Cina cea de Taină, Taina iubirii neînserate

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Sfânta și Marea Joi (Denia de Miercuri seara) – Cina cea de Taină, Taina iubirii neînserate – din lucrarea Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, apărută la Editura Basilica, București, 2010:

În Sinaxarul Deniei de Joi care se săvârșește Miercuri seara, se arată că în Sfânta și Marea Joi „sunt prăznuite patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, adică predarea înfricoșătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire și vânzarea (trădarea) Domnului’ (Sinaxar în Sfânta și Marea Joi, Triod, pp. 585-586).

Domnul Hristos a serbat cu ucenicii Săi Paștele vechi iudaic, care-L prefigura pe El, taina jertfei Lui, iar apoi a instituit Paștele cel nou, adică identificarea pâinii și vinului binecuvântate cu Trupul și Sângele Său. Iubirea lui Hristos care se dăruiește în Cina cea de Taină este iubirea Sa mântuitoare mai tare decât păcatul și moartea, cum va arăta pe Cruce când iartă pe cei ce-L răstignesc, iar după înviere îl iartă pe Petru care, din frică, s-a lepădat de Iisus. Prin Cina cea de Taină, Hristos redescoperă că darurile creației, reprezentate prin pâine și vin, sunt daruri ale iubirii Sale pentru oameni, iar când El le sfințește prin prezența Sa iubitoare, ne dăruiește însăși iubirea Sa dătătoare de viață veșnică: „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia, în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură’ (Ioan 6, 54-55). în Cina cea de Taină, Hristos Cel întru toate ascultător de Dumnezeu dăruiește oamenilor Paradisul cu Pomul vieții (cum scrie Sfântul Isaac Șirul), pe care Adam 1-a pierdut prin neascultare de Dumnezeu și nepostire, pentru că a socotit că darurile sunt mai de preț decât Dăruitorul. Prin Taina Sfintei Euharistii, Hristos-Domnul ne arată că adevărata viață este o existență euharistică (Cf. Alexandre Schmemann, Olivièr Clément, Le Mystère Pascal, pp. 30-31), de comuniune cu Dumnezeu și de recunoștință față de El – Izvorul și Dătătorul vieții veșnice. Sfânta Evanghelie după Ioan spune, vorbind despre Cina cea de Taină, că „Înainte de sărbătoarea Paștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit i-a iubit’ (Ioan 13, 1). La iubirea Lui extremă a răspuns Iuda cu trădare extremă, pentru că acest ucenic a iubit mai mult banii decât pe Stăpânul său. Sărutul lui fățarnic era o „iubire furată” (Ibidem, pp. 32-33)

Cântările Deniei din Sfânta și Marea Joi arată cât de mare și înspăimântător este păcatul lui Iuda, care, îmbolnăvindu-se cu iubirea de arginți, s-a întunecat și a vândut pentru treizeci de arginți pe Hristos-Domnul: „Astăzi își ascunde Iuda fața cea iubitoare de săraci, și își descoperă chipul lăcomiei; nu se mai îngrijește de săraci, nu mai vinde încă mirul celei păcătoase, ci Mirul cel ceresc și din El dobândește bani (…). Acum ucenicul a aruncat câinilor cele sfinte; că turbarea iubirii de arginți l-a făcut a se întărâta asupra Stăpânului său; de a cărei ispită să fugim, grăind: Îndelung-Răbdătorule, Doamne, slavă Ție” (Stihira 1 la Stihoavna Deniei din Sfânta și Marea Joi, Triod, p. 589)

În continuare, altă cântare exprimă, în alt mod, aceeași cădere înspăimântătoare: „Năravul tău este plin de vicleșug, Iuda fără de lege; că bolnăvindu-te cu iubirea de arginți, ai câștigat urâciune de oameni. Că de vreme ce iubeai bogăția, pentru ce ai mers la Cel ce învăța despre sărăcie? Iar de-L iubeai pe Dânsul, pentru ce ai vândut pe Cel fără de preț, dându-L spre ucidere? Spăimântează-Te soare, suspină pământule și clătinându-ie, strigă: Cel ce nu ții minte răul, Doamne, slavă Ție” (Stihira a 3-a la Stihoavna Deniei din Sfânta și Marea Joi, Triod, p. 589).

Iubirea smerită și jertfelnică a lui Hristos se arată în jertfa Sa euharistică care apoi se manifestă și ca iubire smerită și slujitoare în spălarea picioarelor ucenicilor Săi: „Dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, datori să spălați picioarele unii altora; că v-am dat pildă, că precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13,14-15).

După ce a săvârșit Cina cea de Taină, inaugurând Paștele Nou, Noul, Legământ sau Noul Testament, prin însăși iubirea Sa jertfelnică, adeverită ca iubire slujitoare, curățitoare, sfințitoare și mântuitoare, Hristos-Domnul dă o poruncă nouă ucenicilor și anume, fiecare să iubească pe semenii săi, nu doar că pe sine însuși, ci așa cum Hristos îi iubește: „Poruncă nouă dau vouă! Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35).

Slujbele din Sfânta și Marea Joi cuprind Denia sau Utrenia și Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Spălarea picioarelor are loc în mănăstiri și în unele catedrale, după Liturghie, când cel mai mare spală picioarele slujitorilor mai mici, pentru a arăta că adevărata activitate a Bisericii este slujirea izvorâtă din iubire smerită și jertfelnică.

În cadrul Sfintei Liturghii euharistice din Sfânta și Marea Joi se scoate Agnețul, care se conservă în Sfântul Altar de-a lungul întregului an, pentru a fi dăruit celor nou botezați, celor bolnavi și celor ce se împărtășesc în regim de urgență.

Ca semn al legăturii dintre Botez, Mirungere, Euharistie și taina Bisericii Sfințite și Sfințitoare (mai ales Altarul și Antimisul), se sfințește Sfântul și Marele Mir de către Patriarhul unei Biserici autocefale, împreună cu membrii Sfântului Sinod. Acest Sfânt și Mare Mir a fost preînchipuit atât de mirul de mare preț cu care a fost uns Hristos-Domnul (cf. Ioan 12, 7) ca semn al îngropării Sale (Acest „mir de mare preț” era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorțișoară bine mirositoare, stânjenei aromați și untdelemn (cf. Sinaxar în Sfânta și Marea Miercuri, Triod, p. 572)), cât și de mirul adus de femeile purtătoare de mir în ziua învierii lui Hristos, Cel ce după Înviere a dăruit ucenicilor Săi darul Sfântului Duh (cf. Ioan 20, 22-23). Astfel, Sfântul și Marele Mir arată lucrarea Sfințitoare a lui Hristos în Biserică prin Sfântul Duh, împărtășind oamenilor darul înfierii în iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, prin mulțimea darurilor simbolizate de uleiul de măsline, vinul curat și cele 40 de mirodenii din care se prepară Sfântul și Marele Mir.

Slujba din seara aceasta este anticipat slujba zilei de mâine, de Vineri, în care prăznuim Patimile cele mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Cele douăsprezece lecturi din Sfintele Evanghelii ale slujbei acesteia sunt citirea completă a relatărilor celor patru Evanghelii despre suferințele Mântuitorului, despre răstignirea și moartea Sa pe Cruce. Nici o sărbătoare din timpul anului nu are în cuprinsul său o lectură biblică atât de completă a tot ceea ce poate fi înțeles duhovnicește legat de sărbătoarea respectivă.

S-a spus, de către unii teologii, că predica apostolilor despre Moartea și Învierea Mântuitorului formează, de fapt, centrul Sfintelor Evanghelii. Sfintele Evanghelii referitoare la Patimile și învierea Mântuitorului formează, așadar, Vestea cea bună, adică inima Evangheliei. De aceea, Biserica Ortodoxă, înaintea concluziei teologilor moderni, a subliniat care este esența sau conținutul Evangheliei prin faptul că pe cele două coperte ale Evangheliei se află semnul Sfintei Cruci și icoana Învierii. Cu alte cuvinte, toată Evanghelia lui Hristos se concentrează în taina Crucii și în taina Învierii Sale. Taina Crucii și taina Învierii străbat Evangheliile de la un capăt la altul, dar, în mod deosebit, ele sunt concentrate în lecturile Deniilor din Joia Mare și în binevestirea învierii Mântuitorului din noaptea Sfintelor Paști.

Cultul Bisericii noastre este o meditație și o rugăciune ca ecou la citirea Sfintelor Evanghelii care vorbesc despre suferințele, moartea și învierea Mântuitorului.

Care este înțelesul duhovnicesc al slujbelor Deniilor din Joia Mare? Desigur că ele sunt mai multe, dar faptul că după fiecare Evanghelie care s-a citit, corul, strana și noi toți în gând, am spus: „Slava îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ție”, înseamnă că cea mai mare virtute pe care o vedem în viața Mântuitorului este dragostea Sa îndelung răbdătoare. În general, când iubim, iubim pe oamenii care ne iubesc pe noi, iar foarte adesea nici pe aceștia nu-i mai iubim, ci îi uităm. Foarte mulți copii își uită părinții, foarte mulți din cei care au beneficiat de ajutorul cuiva îl uită foarte repede. Dar să iubești și când nu mai ești iubit sau să iubești chiar și atunci când ești urât e un lucru foarte rar.

Evangheliile din seara aceasta ne-au arătat că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, pe oameni, chiar și în mijlocul suferinței Lui. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferință. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: Mântuitorul Iisus Hristos, „iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârșit” (Ioan 13, 1). Iubirea Lui față de Dumnezeu se vede în faptul că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În fața morții, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta” (Matei 26, 39), adică paharul suferinței și al morții. Ca orice om care se teme de moarte și de suferință, Mântuitorul rostește rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: „dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voiești Tu”. Voința Lui umană urmează voinței Lui divine, care este în acord deplin cu Tatăl Cel veșnic.

În momentul în care Iuda Îl trădează, Iisus îi Spune: „Prietene, ceea ce faci, fă mai curând” sau „De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?”. Deci nu se vede nici o urmă de ură a Sa față de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toți ucenicii, chiar și pe Iuda.

Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în fața slujnicii și spune: „Nu-L cunosc pe El (pe Iisus)”, Mântuitorul nu încetează a-l iubi. De aceea, după Înviere, îl cheamă, prin intermediul femeilor mironosițe sfătuite de înger: „Mergeți și spuneți ucenicilor și lui Petru că va merge în Galileea… acolo îl veți vedea” (cf. Marcu 16, 7).

Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos față de Dumnezeu Tatăl, se vede în cuvintele Sale de pe Cruce, când zice: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (cf. Luca 23, 46), iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (cf. Luca 23, 34).

Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, decât trădarea, decât lepădarea, decât orice părăsire este taina Crucii iar în ea se află sămânța Învierii. La această iubire îndelung răbdătoare a umanității lui Hristos, răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morți, pentru că El, ca Om, a murit pe nedrept. El este Dreptul Cel ce va fi înviat de puterea dumnezeiască pentru că iubirea Lui este mai tare decât moartea ca urmare a păcatului.

Pentru că este mai tare decât moartea, iubirea lui Hristos trece prin moarte și biruiește moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii și taina învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este contemplată și preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite și îndelung răbdătoare se vede în taina învierii sau în taina Sfintelor Paști.

În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, în capitolul al doilea, ni se spune un lucru deosebit de important pentru viața noastră duhovnicească: Mântuitorul Iisus Hristos a biruit puterile demonice, diavolești ale întunericului, țintuindu-le pe Cruce (cf. Coloseni 2,14-15). Desigur, cea dintâi întrebare este cum Mântuitorul, murind pe Cruce, biruiește puterile diavolești? Sfinții Părinți ai Bisericii și mai ales, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că Mântuitorul a biruit două feluri de ispite: ispitele plăcerii și cele ale durerii, și ne cheamă și pe noi, pe creștini, care-i purtăm numele, să biruim și noi aceste ispite. Ispitele plăcerii, și anume lăcomia de a avea în lumea aceasta cât mai multe lucruri materiale, de a avea cât mai multă slavă și de a stăpâni cât mai mult peste alții. Aceste ispite le-a biruit Mântuitorul în pustie când a postit 40 de zile. Ca o școală a biruinței acestor ispite avem noi în Ortodoxie postul de 40 de zile, care s-a încheiat în Duminica Floriilor. Dar văzând demonii că nu pot despărți pe Hristos de Dumnezeu prin ispitele lăcomiei au inventat ispitele durerii. În această Săptămână a Patimilor vedem cum Mântuitorul biruiește și ispitele durerii, pentru că nici prin durere și nici prin suferință El nu cade din iubirea de Dumnezeu și de oameni, ci rămâne în iubirea aceasta îndelung răbdătoare și smerită. Or, tocmai aceasta este marea taină a Crucii: prin smerenia și prin îndelunga Sa răbdare, Mântuitorul rămâne în starea de iubire smerită pe care nu o au demonii. De aceea, Crucea lui Hristos devine armă puternică împotriva diavolului. Când demonii văd Crucea, ea le amintește de iubirea smerită a Mântuitorului Iisus Hristos, iubire care este mai tare decât ura, deoarece Hristos n-a răspuns la ură cu ură, ci a biruit ura cu iubire smerită răbdând chinurile și moartea pe cruce. În sensul acesta trebuie înțelese cuvintele care spun că Mântuitorul a biruit puterile demonice țintuindu-le pe Cruce.

Rugăciunile și cântările Deniilor de Joi seara au rostul să ne deschidă sufletul pentru ca Hristos-Domnul, cu prezența Sa nevăzută, dar reală, să ne dăruiască și nouă putere duhovnicească de a birui ispitele din lumea aceasta. Cei ce au postit, cei ce și-au plâns păcatele, cei ce s-au spovedit, cei ce au făcut milostenie au biruit încetul cu încetul ispitele lăcomiei. Iar cei ce, trecând și prin necazuri și prin încercări, nu și-au schimbat și nu și-au împuținat dreapta credință și nici dragostea lor față de Dumnezeu și față de semeni, aceia au biruit ispitele suferinței și s-au apropiat de Hristos. Foarte adesea, oamenii trec prin necazuri, prin suferințe, iar dacă această trecere a lor prin suferință îi apropie mai mult de Dumnezeu prin rugăciune și prin schimbarea vieții lor atunci încep să simtă în viața lor puterea Învierii ascunsă în Cruce.

Să rugăm pe Hristos-Domnul să ne dăruiască puterea aceasta duhovnicească a iubirii îndelung răbdătoare, a dragostei duhovnicești curate nu numai când ne merge bine, ci și atunci când trecem prin încercări și prin necazuri. Iar dacă simțim această putere în noi, simțim și bucuria Învierii, bucuria iubirii lui Hristos pentru noi, spre slava Sa și spre a noastră mântuire.

* * *

Numai o singură dată pe an întâlnim aceste douăsprezece lecturi biblice într-o singură slujbă (Predica rostită în Catedrala mitropolitană din Iași la Denia celor douăsprezece Evanghelii, în anul 2004). De ce? Pentru că Biserica cea iubitoare de Hristos a voit să nu se piardă nimic din ceea ce Sfintele Evanghelii au scris despre Pătimirile și despre Moartea Mântuitorului. Când iubim foarte mult o persoană, iar ea moare în mod neașteptat, printr-o moarte tragică, și mai ales atunci când priveghem persoana respectivă, fiecare spune ceea ce știe din împrejurările în care persoana iubită a trecut din lumea aceasta la viața de dincolo. Tot așa, Biserica a dorit să aducă în memoria fiilor ei tot ceea ce știe, tot ceea ce s-a consemnat despre suferințele și despre moartea Mântuitorului. De aceea, una din lecturile de seară se repetă, dar și atunci când se repetă, ceva nou, un detaliu necunoscut se adaugă în fiecare lectură.

Mulțimea sensurilor duhovnicești este copleșitoare și, în același timp, uimitoare. Fiecare Evanghelie ne aduce o taină în plus în ceea ce privește iubirea lui Dumnezeu. Trei lucruri însă revin în ceea ce numim noi comentariul liturgic sau cântările de la strană, care sunt o meditație selectivă asupra unor aspecte din cele douăsprezece Evanghelii.

În primul rând, Biserica a fost sensibilă la ceea ce a prevăzut Scriptura privind moartea Mântuitorului, deoarece multe aspecte ale pătimirii Mântuitorului sunt deja prezise, proorocite cu sute de ani înainte. De pildă, expresia din Psalmi „Împărțit-au hainele Mele loruși și pentru cămașa Mea au aruncat sorți” (Ps. 21, 20) este o profeție a Sfintei Scripturi cu peste 800 de ani înainte de Hristos.

O altă profeție se referă la „Țarina Olarului”: „Și au socotit prețul lui treizeci de arginți cu care au cumpărat Țarina Olarului” (Matei 27, 9-10; cf; Zaharia 11,13). Sunt arginții pe care Iuda i-a aruncat știind că a vândut sânge nevinovat. Și a fost cumpărată această țarină a olarului, pentru ca să devină un loc de înmormântare pentru străinii din Ierusalim. Iar Evanghelia ne spune că, întrucât țarina aceasta a fost cumpărată prin vânzare de sânge nevinovat, aceasta se numește până astăzi „Țarina Sângelui”, (deci s-a schimbat denumirea din „Țarina Olarului” în „Țarina Sângelui”.

O altă profeție zice: „Vor privi la Cel străpuns” (cf. Zaharia 12,10). Străpungerea coastei Mântuitorului a fost profețită și ea cu mult timp înainte, prin inspirația Duhului Sfânt.

Al doilea aspect deosebit de semnificativ pentru viața noastră spirituală și pentru credința noastră este modul cum s-a comportat natura înconjurătoare. Din acest punct de vedere, slujba din seara aceasta spune că toată făptura s-a cutremurat văzând pe Făcătorul ei suferind: Soarele s-a întunecat și pământul s-a cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Hristoase”. Dimensiunea aceasta cosmică a suferinței Mântuitorului este subliniată numai în cântările ortodoxe.

Când ascultăm cu atenție și evlavie aceste douăsprezece Evanghelii, primim o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu, iar cine le ascultă cu răbdare, ca pe istoria suferinței și morții unei ființe dragi, și anume a celei mai dragi Persoane – Mântuitorul nostru Iisus Hristos, primește răbdare din îndelunga răbdare a Mântuitorului însuși. Douăsprezece citiri din Evanghelii ascultate, meditate, trăite ne apropie foarte mult de Hristos. Aceste Evanghelii ne dăruiesc putere din puterea lui Hristos și binecuvântare din binecuvântarea lui Hristos.

Al treilea aspect pe care slujba din seara aceasta ni 1-a pus în față, ca o icoană de meditat, este modul în care diferite persoane s-au comportat în fața suferințelor și în fața morții Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă medităm cu atenție la diferite categorii de oameni, vedem un lucru deosebit de important: în fiecare categorie există oameni care se îndepărtează de Iisus, se comportă cu ostilitate, cu dușmănie, cu indiferență, dar sunt și oameni care rămân fideli sau credincioși până la capăt.

De exemplu, romanii care au ocupat Țara Sfântă. Mai întâi comandantul lor suprem în Țara Sfântă, care avea și putere judecătorească, procuratorul Ponțiu Pilat, constată nevinovăția Mântuitorului, dar, sub presiunea mai-marilor cărturarilor și fariseilor și sub presiunea mulțimii, cedează și le face voia pentru a nu-și pierde dregătoria.

Mai-marii cărturarilor și fariseilor întruniți în Sinedriu Îl judecă pe Mântuitorul Iisus Hristos, sunt împotriva Lui, dar cineva, totuși, chiar și în această categorie, simte taina prezenței lui Dumnezeu în Iisus Hristos: Iosif din Arimateea, care a cerut trupul lui Iisus de la Pilat pentru a-L îngropa. De asemenea, Nicodim, om înțelept și drept, a crezut în Iisus.

Ceea ce mai reținem în mod deosebit, este că și din mulțimea celor simpli, unii spuneau: „Răstignește-L! Răstignește-L”, însă un simplu om din popor, Simon din Cirene, L-a ajutat pe Iisus să-și ducă Crucea. El devine icoana celui ce ajută pe semenul său când acesta nu mai poate să-și ducă propria Cruce.

Persoanele care ne rețin în mod deosebit atenția, pentru că e vorba de Taina Bisericii însăși, sunt Maica Domnului și ucenicul iubit al Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul. Cu nimeni nu vorbește Iisus de pe Cruce. Mulți strigă hule împotriva Lui, iar El tace. Totuși, El vorbește cu cineva, nu pentru că este întrebat, ci pentru că are un testament de făcut. Spune Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău”, arătându-l pe ucenicul iubit, iar lui îi spune: „Iată mama ta”. Iar Evanghelia adaugă: „și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19,27).

Maica Domnului stând la picioarele Crucii, în dreapta Crucii, așa cum o vedem în icoane, reprezintă însăși Taina Bisericii, figura ecclesiae, cum spuneau Părinții Latini. Ea suferă, dar nu mai are nici o teamă, nici o frică, ea nu spune nici un cuvânt, când Dumnezeu-Cuvântul trece prin moarte. Ea doar privește și trăiește taina morții Fiului ei într-o durere negrăită.

În iconografia ortodoxă se poate vedea și locul unde a fost străpunsă coasta lui Hristos. Coasta a fost prefigurată odinioară când, din coasta lui Adam, a fost făcută Eva. După cum Eva a fost făcută din coasta lui Adam, la fel Biserica se naște din coasta lui Iisus, Noul Adam. Evanghelia după Ioan ne spune: „Și unul din soldați cu sulița a străpuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă” (Ioan 19, 34) – simbolul Euharistiei și al Botezului. Iar în locul unde a curs apă și sânge, în partea aceea dreaptă, era Maica Domnului, pentru că ea de la început a purtat în sine taina Bisericii, adică taina umanității care-L poartă pe Hristos în ea înainte de nașterea Lui, iar apoi îl arată pe Hristos lumii.

Ucenicul iubit reprezintă clerul cel mai fidel al lui Hristos, acei slujitori ai lui Hristos care niciodată nu-și pierd credința și curajul. În acest sens, în colțul drept al Sfintei Mese din altar unde se află chipul Sfântului Evanghelist Ioan, acolo este hirotonit episcopul, preotul și diaconul, acolo cel ce este hirotonit pune capul pe colțul Sfintei Mese, după cum la Cina cea de Taină ucenicul iubit a pus capul pe pieptul Mântuitorului Hristos.

În Evanghelia după Ioan, se arată că aceeași dăruire de Sine a Mântuitorului Iisus Hristos, prezentă când El moare pentru păcatele lumii pe Cruce, se manifestă și în taina Învierii Sale: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu îmi pun viața Mea, ca iarăși să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi o dau. Putere am Eu ca să o dau și putere am iarăși să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10,17-18).

Legătura aceasta nedespărțită dintre puterea Crucii și a învierii, ca putere de jertfelnică iubire, care nu se caută pe sine în mod egoist, ci pe Dumnezeu și pe semeni, se vede atât în moartea, cât și în Învierea Mântuitorului.

În moartea lui Hristos, puterea iubirii jertfelnice se vede în iertare, în capacitatea de a-i ierta pe cei care-L răstignesc: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). După Înviere, puterea iubirii Sale jertfelnice se vede în Euharistie (cf. Luca 24, 30-31).

Noi nu-i putem ierta, uneori, nici pe cei pe care îi iubim sau zicem că îi iubim, dar în cazul Mântuitorului, El nu-i blestemă pe cei ce-I fac rău și nu spune lui Petru „Scapă-Mă de ei”, ci îi spune „întoarce sabia ta la locul ei; că toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Iisus nu folosește violența ca să-Și extermine dușmanii, ca să poată El supraviețui. El preferă să îndure violența altora, decât să răspundă la ea cu violență. Iisus preferă să îndure ura altora decât să cadă El însuși din starea de iubire față de Dumnezeu și față de oameni. Aici vedem deja puterea iubirii jertfelnice și iertătoare, care anticipează învierea.

Am spus că nu numai în moarte se vede această putere a iubirii jertfelnice, care leagă Crucea de Înviere, ci și după învierea Mântuitorului. Mântuitorul a înviat din morți trecând la o viață care nu mai este viața biologică obișnuită, ci viață fără de moarte (cf. Romani 6, 9). Învierea Mântuitorului Iisus Hristos nu este reanimarea unui cadavru, nu este nici învierea lui Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat a murit din nou mai târziu, spune Tradiția. Învierea lui Lazăr este revenirea la viața aceasta pământească, marcată de procesul de compunere și descompunere. Învierea lui Hristos, însă, înseamnă ridicarea omului întreg, suflet și trup, la viața veșnică a împărăției lui Dumnezeu.

Comentarii Facebook


Știri recente