Controversa ariană: prima scrisoare conciliatoare a Sfântului Constantin

Istoricul Socrate a denumit perioada controversei ariene drept „o neînțelegere petrecută noaptea, în care nici una dintre părți nu a înțeles în mod clar motivele pentru care se ceartă cu cealaltă”. Acest aspect poate fi observat încă de la primul contact cu documentele perioadei respective, care ne prezintă un mozaic amestecat, pornind de la scrierile lui Eusebiu al Cezareei și încheind cu diferite epistole ale participanților direcți precum Arie, Alexandru al Alexandriei, Constantin cel Mare sau Atanasie al Alexandriei.

Începutul controversei ariene își are originea într-o discuție ceva mai aprinsă petrecută între episcopul Alexandru al Alexandriei și Arie, unul dintre preoții recunoscuți ai cetății la vremea respectivă. Pe scurt, Arie a afirmat în cadrul unei întruniri în care se discutau pasaje dificile din Vechiul Testament că Fiul nu este de aceeași ființă cu Tatăl și că a fost un timp când Fiul nu a existat, fiind precedat de Tatăl. Episcopul alexandrin a încercat să tempereze elanul lui Arie și i-a explicat că Fiul și Tatăl împărtășesc aceeași ființă, dar acesta nu s-a lăsat înduplecat și a continuat să prolifereze învățătura sa, considerând că Alexandru este ignorant în ceea ce privește învățătura de credință. Ceea ce a părut la început un simplu conflict exegetic s-a transformat în scurtă vreme într-o veritabilă bătălie teologică și filosofică, capitala egipteană devenind un câmp deschis de violențe și certuri. Arie și-a transpus învățătura într-o scriere dedicată publicului larg, exprimată într-un limbaj accesibil, intitulată „Thalia” sau „Banchetul”. Episcopul Alexandru nu a avut de ales și a convocat un sinod local în care l-a excomunicat pe acesta și pe cei care îi proliferau învățăturile. În pofida acestui act, care a potolit pentru un timp spiritele, conflictul a izbucnit din nou, odată ce Arie s-a întors cu susținere din partea episcopilor din Siria și Asia Mică, reușind să atragă de partea sa și ierarhi de renume ai vremii precum Eusebiu de Cezareea sau Eusebiu de Nicomidia. Controversa a apărut în anul 318, când la putere în Răsărit se afla încă Licinius și s-a prelungit pentru decenii întregi. Să ne gândim că în timpul celui de-al doilea Sinod Ecumenic, petrecut la Constantinopol în 381, la peste 60 de ani distanță, lucrurile încă nu erau lămurite, arienii având propriile biserici și comunitatea lor atrăgând suficienți adepți noi. Odată cu înfrângerea lui Licinius petrecută în anul 324, problema a ajuns pe masa de lucru a împăratului Constantin cel Mare, care s-a văzut nevoit să adreseze o scrisoare conciliatoare episcopului Alexandru și lui Arie.

O opinie ușor depășită

Eusebiu de Cezareea prezintă controversa ariană într-un mod relativ fals, afirmând că toată povestea provenea doar din îngâmfarea creștinilor care erau acum ocrotiți de puterea imperială și că esența conflictului se reducea la o simplă ceartă de cuvinte și avea ca sursă principală invidia și nicidecum „dumnezeieștile dogme”. Părerea sa nu trebuie să ne surprindă pentru că el însuși a fost un adept convins al arianismului la început. Ceea ce ne surprinde este lipsa de informare sau informarea de rea-credință care exista în preajma împăratului Constantin cel Mare, deoarece el însuși dă dovadă de neștiință în cadrul epistolei pe care o adresează clerului alexandrin și în special episcopului Alexandru și lui Arie. Informat superficial de consilierii săi, Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomidia, Sfântul Constantin ajunsese să creadă și el că totul se reduce la o simplă ceartă exegetică. El spune astfel: „Când tu, Alexandre, ai vrut să afli părerea fiecărui prezbiter al tău cu privire la un anumit text din Scriptură (ba chiar legat de un punct cu totul lipsit de însemnătate al neînțelegerii voastre, s.n.), tu – Arie – ai dat un răspuns pripit care, din capul locului, bine ar fi fost dacă nici măcar nu ți-ar fi venit în minte; sau – de vreme ce tot îți venise în minte – oricum bine ar fi fost să nu vorbești despre el. Așa a încolțit între voi doi discordia; adunarea s-a împrăștiat, iar preasfântul popor al credincioșilor, tras fie într-o parte, fie în cealaltă, s-a despărțit din armonioasa întocmire care-l făcea (un singur trup)” („Viața lui Constantin cel Mare”, în: PSB, vol. XIV, trad. Radu Ale-xandrescu, EIBMBOR, București, 1994, p. 118). Problema cea mai mare este că această optică asupra situației nu avea cum să îmbunătățească lucrurile, ci, din contră, urma să nemulțumească ambele tabere. Cearta dura deja de șase ani. Dacă ar fi fost vorba de „un punct cu totul lipsit de însemnătate” așa cum îl numește în neștiință de cauză împăratul Constantin cel Mare, atunci lucrurile s-ar fi rezolvat mult mai repede și nimeni nu ar fi stăruit cu atâta ardoare să își impună punctul de vedere. Din păcate, problema era mult mai profundă, așa cum urma să afle și el în mod direct.

Îndemnul plin de blândețe

Dezinformarea sa reiese și din următorul pasaj: „De aceea se cuvine ca între voi atât întrebarea cea nechibzuită, cât și necugetatul răspuns să-și acorde deopotrivă iertarea. Pricina certei dintre voi n-a pornit de la ce era mai însemnat între poruncile cuprinse în Scriptură și nici nu vi s-a furișat în suflet vreo nouă erezie privind slujirea lui Dumnezeu (s.n.); voi aveți totuși una și aceeași putere de judecată, astfel încât puteți să vă puneți până la urmă de acord” („Viața lui Con-stantin cel Mare”, p. 119). Eusebiu de Nicomidia își făcuse treaba foarte bine ascunzând împăratului Constantin exact partea esențială a conflictului, și anume că reprezenta o problemă de dogmă, nu o simplă ceartă pe cuvinte. S-a înșelat însă atunci când a considerat că va fi suficient acest avertisment epistolar pentru a pune punct unei controverse dogmatice ample. De aceea, îndemnul plin de blândețe al lui Constantin cel Mare din finalul epistolei sale nu avea cum să își găsească împlinirea: „Redați-mi tihnitele zile și nopțile ocolite de griji, ca să-mi rămână și mie măcar cât de puțin din bucuria pe care o zămislește lumina cea neîntinată și o viață de liniște; altminteri ar însemna să mă podidească lacrimile, să nu mă mai pot opri din plâns, iar viața să-mi ajungă nesuferită. Pentru că, dacă poporul lui Dumnezeu – prin el înțelegând eu aici pe împreună-slujitorii mei – s-a putut dezbina drept urmare unei pricini atât de nepotrivite și păgubitoare, cum oare voi mai putea eu să-mi păstrez cumpătul pe viitor?” („Viața lui Constantin cel Mare”, p. 121). Sfântul Constantin cel Mare căuta pacea și unitatea și era convins că o epistolă adresată inimii și nu minții celor aflați în conflict va reuși să aducă din nou armonia acolo unde aceasta începuse să lipsească. Din păcate, urma să treacă mulți ani înnegurați până când cuvintele din încheierea scrisorii sale aveau să se împlinească: „Redeschideți-mi, așadar, prin împăcarea voastră porțile Răsăritului, pe care mi le-ați zăvorât prin zavistia ce a pus stăpânire pe voi! Redați-mi cât mai grabnic bucuria de a veni să vă văd – atât pe voi, cât și pe celelalte neamuri – și de a-I mulțumi Celui Atotputernic cu cuvinte plăcute auzului pentru faptul de a vă fi dat tuturor putința de a vă înțelege întreolaltă și de a rămâne ființe libere” („Viața lui Constantin cel Mare”, p. 121). „Porțile Răsăritului” însă, urmau să fie zguduite de un cutremur adânc pentru mulți ani, depășind durata de viață a celui care adresa în mod sincer aceste cuvinte calde.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 5 septembrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente