Colindele Îl aduc pe Hristos în casele și sufletele noastre

S-a spus despre colinde că sunt vechi precum sufletul și graiul românesc, fiind tot atât de prețioase ca și celelalte mărturii spirituale ale poporului, ca și primele scrieri patristice de pe pământul nostru strămoșesc, ca și primele biserici și mănăstiri descoperite în multe ținuturi de la noi, ca și primele cruci așezate la paraclisele închinate martirilor.

În cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 decembrie 2009, intitulat: Colindele Îl aduc pe Hristos în casele și sufletele noastre

Tradițiile colindelor s-au păstrat de pe vremea romanilor. Vechile petreceri păgâne de la începutul lui ianuarie, așa-numitele calendae s-au preschimbat cu timpul în sărbători creștine. Filologii sunt cu toții de acord în privința etimologiei cuvântului: latinescul calendae, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii, strămoșii noștri, urau noroc și fericire prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Januarie, copiii romanilor umblau din casă în casă și cântau imnuri. Datina latină a trecut mai apoi nu numai la români, ci și la celelalte nații romanice, precum și la slavi. Referitor la aceasta, Mircea Eliade afirma că un număr de colinde au fost încreștinate, în sensul că au împrumutat personaje și teme din creștinismul popular. În primele secole creștine, Crăciunul se sărbătorea nu la 25 decembrie, ci odată cu Boboteaza, în perioada Calendelor lui Januarie, când în toată lumea traco-romană aveau loc obiceiuri păgâne, alaiuri cu măști și spectacole augurale, la care poporul participa. Profitând de faptul că poporul își sărbătorea zeii, creștinii și-au făcut și ei un mod de sărbătoare – a Nașterii Mântuitorului, cu caracter creștin. Colindele nu s-au amestecat niciodată cu aceste sărbători păgâne, creștinii ținând cu sfințenie dintotdeauna la cântecele lor rituale și la rugăciuni. Deci este exclusă o origine a colindelor în Calendele lui Januarie. Ceea ce poate fi presupus că au luat creștinii de la obiceiul calendelor ar fi doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deși și aici avem ca model venirea magilor ghidați de steaua luminoasă, apoi a face cu această ocazie urări de sănătate gazdelor și a se da daruri colindătorilor. Chiar și Mircea Eliade admite: Urările (oratio) și ospățul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice (ale colindelor); ele sunt solidare cu vechile festivități legate de Anul Nou. Dar acestea sunt totuși aspecte de datină auxiliară co-lindatului. Motivația principală rămâne Nașterea Domnului, pe care o cântă textele de colindă, fiindcă nu găsim nicăieri în colindele noastre religioase pomenit vreun zeu păgân sau vreun personaj mitologic dintre cei sărbătoriți în ianuarie, ca să putem crede că la origine co-lindele au fost cântece păgâne.

În secolul al IV-lea (d.Hr.) are loc fixarea datei Crăciunului la 25 decembrie. Deci continuarea propriu-zisă a calendelor o găsim în obiceiurile de Anul Nou, în timp ce colindele creștine și-au avut începutul și evoluția lor de-a lungul secolelor și mileniilor, legate de Nașterea Domnului. Doar numele lor mai amintește de vremea calendelor.

Colindele au izvorât din Sfânta Scriptură și din sufletele românilor

Colindele sunt cântece de bun-venit adresate lui Hristos, cântece de leagăn adresate Pruncului Iisus, fiind de o rară bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de semeni. Îndătinate atât de frumos în viața poporului nostru, aceste imnuri își au izvorul în Sfânta Scriptură și în izvoarele nesecate ale sufletului românesc, ale credinței și vieții poporului nostru care a tălmăcit cu atâta măiestrie și limpezime adevărurile ortodoxe. Cele religioase au fost create de preoții și cântăreții bisericești, de dascăli și dieci. Se prea poate ca, la început, colindele să se fi cântat în biserică, pentru a primi aprobare și binecuvântare, ca nu cumva se strecoare idei eretice în conținutul lor. Există o strânsă legătură între colindele cântate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau Paști și cântarea religioasă. Cântarea religioasă a influențat colindele și le-a desăvârșit. Specialiștii în domeniu afirmă că nici un popor din lume nu posedă o colecție atât de frumoasă și variată precum poporul român.

Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă răsăriteană și nu sunt altceva decât prelungirile firești ale cântărilor de la strană. Poporul nostru, împodobit cu o viețuire virtuoasă și sfântă, a preluat din cult ideile și le-a îmbogățit cu trăirea lui religioasă, cu căldura și grija lui, bogăția de diminutive din colinde arătând dragostea neostoită a poporului pentru Hristos Domnul.

Atunci când Transilvania și alte provincii românești se aflau sub stăpâniri străine, strămoșii noștri păstrau adevărul de credință și prin colindele de la sărbători, cântate în dulcea limbă românească, în bisericuțele lor de lemn sau de zid și la vetrele lor calde. Respectul nostru trebuie să fie e-vident pentru că în ele strămoșii noștri au aflat mângâiere și alinare în suferințele lor. Le respectăm și le dăm viață pentru că ele prezintă unitatea de cultură a poporului nostru, unitatea de credință atât de prețioasă vieții, societății și familiei poporului român.

Cine vestește Nașterea Domnului?

În general, copiii și preoții colindă. Copiii simbolizează pe îngerii care nu doar au fost prezenți la Nașterea Domnului, ci au și vestit-o, iar preoții, pe păstorii care se aflau în preajma ieslei de la Betleem și s-au închinat Domnului la nașterea Lui. Preoții merg cu icoana Nașterii Domnului prin casele enoriașilor în ajunul sărbătorii, vestind Nașterea Pruncului Mântuitor și aducându-L în casele și în inimile lor. Colindătorii devin hristofori și teofori, întrucât ei Îl vestesc pe Hristos Care este Dumnezeu, altfel spus, ei sunt purtători de Dumnezeu. Ei sunt aceia care-L poartă pe Domnul ca să-L ducă pe la casele creștinilor, care la rândul lor trebuie să se pregătească pentru primirea Marelui Oaspete. În ajunul Crăciunului, tot satul și fiecare casă în parte intră parcă într-un fel de forfotă, de mișcare: se aprind făcliile, luminile, se fac ultimele pregătiri, se întinde masa, se deschid porțile, pentru ca Domnul să fie bine venit și bine primit.

Colindele duc, asemenea îngerilor și păstorilor, vestea Evangheliei din casă-n casă. E interesant cum poporul nostru și-a permis să fie atât de intim cu Dumnezeu și și-a însușit o filiație în raport cu Maica Domnului.

Colindatul are și aspect de pelerinaj, căci întruchipează pelerinajul Sfintei Fecioare Maria, apoi pelerinajul magilor și al Mântuitorului, a Cărui viață pământească este un pelerinaj continuu. Colindătorii sunt și mari misionari ai Bisericii, căci prin colinde ei nu fac decât să istorisească cele întâmplate la Betleem, iar cei ce îi ascultă învață despre Nașterea Domnului. Astfel, colindul era o Biblie deschisă, atunci când preoții și oamenii nu știau carte.

Colindătorii transformă întreg satul în biserică

Cuprinsul lor este unul adânc teologic, redând cu claritate adevărul de credință al Evangheliei, în cuvinte simple, însă nu în înțelesuri simpliste, colindele fiind de o frumusețe literară inegalabilă și de un deosebit har poetic. Din conținutul lor transpar bunătatea și simțirea curată a credincioșilor Bisericii noastre. Ascultându-le, ne minunăm de bogăția sufletească, forța creatoare și tăria de cuget cu care poporul nostru, autorul colindelor, a înțeles Evanghelia și L-a primit cu dragoste, recunoștință și duioșie pe Pruncul Mântuitor.

Prin colinde ni se transmite mesajul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Adevărul dogmatic cu privire la Nașterea Domnului și la Maica Sa este bine precizat și cu multă claritate și limpezime în colinde. În Sfânta Scriptură, pasajele evanghelice prezintă pe scurt istorisirea Nașterii Domnului, apoi drumul la Betleem și călătoria în Egipt, dar poporul român a înțeles că drumul este foarte lung și destul de anevoios pentru o femeie care e gata să nască și de aceea în colinde a brodat o mulțime de întâmplări și fapte minunate. Colindele sunt colorate literar cu descrierea împrejurărilor și a Ținutului Sfânt, Betleemul, apoi spun despre venirea și închinarea păstorilor, a ma-gilor, apoi auzim despre imnurile îngerești, mânia și faptele înspăimântătoare lui Irod cu omorârea pruncilor, fuga în Egipt etc. În ele se arată grija neobosită a credincioșilor pentru Pruncul Sfânt, Căruia Îi vorbesc blând, Îi caută un sălaș călduros pentru naștere, precum și îmbrăcăminte împărătească.

În biserici nu se face priveghere în noaptea de Ajun spre Crăciun, pentru că vin colindătorii care transformă întreg satul în biserică, repertoriul colindelor cuprinzând comuniunea directă cu Cerul.

„Astăzi S-a născut Cel fărâ de-nceput…”

Într-un fel, e adevărat că Mântuitorul S-a născut acum 2000 și ceva de ani; istoricește este adevărat, atunci a intrat El în istorie, dar El Se naște continuu, Se naște pururea, așa cum glăsuiește un minunat colind:

„Mare-i seara de-astă seară,

Dar nu-i seara de-astă seară

Ci e seara lui Crăciun, lui Crăciun celui bătrân,

Când S-a născut Fiul Sfânt,

Fiul Sfânt pe-acest pământ”.

Astfel, noi trăim o condensare a timpului și devenim contemporani cu evenimentul Nașterii Domnului Hristos din Betleem, iar Hristos devine contemporan cu noi.

„Și-acum te las, fii sănătos și vesel de Crăciun…”

Una dintre colinde ne îndeamnă astăzi îndeosebi să păstrăm dreapta credință și să cultivăm dragostea față de semenii noștri, ca pe o dumnezeiască liturghie a iubirii lui Dumnezeu, din neam în neam, din generație în ge-nerație:

Azi cu strămoșii cânt în cor

Colindul sfânt și bun,

Tot moș era și-n vremea lor

Bătrânul Moș Crăciun.

E sărbătoare și e joc

În casa ta acum,

Dar sunt bordeie fără foc

Și mâine-i Moș-Ajun.

Și-acum te las, fii sănătos

Și vesel de Crăciun,

Dar nu uita, când ești voios,

Române, să fii bun.

Surse:

Pr. prof. Cojocaru, Nicolae, „Crăciunul în Tradiția creștină”, Teologie și Viață, Anul IV (1994), Nr. 11-12; Teoctist, Mitropolitul, „Învățătura colindelor”, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Anul 1986, Nr. 1-2.

Comentarii Facebook


Știri recente