Ceremonialul imperial bizantin la marile sărbători religioase

‘Puterea imperială bizantină, exercitată în ritmul și ordinea cuvenită, reproducea mișcarea și armonia pe care Creatorul o imprimă întregului Univers și Imperiu, pentru a părea mai măreață supușilor, iar prin aceasta, mai plăcută și mai demnă de admirație’, scria împăratul Constantin al VII-lea în lucrarea sa ‘De caeremoniis’, unde descrie detaliile privitoare la viața cotidiană a curții și participarea împăratului la sărbătorile religioase. Constituit în timp, ca expresie fidelă a ideii imperiale bizantine, acest ceremonial se dezvoltase din cultul împăraților romani ai lumii vechi, dar cu notabilele transformări impuse de creștinism.

Trăgându-și seva din tradiția politică romană, dar împărtășit consistent și din lumea orientală, Bizanțul a rămas până azi, în lumina superficială a unei anume posterități, mai ales a celei cu iz raționalist, drept o lume înțepenită în formalisme, înăbușită de ‘forme fără fond’, în care vorbăria goală și limbajul ‘de lemn’ s-au aflat la ele acasă, într-un adăpost din ce în ce mai primitor cu trecerea timpului. Această ultimă trăsătură a fost explicată prin prețuirea de care s-a bucurat retorica în spiritualitatea antică, disciplină față de care limba greacă a civilizației bizantine avea o apetență sporită, mai ales comparativ cu latina, limbă sintetică și cu tipare mai sobre.

Faptul reprezenta urmarea implacabilă a succesiunii sale directe din Imperiul Roman, unic și universal, plasat de monoteismul creștin în fruntea ierarhiei statelor medievale, a acelei ‘familii de principi’ conduse de împăratul de la Constantinopol. Acesta era ‘basileu credincios din mila lui Dumnezeu’, încoronat de Christos în reprezentările plastice, dar de Dumnezeu (theostephtheis) în textele scrise, ca stăpânitor suprem al lumii pământești, ale cărei ordine și rânduială erau făcute după modelul împărăției și al ierarhiei cerești, apărător al păcii bizantine ca pace romană, precum și al bisericii bizantine, căreia-i era în egală măsură ‘defensor’ sau ‘epistemonarh’. Începând din veacul al X-lea, el era și împărat ‘autocrat’, după modelul Pantocratorului ceresc. Scopul acestui adaos la titlu (basileus kai autokrator) era de a evita contestările venite din partea suveranilor rivali ce-și asumaseră același titlu imperial, mai ales din partea celui din Occident, adversar redutabil nu numai prin puterea sa reală, ci și prin limba latină utilizată de apuseni în Biserică și cultură.

Dificultăți de protocol între împărații bizantini și suveranii occidentali…

Nu e deloc întâmplătoare împrejurarea că un loc aparte în contestarea Bizanțului și a civilizației sale l-au deținut în vremea Cruciadelor și atacurile la adresa ceremonialului bizantin, văzut de cronicarii apuseni drept parte integrantă a mult-înfieratei de către ei ‘perfidia Graecorum’. Prezența suveranilor apuseni pe teritoriul bizantin în vremea Cruciadei a II-a a pricinuit considerabile dificultăți de protocol între ei și Manuel I Comnenul. Tensiuni majore s-au ivit, spre exemplu, din atitudinea lui Conrad al III-lea, împărat german care, ‘nefiind câtuși de puțin dispus să-și mai tempereze orgoliul, avea pretenția ca împăratul (bizantin) să-i iasă în întâmpinare în drumul său către Bizanț, ba a mai născocit și alte condiții de acest gen pentru vizita sa (la Constantinopol). Basileul și-a dat astfel seama că fandoseala acestuia n-avea nici un fel de limite și nu l-a mai băgat în seamă’. Adoptând o poziție mai maleabilă, regele Ludovic al VII-lea al Franței a renunțat la ‘aroganța excesivă a lui Conrad’, atrăgându-și astfel o atitudine mai amabilă din partea basileului și reușind să viziteze frumusețile, comorile și neprețuitele relicve păstrate în capitala bizantină. Ajuns la Palatul Imperial, Ludovic a avut parte și de primirea basileului, care era însă așezat pe un tron înalt, în vreme ce lui i s-a adus un scăunel jos, numit ‘sella’ în latină.

Această complicată etichetă s-a constituit în timp, pornindu-se de la fundamentul latin, dar și de la influențele orientale accentuate prin ‘proskynesis’, adică închinarea în fața basileului, obligația celor din jur de a păstra tăcerea (‘silentium’, de unde calculul grecesc silention, sau corpul de gardă al ‘silențiarilor’) în prezența sa, detalii completate prin încoronarea imperială săvârșită încă din veacul al V-lea de către patriarhul devenit ‘ecumenic’ cu începere de la Ioan al IV-lea Postitorul (582 – 595), fapt ce a atras reacția papei Grigore cel Mare (590 – 604), care și-a atribuit sintagma ‘servus servorum Dei’, menținută și azi în diplomatica pontificală.

Pe baza originilor romane și a cultului imperial roman, doctrina politică a atotputerniciei imperiale și a omului providențial ajuns s-o dețină întrucât ‘încă din pântecele maicii sale’ fusese desemnat de Dumnezeu cu această misiune, s-a precizat, cristalizat și acomodat în timp prin legitimitatea dinastică în cadrul unei aceleiași familii, prin rolul împărătesei devenite ‘Augusta’, al rudelor și mai ales al fiilor asociați la domnie (practică moștenită tot din Imperiul Roman și preluată pe o scară mai largă de suveranii medievali, inclusiv de voievozii noștri), cu un primat virtual al ‘porfirogenezei’, prin rolul însemnelor imperiale, completate prin însemnele și vestimentația specifică fiecărei demnități de curte sau publice. Asemenea amănunte figurează în scrierile ce alcătuiesc literatura bizantină de ceremonial.

Basileul în zilele de sărbătoare

În ajunul fiecăreia dintre menționatele sărbători, la ora obișnuită a cortegiului zilnic prepoziții merg în Tricliniul de Aur (Chrysotriklinos), amintind suveranilor sărbătoarea din ziua următoare și primind de la aceștia dispoziția de organizare a procesiunii. La rândul lor, prepoziții dădeau în acest sens dispoziții personalului camerei imperiale (koubouklion, fostul ‘Sacrum cubiculum’), adică așa-numiților koubikoularioi, apoi catepanului, căpeteniei gărzilor palatine, precum și celor doi demarhi, unul fiind căpetenia demei Albaștrilor, celălalt al demei Verzilor. Prefectul sau eparhul (‘hyparchos’, adică iparhul, în textul lui Constantin al VII-lea) Capitalei curăța și împodobea căile de acces cu decorații florale de sezon.

În ziua următoare, marele portar (megas pappias) deschidea poarta Palatului, pe care pătrundeau prepoziții, vestitores, care luau toiagul lui Moise, vestiarii garderobei imperiale, care se ocupau și de coroane, spătarii ce aveau grija armelor, după care suveranii, ‘îmbrăcați în skaramangion, ies din apartamentul sacru făcându-și rugăciunea în Chrysotriklinos, unde se află sfânta și dumnezeiasca icoană a Domnului Nostru Dumnezeu așezat pe tron, iar prepoziții își fac intrarea cu o plecăciune adâncă în fața suveranilor. Aceștia îmbracă atunci veșmântul sagion țesut cu aur, ieșind prin Phylax. La Sigma îi întâmpină corpul manglaviților, logothetul împreună cu prefectul înscrisurilor (ho epi tou kanikleiou), șeful cancelariei și protonotarul. Ei prezintă omagiile lor suveranilor și-i escortează în continuare’.

Cortegiul trecea astfel pe la Biserica Maicii Domnului, unde împărații primeau de la prepoziți lumânările încredințate acestora de un cubicular, apoi cu lumânările în mâini suveranii treceau pe la Biserica Sfintei Treimi, unde se închinau de trei ori în fața moaștelor, iar la Baptister cubicularii așezau lumânările ținute de împărați la cele trei cruci existente acolo. Se ajungea astfel la Augusteus, unde suveranii erau primiți de personalul gărzii și de cel de la Chrysotriklinos, care le prezenta omagiile împreună cu ceilalți. În camera octogonală din fața Bisericii Sfântul Ștefan, Întâiul Mucenic, era depus veșmântul imperial, suveranii aducând omagiile lor prin trei înclinări, mulțumind lui Dumnezeu și închinându-se ‘la marea, frumoasa și prețioasa cruce a Sfântului Constantin’. În apartamentul sau dormitorul de la Daphne, referendarul aducea din partea patriarhului instrucțiunile privind rânduiala de desfășurare a ceremoniei bisericești din ziua respectivă, pe care prepoziții le aduceau la cunoștința suveranilor. Urma îmbrăcarea acestora cu ‘strălucitele hlamide’, apoi așezarea coroanelor pe capul lor. Astfel încoronați, suveranii pătrundeau în Triklinos-ul din același Augusteus, unde se aflau logothetul ‘tou dromou’, ‘ho epi tou kanikleiou’, catepanul și gărzile Palatului. În interiorul marii porți de la Augusteus se aflau medelnicerii (nipsêstiarioi) cu ligheanele de aur, împodobite cu pietre prețioase. În afara porții de la Augusteus începea etapa următoare a procesiunii, împărații primind omagiul corpurilor superioare ale demnitarilor: magistroi, proconsuli, patrikioi, strategi, deținătorii marilor oficii (offikialioi) și clisurarhi.

Faza următoare a procesiunii avea loc la Onopodion, unde împărații erau așteptați de amiralul flotei ce păzea Capitala (droungarios tês viglês), de cel al întregii flote, primind din nou omagiul grupurilor din cortegiu, în prezența maestrului de ceremonii (ho epi tês katastaseos).

Se trecea în continuare pe la marele Consistoriu, unde se mai adăugau cortegiului șeful cancelariei (protoasekretês), protonotarul cu subalternii săi (secretari, notari și chartulari), pe la Triklinos-ul Candidaților, apoi pe la cel al Excubiților, unde procesiunea mai dobândea sceptrele numite vêla, labara și kampêdêktoria, precum și steagurile unor corpuri militare.

De la Lychnoi, unde suveranii aprindeau iarăși lumânări, conform protocolului, se ajungea la Tribunal, unde începea seria recepțiilor: prima de către democratul Albaștrilor sau domesticul Scholelor, cealaltă căpetenie a demei, cu reprezentanții mai de seamă ai acesteia, ca negustorii de mătase (vestiopratai) ori argintarii (argyropratai).

A doua primire avea loc la propileele de la ‘Sfinții Apostoli’, de către dema Verzilor, prin democratul acestora sau eskoubitos, a treia și a patra la Poarta de Bronz (Chalkê) și dincolo de aceasta, a cincea, la marea poartă ce ducea la Augusteon, zisă și Melete, oficiată de către demarhul Verzilor, împreună cu facțiunea Roșilor, iar a șasea la orologiul de la Sfânta Sofia, de către demarhul Albaștrilor, cu facțiunea Albilor.

Intrarea la ‘Sfânta Sofia’ se făcea prin Poarta Frumoasă, după care prepoziții le scoteau împăraților coroanele de pe cap, în bolta coloanelor de dinaintea intrării în narthex, adică în locul care în bisericile ortodoxe avea să marcheze tinda sau exonarthexul, patriarhul cu clerul său așteptând cortegiul imperial la intrarea în narthex.

Caracterul sacru al demnității imperiale s-a accentuat cu trecerea timpului

După slujba din interiorul Sfintei Sofii, desfășurată cu același respect al protocolului – de data aceasta deopotrivă laic și eclesiastic -, revenirea la Palatul imperial se făcea în sens invers, pe aceeași rută anterioară. Cântările religioase și urările adresate împăraților cu ocazia acestor recepții sunt descrise amănunțit în al doilea capitol din ‘Cartea Ceremoniilor’.

În evoluția ceremonialului bizantin, detaliile descinse din perioada precreștină s-au estompat cu trecerea timpului sau, în unele cazuri, au fost mascate sub un veșmânt nou, elementele creștine afirmându-se cu tot mai multă vigoare, iar caracterul sacru al demnității imperiale accentuându-se în mai mare măsură decât acela al persoanei împăratului. Epitetele legate de doctrina creștină le surclasează și chiar le înlocuiesc pe cele ținând de moștenirea antică legată de ‘divus’, termen al cărui corespondent grecesc ‘theios’ se șterge în fața lui ‘hagios’, care și în domeniul eclesiastic are conotații mai înalte decât ‘hieros’, acesta din urmă mai apropiat de moștenirea antică. Înțelegem astfel mai bine rostul imnului ‘Trisagion’ în ceremonialul bizantin, mai ales în încoronarea imperială. Faptul că urările la adresa suveranilor, cântările cu iz laic, dar mai cu seamă cele din cadrul slujbelor bisericești sunt repetate de trei ori, cum e cazul și în ‘Trisagion’, ține de semnificația specială a cifrei trei, de Sfânta Treime în învățătura creștină.

Am stăruit asupra unor crâmpeie din ceremonialul curții bizantine în perioada de apogeu a Imperiului, așa cum acestea reies din descrierea împăratului Constantin al VII-lea. Deși le-am redus la dimensiuni cât mai concise, este evident faptul că detaliile acestei descrieri se constituiseră în timp, ca rezultat al unei multiseculare evoluții, cum de altfel nici nu aveau să rămână aceleași în veacurile următoare, când statul bizantin a suferit atâtea vicisitudini. Modificări esențiale au trebuit să survină încă din vremea Comnenilor, când Palatul Sacru sau Marele Palat a început să suporte rivalitatea noii reședințe de la Blachernai, sau după anul 1346, când ‘Sfânta Sofia’ a fost serios avariată în urma unui cutremur de pământ, biserica de la Blachernai preluând temporar rolul Marii Biserici în ceremonialul de încoronare. Nu mai vorbim de schimbările impuse de perioada niceeană, când Constantinopolul a devenit centrul Imperiului Latin de Răsărit (1204 – 1261). Nu e deloc întâmplător faptul că, în veacul al XIV-lea, tratatul lui Pseudo-Codinos nu mai știa cu precizie cum să explice unele demnități, ca și unele detalii din ceremonialul curții bizantine de atunci.

Constituit în timp, ca expresie fidelă a ideii imperiale bizantine, acest ceremonial se dezvoltase din cultul împăraților romani ai lumii vechi, dar cu notabilele transformări impuse de creștinism, care-l aduseseră la o veritabilă liturghie imperială. Dacă această liturghie s-a ofilit și chiar a dispărut cu trecerea timpului, ca și Imperiul care s-a prăbușit, Bisericile ortodoxe i-au preluat unele din aceste rosturi străvechi, încadrându-le în propria liturghie creștină, care păstrează până astăzi ceva din semnificațiile, precum și din detaliile ce reconstituie atmosfera de odinioară, în special pe aceea a marilor sărbători sfinte.

Puterea imperială terestră copiază armonia celestă

Dintre toate, cel mai amănunțit și mai important prin detaliile privitoare la viața cotidiană a curții și participarea împăratului la sărbătorile religioase este ‘De caerimoniis’, operă a ‘iubitorului de Christos și întru Christos Împăratul cel veșnic împărat’ (Constantin al VII-lea), căruia această lucrare i-a fost mai scumpă decât orice alt lucru, întrucât prin ea, datorită unei ordini lăudabile a lucrurilor, ‘puterea imperială se arată și mai măreață, mai sporită în prestigiu, iar prin aceasta ajunge minune de admirat pentru neamuri, ca și pentru ai noștri supuși. Căci e știut că multe lucruri sunt de natură să dispară în trecerea îndelungă a timpului, care le-a creat, dar le și face perimate… În acest mod, puterea imperială, exercitată în ritmul și ordinea cuvenită, să poată reproduce mișcarea și armonia pe care Creatorul o imprimă întregului Univers și Imperiu, să pară și mai măreață supușilor noștri, iar prin aceasta mai plăcută și mai demnă de admirație’.

Considerabil mai extins decât cele ce urmează, primul capitol al lucrării expune regulile procesiunii la Sfânta Sofia, ‘adică ordinea și ceremonialul insemnelor și strălucitelor alaiuri (proeleuseis sau hai prokensoi, de la latinul ‘processio’) cu care împărații se duc la Marea Biserică’, detalii studiate de J. Ebersolt și rezumate de L. Bréhier. Un alt capitol se ocupă în mod special cu vestimentația împăraților în timpul procesiunilor sau al diverselor sărbători. ‘În sfânta și marea duminică a Paștilor, suveranii (despotai) ies din palat cu un skaramangion roșu-închis și un sagion brodat cu fire de aur. Schimbă pieptarele ovale și îmbracă tzitzakia în dormitorul de la Daphne, iar ceremonia sărutului de pace are loc în marele Triklinos al celor 19 Paturi. După ceremonia sărutului, își scot tzitzakia și-și pun centurile (loroi) și coroanele, albe sau roșii, după cum preferă ei. În mâna stângă țin sceptrul de aur împodobit cu pietre prețioase și perle, iar în dreapta anexikakia.’

Luate împreună, primele două capitole din ‘Cartea Ceremoniilor’ expun ordinea, cu regulile stricte de desfășurare a procesiunilor imperiale de la Marele Palat la Sfânta Sofia și înapoi, cântările religioase, aclamațiile primite de împărați din partea corpurilor constituționale și sociale ale Capitalei, subliniind în final că întregul ceremonial descris în capitolul al II-lea pentru ziua de Crăciun are un mod identic de desfășurare și la alte sărbători creștine importante, anume la Bobotează (Epifanie sau Sărbătoarea Luminilor), Paști, Cincizecime (sau Rusalii, termen inexistent în acest text, dar atestat prin alte mărturii privitoare la romanitatea orientală în primul rând) și Schimbarea la Față. Evident că mai numeroase sunt capitolele consacrate celorlalte sărbători, unul din ele fiind dedicat situației speciale în care Bunavestire cade chiar în Duminica Sfintei Cruci, a treia din Postul Mare, adică la mijlocul Păresimilor. Cronicile bizantine sau cele din spațiul ortodox menționează ulterior și situații, foarte rare, în care Paștile cad pe 25 martie, odată cu Bunavestire. Un asemenea caz se numește ‘Kyrion Pascha’. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 30 ianuarie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente