Conferințe duhovnicești la Cluj Napoca

Părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea ‘Sfântul Ioan Botezătorul’ din Essex, Anglia, s-a aflat săptămâna trecută, la invitația IPS Mitropolit Andrei, ca oaspete al Arhiepiscopiei Clujului, unde a susținut două conferințe duhovnicești. Prima conferință a fost susținută marți, 5 iunie 2012, când s-a întâlnit cu elevii Seminarului Teologic și cu cei ai Facultății de Teologie din Cluj-Napoca, informează Ziarul Lumina.

Cea de-a doua conferință a fost susținută în fața studenților creștini ortodocși din Cluj-Napoca, tema ei fiind ‘Zidirea Inimii prin primirea rușinii din Taina Spovedaniei’.

În Rai, a arătat părintele, protopărinții noștri, Adam și Eva, erau amândoi goi și nu se rușinau. Purtau veșminte nestricăcioase și duhul le era întors către Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam și-a întors privirea către lumea zidită, încălcând astfel porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veșmântul cel luminos al suflării dumnezeiești. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi.

‘Rușinea a intrat atunci în viața lor, iar ei au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputință a mai sta înaintea Bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la fața Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu și s-a înstrăinat de viața cea dumnezeiască, încât au ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte și cu inimă împietrită să zică: ‘nu este Dumnezeu’. Încă din Rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fost rănită de moarte și supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai să tămăduiască firea omenească, a venit smerit, în chip de om, a luat asupra Lui rușinea noastră și prin Învierea Sa s-a îmbrăcat iarăși în sfântul și neprihănitul veșmânt al slavei Sale celei fără de pată. A depărtat de la noi orice urmă de rușine, de vreme ce, zice Scriptura, ‘toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui”, a arătat părintele Zaharia.

Hristos, dorindu-ne tămăduirea și mântuirea, nu s-a cruțat pe Sine, a mai arătat părintele Zaharia, ci a răbdat crucea, neținând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind rușinea crucii, Hristos a șters rușinea noastră și ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea lui smerită, astfel încât oricine o va urma să afle pe deplin vindecare.

‘Pentru a se pocăi și pentru a fi vindecat de păcat, omul trebuie mai întâi să își vadă păcatul. Atunci când omul este departe de Dumnezeu, el rătăcește în întuneric și îi este cu neputință să înțeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credință în Hristos, primește cuvântul de la Domnul, în același timp el primește în inimă și focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândește luminarea lăuntrică și o îndoită vedere. Pe de o parte, focul harului întipărește în inima credinciosului Chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădește sărăcia duhovnicească și întunecatul adânc în care este căzut. Această vedere este un dar ceresc neprețuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăință’, a mai arătat în conferință părintele Zaharia.

Mândria, piedică în calea luminării

Totuși, a explicat duhovnicul de la Essex, există o mare piedică în calea luminării, și anume mândria. Ea împietrește inima și slăbănogește vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască sensul și dimensiunea metafizică a păcatului. ‘Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însuși și îl îmbată cu desfătările luciferice. Când omul este chinuit de mândrie, caută scăpare în lumea înconjurătoare și încercând să își umple golul lăuntric, se afundă într-o și mai mare stricăciune și pierzanie, încât este gata să săvârșească orice păcat.

În această stare, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la fața Domnului Dumnezeu și să moară în păcatele sale, neprimind să poarte povara rușinii pentru păcătoșenia sa, fie să își lepede cugetul întinat prin care se îndreptățește în căderea sa și să primească chemarea lui Hristos la pocăință. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu aduce o luminare lăuntrică și o îndoită vedere și simțire. Omul vede dragostea neprihănită și sfințenia lui Hristos, pe de o parte?, iar pe de alta, înfricoșătoarea beznă a păcatului și înșelăciunea patimilor care îl chinuie. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzește sufletul la contemplare, dar îi și dăruiește curajul de care are trebuință pentru a face saltul spovedaniei. Oricine se rușinează să îl primească pe Hristos ca Dumnezeu și Mântuitorul răstignit, precum și cuvântul crucii și Evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea a tot celui ce crede, de acela și Hristos se va rușina să îl primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui’, a explicat în cadrul conferinței renumitul duhovnic.

Aceste cuvinte, a mai spus părintele, ne fac să înțelegem că într-o lume care zace sub puterea celui rău, spovedania și primirea crucii lui Hristos se însoțesc de rușine.

‘Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, pentru că prin ea primim viața cea veșnică. Îndemnându-l pe om ca să-L mărturisească, Hristos îl cinstește și îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci și Domnul se va lepăda de om. Judecata aceasta pare foarte aspră, însă ea este în același timp și plină de milostivire. Pentru că omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă și ca să ne izbăvească de rușinea osândei și a pierzaniei. Ea este plină de milostivire pentru că naște în noi rușine și recunoștință pentru marele și nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita rușine a nerecunoștinței.

Rușinea și ocara pe care omul le suferă prin primirea Crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în Împărăția Tatălui Său și în prezența îngerilor Lui, această rușine se preface în harul înfierii și în puterea vieții celei nestricăcioase’, a arătat părintele Zaharia Zaharou.

Cu cât este mai mare pocăința, cu atât este mai mare harul primit

Când credinciosul își cunoaște fărădelegea, a mai arătat el, omul nu mai caută să o mai ascundă, ci împotriva lui însuși o mărturisește Domnului și pentru rușinea ce o rabdă atunci când se pocăiește, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii și îl primește cu harul mântuirii celei veșnice.

Cu cât este mai adâncă pocăința, cu care își mărturisește fărădelegile la spovedanie, cu atât sunt mai mari puterea și harul pe care le primește pentru înnoirea vieții sale.

‘Rușinea la spovedanie nu este doar un lucru firesc și sănătos duhovnicește, dar ea ne încredințează că pocăința vine din inimă, că este de bunăvoie și plină de smerenie. Oricine se pocăiește cu adevărat, mărturisindu-și păcatele, ia asupră-și întreaga răspundere pentru toată fărădelegea săvârșită, fără a da vina pe Dumnezeu sau pe aproapele, ci își poartă rușinea păcatelor cu smerenie și bărbăție’, spune părintele.

Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu și de aproapele, omul pune înlăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să se poată sălășlui în el. Dumnezeu primește rușinea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulțumire adusă Lui, celui care ne-a mântuit prin crucea rușinii și pentru mulțumita aceasta ne cercetează și ne face părtași la viața sa. Și, într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a rușinii. ‘De aceea, ori de câte ori văd oameni mărturisindu-se cu sinceritate și cu rușine, îmi vine să mă ascund sub pământ și mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că știu că în ceasul căinței și al rușinii lor, mâna Domnului se odihnește peste ei și tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră și umilă, oamenii aceștia primesc marele har și cu adevărat se nasc din nou’, a încheiat părintele Zaharia Zaharou.

Comentarii Facebook


Știri recente