prin rugăciune și prin post, prin iubire smerită și milostivă (cf. Galateni 5, 6). La acest fel de credință ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii.

Prin rugăciune se afirmă credința vie în Dumnezeu, ca legătură spirituală cu El. Cu cât se roagă omul mai mult lui Dumnezeu, cu atât se umple mai mult de harul Lui, de prezența Lui iubitoare, sfințitoare și vindecătoare. Când credința este însoțită de rugăciune și post, omul nu contează numai pe propriile sale puteri, ci în primul rând pe ajutorul lui Dumnezeu, pe harul Său.

Rugăciunea unită cu postul îl face pe om smerit și transformă foamea și setea de cele materiale în foame și sete de Dumnezeu. Prin rugăciune multă unită cu post aspru omul se smerește, iar când se smerește, se umple de Sfântul Duh, adică se golește de egoismul său, și ca atare se umple de iubirea milostivă și sfințitoare a lui Dumnezeu. Deci, prin rugăciune multă și prin postire dobândim prezența harului Duhului Sfânt. Duhurile necurate nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre, ci numai de prezența Duhului Sfânt în omul care se roagă stăruitor cu multă smerenie, după cum ne arată Patericul și Viețile Sfinților.

Prin postire, dobândim prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită și milostivă, care se arată apoi în jurul nostru prin cuvinte și fapte, prin atitudini și stări duhovnicești ale sufletului și ale trupului.

Timpul postului rânduit de Biserică este, mai întâi de toate, o perioadă de eliberare de păcate și de patimi egoiste, adică o perioadă de pocăință pentru tot ceea ce am făcut rău și, în același timp, este o perioadă de înviere, de înnoire și de luminare a sufletului prin prezența sfințitoare a lui Dumnezeu în el. Harul lui Dumnezeu se comunică omului prin rugăciunea unită cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi și ale Scrierilor Sfinților, prin Pocăință și Spovedanie, dar, mai ales, prin Sfânta Împărtășire euharistică, primită după o perioadă de pregătire duhovnicească intensă.

Rugăciunea unită cu postul sfințește sufletul și trupul

Prin postire, sufletul omului duhovnicesc antrenează și corpul ca să participe la viața spirituală a sufletului. De aceea, postul este însoțit de metanii sau închinăciuni mari și mici. Trupul omului, fiind limitat și trecător, se hrănește cu lucruri limitate și trecătoare. Dar sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit și veșnic, deși este mărginit, totuși nu este limitat material, ci în mod tainic tinde spre iubire infinită și eternă, încât nimic din lucrurile materiale, finite și trecătoare, din lumea terestră nu-i poate împlini dorința de-a iubi veșnic și de-a fi iubit veșnic. Orice alipire exclusivă sau excesivă a sufletului omului față de lucrurile limitate din lume îl face să se limiteze la acestea și îl deturnează de la scopul său principal: comuniunea deplină cu Dumnezeu Cel nelimitat și netrecător. Așa cum ne arată deja Vechiul Testament (cf. Înțelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sădit în sufletul omului dorul veșniciei și, ca atare, numai o iubire nelimitată și o viață veșnică în Duhul Sfânt asigură libertatea și creșterea adevărată a sufletului, pentru că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Cor. 3, 17). De aceea, postirea, ca dezlipire sau detașare a omului de bunurile materiale, limitate și trecătoare, și unire a lui cu Dumnezeu Cel nelimitat și netrecător, înseamnă începutul libertății sale interioare, ca libertate pentru comuniune. Când omul unește rugăciunea cu postul, începe să simtă creșterea libertății sale interioare sau duhovnicești. Foarte adesea, din cauza lăcomiei ori a preocupării exclusive sau excesive de cele materiale, omul devine un mecanism de consum. Prin urmare, patima lăcomiei este pentru om o tiranie interioară, o înrobire a sufletului într-un trup devenit ‘mașină consumatoare’ de mâncăruri și plăceri trecătoare și limitate. Însă postul unit cu rugăciunea este tocmai încercarea duhovnicească a omului de a demonta, în mod liber și conștient, determinismele înrobitoare ale patimilor egoiste și de-a elibera iubirea de egoism. Prin rânduiala postului, Biserica ne adresează, de fapt, o chemare la despătimire și la iubire dezinteresată și darnică. Iar dacă postul nu e liber acceptat, el nu este de mare folos duhovnicesc, ci este perceput ca o înfometare forțată. De ce? Pentru că foamea de cele materiale nu a fost complet convertită prin rugăciune în dorință totală după Dumnezeu.

De aceea, fiecare postește cât poate. Biserica a făcut din post o regulă generală pentru toți, însă cei ce nu pot posti ca înfrânare de la hrana materială trebuie totuși să postească cel puțin spiritual, ca înfrânare de la gânduri necurate, cuvinte urâte și fapte rele, dacă vor să înainteze spre învierea sufletului din moartea păcatului. Bătrânii, bolnavii și copiii nu pot posti deplin, întrucât trupul lor este mai puțin rezistent. Deci, intensitatea postului depinde de râvna spirituală și de sănătatea omului. Oricum, trebuie evitate excesele: atât delăsarea spirituală prin nepostire, cât și epuizarea fizică prin nechibzuință.

Întrucât toți creștinii ortodocși fac parte din Biserică, este necesar ca fiecare dintre ei să se roage și să postească împreună cu Biserica. Acest înțeles bisericesc – comunitar al postului ca întâietate acordată dimensiunii spirituale a vieții, adică hranei sufletului, este esențial. În timpul postului reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulțim hrana spirituală. Aceasta înseamnă mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi, a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinților, precum și mai deasă spovedanie și împărtășire euharistică.

În Postul Adormirii Maicii Domnului citim zilnic Paraclisul Maicii Domnului

Amintim că ne aflăm în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, care durează două săptămâni (1-14 august). Acest post este unul de cinstire a Maicii Domnului, care, potrivit Sfintei Tradiții, a postit adesea, dar mai ales înainte de a se muta la viața cerească. Totodată, acest post ne cheamă la o intensificare a lucrării duhovnicești în viața noastră, pentru o creștere duhovnicească în iubire față de Dumnezeu și de sfinții Lui, dar și față de semenii noștri. Faptul că în timpul Postului Adormirii Maicii Domnului, în ziua a 6-a, se prăznuiește Schimbarea la Față a Domnului ne arată că scopul principal al vieții Bisericii, pe care o reprezintă iconic Maica Domnului, este dobândirea luminii și slavei neapuse din Împărăția lui Dumnezeu.

În această perioadă de post, Biserica îi adresează Maicii Domnului mai multe rugăciuni, deoarece, prin ea, Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a întrupat și ne-a adus nouă mântuirea, iar ea a devenit pentru oameni grabnic ajutătoare, rugătoare nebiruită sau nerefuzată înaintea Fiului ei Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l citim sau îl cântăm în această perioadă, în fiecare seară, este o slujbă în care Fecioara Maria este înfățișată ca fiind milostivă, apărătoare și vindecătoare de boli, izbăvitoare din necazuri și ispite, precum și luminătoare a căilor noastre spre Hristos Domnul, Fiul ei Cel Răstignit, Înviat și Înălțat întru slavă.

Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a făcut Om, adică pământean, pentru ca pe noi pământenii să ne ridice la ceruri, să ne înalțe în slava Preasfintei Treimi. Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel nemuritor S-a făcut Om muritor, pentru ca prin Învierea și Înălțarea Sa la cer să dăruiască oamenilor viața cerească veșnică. Maica Domnului este ființa umană cea mai apropiată de Sfânta Treime, deoarece prin ea Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor (cf. Luca 1, 35). De aceea, în cântările noastre bisericești, după lauda adusă Preasfintei Treimi, urmează o cântare adresată Maicii Domnului.

Maica Domnului este izvor de iubire milostivă și bucurie pentru toți oamenii

Biserica Ortodoxă cinstește pe Maica Domnului într-un mod unic, adică mai mult decât pe toți sfinții, îngeri și oameni, printr-o mulțime de cântări și rugăciuni, pe care le-a dezvoltat mereu, întrucât a învățat aceasta de la Arhanghelul Gavriil, care s-a închinat ei, a salutat-o și a lăudat-o zicându-i: ‘Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei!’ (Luca 1, 28), dar și de la Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care a numit-o ‘Maica Domnului meu’ (cf. Luca 1, 43). Această frumoasă tradiție, de a aduce cântări de laudă Preasfintei Fecioare Maria, se îmbogățește de-a lungul veacurilor necontenit, pentru că și mila Maicii Domnului sporește neîncetat, ea fiind apărătoarea celor fără de apărare, ajutătoarea celor fără de ajutor, ocrotitoarea văduvelor, a orfanilor, bucuria celor necăjiți, călăuză celor rătăciți, tuturor milostivire și bucurie. Maica Domnului fiind izvor de bucurie pentru toată Biserica, o fericim și o lăudăm zicând: ‘Bucură-te, cea prin care răsare bucuria!’ (Acatistul Bunei Vestiri). Întrucât a născut Prunc pe Domnul nostru Iisus Hristos, ea este ocrotitoarea copiilor și ocrotitoarea mamelor, care nasc și cresc copii în dreapta credință. Ea este, așadar, ocrotitoarea familiei. Însă, întrucât este și Pururea Fecioară, Maica Domnului este și ocrotitoarea fecioarelor, a surorilor și maicilor, a fraților și părinților din mănăstiri care trăiesc în feciorie. Fiind mamă de Preot – deoarece Hristos Domnul este Marele Preot sau Arhiereul veșnic -, ea este și ocrotitoarea cinului preoțesc: arhiereilor, preoților și diaconilor. Așadar, ea este ocrotitoarea întregului cler și a tuturor credincioșilor care caută mântuirea și viața veșnică.

În mod deosebit, Maica Domnului este izvor de bucurie și de iubire milostivă, de compasiune și de consolare sau mângâiere arătată celor singuri, săraci, neajutorați, înstrăinați, izolați și marginalizați. Ea este ‘iubire cu smerenie celor pe care nu-i iubește nimeni’, după cum se spune în Rugăciunea de la Acatistul Bunei Vestiri.

În această perioadă a Postului Adormirii Maicii Domnului e bine să ne rugăm ei mai mult ca să ajute poporul nostru să aibă cât mai mulți copii credincioși, tineri credincioși, în familii credincioase, precum și cât mai mulți lucrători înțelepți în ogorul misionar al Bisericii și în viața societății.

Să ne rugăm Maicii Domnului să ne ajute pe toți să iubim pe Dumnezeu și pe semenii noștri în toate zilele vieții noastre, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.

1 Răspunsuri către Talasie, 33, Filocalia românească, vol. 3, E.I.B.M.O., București, 2009, p. 153.

(Predică publicată în săptămânalul ‘Lumina de Duminică’ din 12 august 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente