Corabia pe mare – imaginea Bisericii în lume

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)

‘În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce va da drumul mulțimilor. Iar El, dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de țărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.’ (Matei 14, 22-34)

Evanghelia care se citește în Duminica a IX-a după Rusalii este plină de înțelesuri duhovnicești. Ea privește nu numai pe Sfântul Apostol Petru și pe ceilalți ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci, profetic, ea privește Biserica întreagă și pe fiecare creștin în parte. Înțeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuții, de erezii, de forțe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situațiile în care Biserica întâlnește ostilitate și respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viața pământească efemeră la viața cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale și colective. În acest sens, în cartea ‘Constituțiile Apostolice’ se spune că biserica-lăcaș de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezența lui Hristos în corabie pe mare și prezența Sa în Biserica din lume.

Așadar, biserica în formă de navă sau corabie este normativă potrivit Constituțiilor Apostolice scrise la sfârșitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea. În Constituțiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca biserica, înainte de toate, ‘să fie lungă și încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părțile în față să aibă pastoforii, adică proscomidiarul și diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii’. Acesta este un act normativ privind modul în care trebuie construită biserica. Forma prescrisă aici nu este însă întâmplătoare și nici arbitrară.

Corabia – simbol profetic al Bisericii

Forma de corabie a bisericii ca lăcaș de cult a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament și din Sfânta Evanghelie. Mai întâi, biserica a fost prefigurată simbolic de corabia lui Noe sau corabia salvării de potop a unor oameni și a unor viețuitoare, potrivit unui plan al lui Dumnezeu. În acest sens, biserica zidită în formă de corabie sugerează duhovnicește că ea este un spațiu de salvare sau de mântuire a oamenilor de păcat și de moarte. Prin urmare, corabia lui Noe era o prefigurare a bisericii, care ajută pe creștini să lupte cu furtunile și marea învolburată a istoriei și să treacă de la viața pământească efemeră la viața cerească eternă.

A doua prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spațiu dreptunghiular) era cortul lui Moise sau Cortul Mărturiei, care însă era mobil sau deplasabil pe uscat. În spațiul din cort numit Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, care conținea: Tablele Legii, Toiagul lui Aaron și cupa cu Mana din pustie, iar în spațiul numit Sfânta se rugau preoții, în timp ce poporul se ruga în exteriorul templului, în tabăra situată în fața și împrejurul Cortului Mărturiei.

A treia prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spațiu dreptunghiular) era templul lui Solomon din Ierusalim, care imita Cortul lui Moise, dar era mai mare și era zidit din piatră. Acesta era compus tot din trei spații distincte: Sfânta Sfintelor – spațiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spațiul interior rezervat pentru rugăciunea preoților, și Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii și alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii. Aceste spații ale templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colțuri și fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conținea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron și cupa cu Mana din pustie. În Sfânta se aflau: Sfeșnicul cu șapte brațe (menora), Altarul pâinilor (12) și Altarul tămâierii. În curtea mică a templului, se aflau Altarul jertfelor (de animale) și Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoților, așezat pe doisprezece tauri, grupați câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale. De reținut este faptul că rugăciunea lui Solomon rostită la sfințirea Templului din Ierusalim a fost integrată în slujba de sfințire a unei biserici creștine ortodoxe, iar Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor a fost interpretat ca fiind o prefigurare a Mesei Sfântului Altar din biserica ortodoxă, și anume: Tablele Legii prefigurau Evanghelia lui Hristos, Toiagul lui Aaron care a înverzit peste noapte prefigura Sfânta Cruce care a odrăslit viața veșnică, iar Mana din pustie coborâtă din cer prefigura Sfânta Euharistie ca pâine cerească, întrucât Hristos este Pâinea coborâtă din cer (cf. Ioan 6, 51).

Toate aceste prefigurări vechi-testamentare ale bisericii în formă de corabie sau navă dreptunghiulară sunt confirmate ca fiind prefigurări ale bisericii lui Hristos de însăși mărturia Sfintelor Evanghelii privind legătura dintre Hristos și corabie.

Sfintele Evanghelii ne învață că Domnul nostru Iisus Hristos a predicat adesea oamenilor stând în corabie, aproape de malul mării. Prin urmare, imaginea corabiei, ca simbol profetic al bisericii, prezent în Vechiul Testament, devine acum un memorial al prezenței active a lui Iisus Hristos în corabie când predică sau când săvârșește minuni pe mare. Întrucât adesea ‘amvonul’ lui Iisus era corabia, cele mai profunde ‘lecții de eclesiologie’ despre taina Bisericii le-a oferit Hristos Domnul ucenicilor Săi pe când se afla cu ei în corabie sau venea, mergând pe apă ca pe uscat, spre corabia în care se aflau ucenicii Lui.

Iată trei exemple: pescuirea minunată pe mare, potolirea furtunii pe mare și umblarea lui Iisus pe mare ca pe uscat, minune prezentată în Evanghelia acestei Duminici.

Pescuirea minunată pe mare are loc în corabia care a înaintat spre largul mării, iar apoi, după ce ucenicii au pescuit mult pește, Domnul Iisus Hristos îi spune lui Petru: ‘De acum înainte vei fi pescar de oameni’ (cf. Luca 5, 10), adică, vei pescui nu cu mreaja, ci prin propovăduirea Evangheliei, prin modul de a chema și de a păstori pe oameni. Deci, corabia din pescuirea minunată pe mare este o certă prefigurare a tainei Bisericii ca adunare a celor ce cred în Hristos și ca simbol al spațiului liturgic al bisericii, zidită în formă de corabie. În acest sens, în primele veacuri creștine, numele grec al peștelui (ichtis) era un simbol al lui Hristos.

Altă dată, Iisus potolește furtuna pe mare. Marea era învolburată, iar Iisus Se odihnea în corabie. Însă ucenicii Îl trezesc din somn pe Iisus, pentru că erau înspăimântați de puterea furtunii și mărimea valurilor cărora nu le mai puteau face față singuri. Dar, după ce ucenicii L-au trezit pe Iisus, El a certat vântul și marea, iar acestea s-au liniștit. Atunci ucenicii s-au întrebat între ei, zicând: ‘Cine este, oare, Acesta, că și vântul și marea I se supun?’ (cf. Marcu 4, 41). În tâlcuirea Sfinților Părinți, marea învolburată reprezintă lumea, adică istoria plină de încercări, persecuții, schimbări neprevăzute sau transformări rapide de situație, iar corabia prefigura Biserica lui Hristos ca mijloc și spațiu de salvare sau de mântuire. În general, se iscă tulburare mare în istorie când oamenii uită de Dumnezeu. Însă dacă, prin credința unită cu rugăciunea săvârșită în biserică, oamenii Îl trezesc pe Hristos Cel tainic prezent lângă ei, El salvează oamenii de la moartea spirituală și fizică.

O altă minune, tot în legătură cu corabia, este cea din Evanghelia de astăzi, când Domnul Iisus Hristos umblă pe mare ca pe uscat. După ce S-a rugat noaptea în munte, El a mers peste valuri spre ucenicii Săi care se aflau în corabie și se luptau cu valurile învolburate ale mării ridicate de furtună. Atunci, Sfântul Apostol Petru, dorind să întâmpine pe Iisus, coboară din corabie și începe să meargă pe apă, dar, îndată ce se sperie de vântul puternic și se îndoiește, începe a se afunda. Iar Domnul Iisus îl mustră zicând: ‘Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’ (cf. Matei 14, 31). Apoi, după ce Iisus a urcat în corabie, furtuna s-a potolit, iar ucenicii Lui au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.

Aceste lucrări minunate ale lui Iisus săvârșite pe mare pentru ucenicii care erau în corabie ne arată taina Bisericii Lui exprimată simbolic prin prezența Sa în corabie împreună cu ucenicii Săi ori venind spre corabie, pentru a salva pe ucenicii din corabia cuprinsă de valuri mari. Având în vedere aceste motive, Constituțiile Apostolice recomandă ca biserica – lăcaș de cult să fie construită în formă de corabie fiind simbol și memorial al lucrării mântuitoare sau salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni în Vechiul Testament și în Noul Testament. Rezumând cele menționate mai înainte, constatăm că, din punct de vedere arhitectural, cea mai populară imagine simbolică a spațiului liturgic este biserica zidită în formă de corabie, în general având catarg în chip de cruce.

Mai târziu, când gândirea teologică privind semnificația lăcașului de cult creștin a luat în considerare nu numai Evangheliile, ci și alte scrieri ale Noului Testament, în special Epistolele pauline, care ne învață că Hristos, Capul Bisericii, este și Pantocratorul, Cel ce menține în existență toată creația, iar Biserica este Trupul Său mistic (cf. 1 Corinteni 12, 12-13 și 27; Efeseni 1, 22-23; 4, 15; 5, 23; Coloseni 1, 18), s-a simțit nevoia ca Biserica să integreze în corabie Taina Crucii și a Învierii lui Hristos.

Crucea integrată în corabie – Biserica iubirii jertfelnice

Este vorba aici de imaginea cruciformă a bisericii sau a bisericii având crucea înscrisă în plan, și anume biserica în formă de cruce latină, cu trei brațe egale și al patrulea prelungit, și de biserica în formă de cruce greacă, cu patru brațe egale. Prin urmare, în simbolismul său arhitectural, biserica – lăcaș de cult trebuie să cuprindă mai explicit în forma ei de corabie și taina prezenței lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă cerească, deoarece Hristos este permanent prezent în corabia-biserică, o conduce spiritual din Sfântul Altar, în care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfânta Euharistie. Totodată, trebuia subliniat faptul că Hristos Cel tainic prezent în Sfântul Altar în chip smerit este în același timp prezent în ceruri întru slavă, iar Liturghia Bisericii rugătoare de pe pământ se unește cu Liturghia îngerilor și a sfinților din ceruri.

Prin legătura arhitecturală care se stabilește între absida principală a Sfântului Altar și cupola sau turla mare a bisericii de pe naos se exprimă simbolic credința în prezența harică vie a lui Hristos, Cel răstignit, înviat și înălțat la cer, în Biserica Sa, întrucât El S-a făcut Om și a viețuit pe pământ întru smerenie, ca pe noi, oamenii, să ne înalțe întru slavă la ceruri. Acest adevăr al credinței creștine este evidențiat arhitectural-simbolic prin cupola bizantină centrală și în mod deosebit prin turla moldavă în formă de lumânare, care conține în cupola ei interioară icoana lui Hristos Pantocrator și semnifică prin dinamica ei atât coborârea lui Hristos pe pământ, prin Întrupare smerită, cât și înălțarea umanității Sale în slavă prin Învierea și Înălțarea Sa la ceruri.

Corabia cruciformă este luminată de iubirea Preasfintei Treimi

Iisus Hristos, Capul și Mirele Bisericii, nu este niciodată singur în cer și pe pământ, ci El este întotdeauna împreună cu Tatăl și cu Duhul, iar cei care se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos sunt cei botezați în numele Preasfintei Treimi. De aceea, cultul ortodox este permanent ritmat de cântarea de preamărire a Preasfintei Treimi: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Iar dacă Îl lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime preamărit, acum, aici pe pământ, Îl vom lăuda, pururea și în vecii vecilor, și în ceruri. În acest sens, Biserica lui Hristos este pe pământ pregustare și anticameră a comuniunii credincioșilor dreptmăritori cu Preasfânta Treime din Împărăția cerurilor (Sfântul Nicolae Cabasila). Acest adevăr fundamental este foarte puternic subliniat mai ales în slujba ortodoxă de sfințire (târnosire) a bisericii noi, când se cântă troparul: ‘Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o; această casă (biserică), Fiul a-ntărit-o; această casă (biserică), Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfințit-o și a sfințit și sufletele noastre’. Deci, biserica nouă se sfințește, pentru ca noi, oamenii, să ne sfințim în ea prin harul Preasfintei Treimi. Prin urmare, biserica în formă de corabie a mântuirii, spațiu cruciform al iubirii jertfelnice a lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la cer, este și casa sau biserica Preasfintei Treimi. În acest înțeles, tot ce este în lăcașul de cult compus din trei elemente asemănătoare sau din trei părți distincte alăturate poate fi o referință simbolică la harul și iubirea Preasfintei Treimi, ca de pildă: planul triconc sau triconic al bisericii, trei nave, trei abside, trei turle, trei uși, trei arcuri alăturate etc. sau trei spații distincte alăturate: altarul, naosul și pridvorul. Prin toate se poate exprima simbolic adevărul că Hristos este Unul din Sfânta Treime, iar creștinii, botezați în numele Sfintei Treimi, pregustă în slujbele din biserică, încă din lumea aceasta, pacea și bucuria eternă a iubirii Preasfintei Treimi; acum în arvună, iar după Înviere, în plinătate.

Ca o concluzie, menționăm faptul că părintele Dumitru Stăniloae, în cartea Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului (†1429) care a sintetizat principalele semnificații simbolice – mistagogice ale spațiului liturgic ortodox, cuprinse în: Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, și ale altora. Iată ce spune Sfântul Simeon: ‘Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) și prin cele dinafară, închipuiește pe Însuși Hristos Care este îndoit înțeles, Dumnezeu și om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui și după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui. De asemenea, închipuiește pe om care este trup și suflet, închipuiește și Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Ființa și cunoscută în pronia și în energiile Ei necreate. Mai închipuiește și lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos. După alt înțeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul și altarul, ceea ce închipuiește Treimea și cetele cele de sus, cetele îngerești, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, și grupurile credincioșilor care au o întreită împărțire: a celor hirotoniți, a celor în drum spre desăvârșire și a celor în stare de pocăință, catehumenii care se pregătesc să se boteze. La fel, cele de pe pământ, din cer și mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuiește cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri’. Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice: ‘Aceste înțelesuri ale lăcașurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărțită de lumea îngerească, de cea pământească și de om, ci Ea se află în toate și toate în Ea. Credincioșii sunt uniți între ei, cu creațiunea cosmică, cu cea îngerească și cu Treimea. Numai păcătosul este despărțit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate’ (op. cit. p. 74).

Așadar, reținem că biserica- lăcaș de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creștină care mărturisește pe Hristos Domnul și se împărtășește din viața și iubirea Lui divino-umană eternă, prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Altar, spațiul în care se sfințesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfințeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuși Hristos Cel răstignit, înmormântat și înviat din morți. De fapt, un lăcaș de cult creștin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol. Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică și o reflecție teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau un cuvânt vizualizat nu numai prin icoane, ci și prin modul de organizare a spațiului sacru ca spațiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Preasfânta Treime.

Înțelegând mai bine simbolismul spațiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaș de cult, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu și cu semenii noștri, ca izvor de lumină și bucurie a vieții binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin.

†Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

(Predică publlicată în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 5 august 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente