Constantin cel Mare și Imperiul Roman în timpul său

În vremea lui Constantin cel Mare ia sfârșit evoluția Imperiului Roman, care începuse odată cu primul contact cu Orientul elenistic. Imperiul atinsese cea mai importantă întindere teritorială, iar deja din vremea lui Adrian începuse să decadă: frontierele devin fluctuante, în secolele următoare se împarte sub presiunea popoarelor sau a unor personalități sau se reconstituie și cunoaște noi perioade de expansiune. De asemenea, pe plan politic, imperiul atinge apogeul final. Principatul roman devenise treptat o monarhie teocratică, în care împăratul era un intermediar ce lega lumea de Dumnezeu, iar statul devenise reflectarea pe pământ a legii divine.

Cultul soarelui neînvins, instaurat de Aurelian ca religie de stat la jumătatea secolului al III-lea, era legat de noua concepție religioasă monarhică. Împăratul era echivalentul în lume a ceea ce soarele era în cer, el participa la natura sa glorioasă, era reprezentantul său pe pământ. Evoluția acestei percepții statale era paralelă cu evoluția religioasă a lumii greco-romane către monoteism sau credința într-un singur Dumnezeu. Neoplatonicismul lui Plotin, cântecul de lebădă al filosofiei grecești, cultele orientale și scrierile ermeneutice, toate principalele curente spirituale și intelectuale ale epocii proclamau drept principiu unic un Dumnezeu suprem în cer.

Constantin era un reprezentant tipic al acestei noi conștiințe religioase. Conform primului biograf creștin, Eusebiu de Cesareea, tatăl său „își consacrase Unicului Dumnezeu copiii săi, soția sa, slujitorii săi și întreg Palatul său”. Constantin a crescut în atmosfera acestei religii, fiind atras spre misticism, cu credința în vise, în viziuni sau iluminări. El credea în alegerea sa, iar cariera sa politică a fost caracterizată de contacte personale cu cerul. Această stare de spirit nu era suficientă pentru a explica convertirea sa la creștinism, dar ne poate ajuta să înțelegem mai bine cum privea Constantin religia întemeiată de Hristos și să vedem în el reprezentantul unei apropieri între Biserică și credința sa.

Creștinarea împăratului Constantin

Constantin cel Mare și-a început ascensiunea sa pe plan politic în contextul conflictelor fratricide care opuneau mai mulți împărați rivali după abdicarea lui Dioclețian. Acesta din urmă a inaugurat sistemul celor doi împărați, fiecare cu funcții proprii, purtând titlul de „august”, cărora le erau asociați doi „cezari”. Acest sistem, destinat să remedieze dificultățile crescânde ale imperiului, nu a funcționat întotdeauna în mod eficient, dar prevala în perioada în care Constantin a preluat puterea. Înainte de a realiza unitatea părții occidentale a imperiului, el trebuia să-și elimine rivalul, pe Maxențiu. La începutul anului 312, el a părăsit Galia, iar în luna octombrie, după o trecere îndrăzneață a Alpilor, ajunge în preajma capitalei Roma. Pentru un om precum Constantin, probabil că această dispută era o ruptură cu trecutul. De aceea, poate că în acele momente era în căutarea unei forțe sau a unei sancțiuni care să-l ajute în noul destin pe care urma să-l aibă Roma. În acele clipe de maximă tensiune putem plasa convertirea sa. Descrierile cronologice ale celor apropiați de eveniment nu amintesc nici de viziunea Crucii, nici de cuvintele: „prin acest semn vei învinge”. Ele menționează numai sfatul primit în vis: să pună pe steaguri semnul Sfintei Cruci. Constantin a ascultat, l-a învins pe Maxențiu și a intrat în Roma. După aceasta evenimentul a fost dezvoltat, chiar și cu ajutorul lui Constantin. Un fapt este însă incontestabil: semnul pe care împăratul l-a văzut și i-a permis să obțină o victorie decisivă era un simbol creștin, și din acel moment el s-a considerat creștin.

O altă întrebare pe care ne-o putem pune este dacă a devenit cu adevărat creștin din acel moment. Din câte cunoaștem, la 25 de ani după victoria de la Podul Vulturului, pe patul de moarte a primit Botezul. Amânarea acestui moment poate fi pusă și pe seama dorinței exprimate în mod repetat, de a fi botezat în râul Iordan. Ce a făcut Constantin în acest interval de timp? Răspunsul la această întrebare îl putem găsi în paradoxul bizantin, manifestat deplin prin caracterul particular al convertirii primului împărat creștin. În concepția lui Constantin, credința creștină, sau mai degrabă credința în Hristos, nu i-a venit prin intermediul Bisericii, ci i-a fost acordată personal și direct în lupta cu dușmanul, altfel spus în timpul exercitării îndatoririlor sale de împărat. De asemenea, victoria pe care el a obținut-o cu ajutorul Dumnezeului creștin îl așeza pe împărat și imperiul său sub protecția Crucii și în dependență directă de Hristos. Aceasta înseamnă că marele Constantin nu s-a convertit asemenea unui om care se află în căutarea exclusivă a adevărului, ci ca un împărat. Cu alte cuvinte, Hristos l-a ales, iar prin el s-a alăturat imperiului. Astfel, putem explica convertirea lui Constantin, care nu a fost urmată de nici o revizuire sau reexaminare a concepției teocratice a imperiului, dar a atras după sine o schimbare de atitudine din partea creștinilor și a Bisericii, care vedeau în împărat și în imperiu ceva sfânt, ales de Dumnezeu.

Statul roman, forma „divină” a societății umane

Convertirea lui Constantin a fost urmată în 313 de Edictul de la Milan, care definea principiile politicii religioase ale împăratului. Edictul proclama pentru creștini și pentru fiecare libertatea de a-și alege religia. Proprietățile confiscate bisericilor creștine pe durata persecuțiilor erau restituite. În privința libertății lui Constantin, remarcăm faptul că nu trebuie să confundăm acest gen de libertate cu cea creștină. A fost nevoie de secole pentru ca noua manieră de a înțelege persoana cu rădăcini în Evanghelie să conducă spre o nouă concepție despre Stat, în care prerogativele acestuia din urmă să fie limitate de drepturile inalienabile ale persoanei umane. Statul nu se considera legat exclusiv de nici o formă exterioară și aceasta nu provenea dintr-o dorință de neutralitate, ci în cadrul noului monoteism religios și filosofic împărtășit de Constantin înainte de convertirea sa, orice cult avea legătură cu singura Divinitate supremă. Din acest punct de vedere, Edictul de la Milan nu era un început, ci o realizare, un punct final. Sincretismul religios în care se dizolvă și mor vechile forme păgâne găsește ultima sa expresie. Natura teocratică a statului rămâne însă intactă: religia este o prioritate de stat, pentru că Statul este o instituție divină, forma „divină” a societății umane. Libertatea era o recompensă pentru ca „divinitatea care este în ceruri să fie binevoitoare spre noi și spre cei care se supun autorității noastre”.

Libertatea de care amintește edictul, ca ultimă expresie a sincretismului imperial, aducea și un element nou. Împăratul nu ascundea simpatia sa pentru creștinism, declarând că el acorda libertate și necreștinilor „pentru liniștea vremurilor”, dar inima sa aparținea noii credințe. Cu alte cuvinte, această libertate era o dispoziție provizorie în așteptarea triumfului deplin al creștinismului. Păgânismul era condamnat, iar în calitatea sa de imperator, Constantin avea conștiința unui legislator religios al imperiului. El nu putea amesteca creștinismul cu minciuna păgânismului. Cu cât devenea mai conștient de credința sa creștină, cu atât era mai ostil păgânismului. Credința teocratică și cea creștină se vor confunda într-o unitate ambiguă, determinantă pentru viitorul Bisericii sub Imperiul Bizantin, a cărei epocă constantiniană reprezintă fundamentul.

În 336, anul în care Sfântul Atanasie era obligat la exil, Constantin sărbătorea 30 de ani de domnie. Era deja un alt om, tendința sa mistică, prezentă încă din copilărie, creștea an de an și a sfârșit prin trecerea pe planul secund a problemelor de stat. Discursurile și ceremoniile care au avut loc cu acel prilej erau dominate de dorința care-l luminase de mai multă vreme: botezul în apele Iordanului. Chiar dacă acest vis nu s-a putut împlini, Constantin a fost totuși botezat de către Eusebiu de Nicomidia și s-a putut bucura de certitudinea apropierii de Hristos. El a murit în plină zi, într-o zi însorită de Rusalii, în 337. Dincolo de greșelile pe care le-a făcut, acest om a fost mereu atras de Dumnezeu. Însetat de absolut, el dorea transferul pe pământ al adevărului și al frumuseții cerești. Dorințele pământești ale Bisericii, visul triumfului lui Hristos în lume, rămân asociate numelui său. De aceea, dragostea și mulțumirea Bisericii sunt mai puternice decât judecățile implacabile și uneori superficiale ale istoricilor. (Articol publicat în Lumina de Duminică din data de 13 ianuarie 2013, semnat de Pr. prof. dr. Emanoil Băbuș)

Comentarii Facebook


Știri recente