Cercul pastoral al preoților din Protoieria III Capitală

În prima parte a întrunirii pastorale, pr. dr. Constantin Claudiu Cotan, prof. la Facultatea de Teologie din Constanța și slujitor la Parohia Delea Nouă, a reliefat existența vlahilor în spațiul balcanic, dislocarea populației romanizate din cauza triburilor slave, dar și continuitatea și atestarea existenței vlahilor, precum se arată într-o scrisoare a Mănăstirii Kostamonitou, după cum informează „Ziarul Lumina”.

„În această scrisoare se arată pe larg relația dintre populația românească din sudul Dunării și slavi, pe de o parte că acești slavi obligă populația vlahă să se mute cu turmele, femeile și copiii lor până spre Muntele Athos, fapt ce determină stareții mănăstirilor athonite din secolul al XI-lea să se adreseze Patriarhiei Ecumenice pentru ca aceasta să ia măsuri, fiindcă vlahii încep să vândă călugărilor brânză și carne, ca să nu mai vorbim de celelalte ispite, stricând viața mănăstirească de pe Muntele Athos. Mai multe documente avem cu prisosință în secolele XII-XIII, când cunoaștem cel de-al doilea Țarat Vlaho-Bulgar, cu toate că istoricii bulgari îl numesc ca fiind Țaratul al II-lea Bulgar, dar acesta este vlaho-bulgar pentru că populația care pornește răscoala în 1185-1186 este populația vlahă. Împăratul Bizanțului Anghelos al II-lea dorea să se căsătorească și pune o taxă pe transhumanța oilor, ocupație deja îmbrățișată de vlahii dislocați în părțile muntoase, aceștia provocând răscoala de care aminteam mai devreme”, a arătat pr. dr. Constantin Cladiu Cotan.

Românii balcanici sunt împărțiți în trei mari grupe: aromânii, în zona central balcanică, Valea Timocului și de-a lungul Dunării, Macedonia și puțini în Albania; meglenoromâni în zona Tesalonicului de azi, mare parte nu mai există fiindcă ei reprezintă singurul caz de populație latină islamizată care în urma războiului greco-turc, încheiat prin înțelegerea de la Lausanne din 1923, au fost revendicați și mutați în Turcia; istroromânii, situați în Croația, o populație dislocată prima dată de slavi, apoi de otomani, și încurajată de Imperiul Habsburgic, printr-o serie de diplome, să se așeze la granița cu Imperiul otoman.

Secolul al XIX-lea a reprezentat și un reviriment al conștiinței etnice, fapt remarcat prin înființarea Societății macedo-române, care a avut președinte pe mitropolitul primat Calinic Miclescu, prin campania de aprox. 40 de ani a lui Apostol Mărgărit, unul dintre profesorii vlahi din sudul Dunării, în care s-a militat pentru înființarea unui episcopat separat pentru vlahi, lucru realizat pentru moment prin alegerea vlahului Antim din Biserica Bulgară și justificat prin reforma lui Vasile II Macedoneanul cu privire la înființarea Arhiepiscopiei de Ohrida, în care este prevăzută și o episcopie a vlahilor. Cu toate acestea, episcopia vlahă nu a avut o existență decât pentru scurt timp fiindcă BOR nu a fost susținută suficient de către statul român, iar Patriarhia Ecumenică reușise să șantajeze niște preoți aromâni, a mai precizat părintele referențiar.

„După primul război mondial, România a ales Cadrilaterul în dauna vlahilor, iar aromânul George Murnu a dus o campanie în întreaga Europă pentru susținerea formării statului Macedonia, stat care să cuprindă populația românească, însă nu s-a reușit pentru că statul român l-a blocat de fiecare dată. După 1923-1924 lucrurile se complică, bulgarii sunt supărați că pierd Cadrilaterul pentru a doua oară, o dată în 1913, iar apoi în 1918, când bulgarii încheiaseră un tratat cu nemții în care revendică Cadrilaterul și Dobrogea și nemții sunt de acord să dea și Dobrogea, pentru a uni aceasta cu populația bulgărească din sudul Ucrainei, fiindcă multă populație bulgărească după 1800-1821, au format Mica Bulgarie, astfel că aceștia doreau unirea bulgarilor din sudul Ucrainei cu cei din sudul Dunării prin ocuparea Dobrogei, mai ales că Imperiul Țarist căzuse. În acea vreme, statul cheamă mulți dintre aromâni să se mute în Cadrilater ca să se schimbe balanța de populație, fiindcă acolo erau aproape 150 de mii de turci, 150 de bulgari și 8 mii de români, în momentul preluării Cadrilaterului. Astfel încât până la 1941 ajung să fie aproximativ 80 de mii de români. În ciuda tratatelor dintre state, terorismul bulgar va domina Cadrilaterul astfel încât se cunosc o mulțime de orori față de vlahi, unele dintre acestea fiind susținute chiar de către clerul bulgar, de mitropolitul Ștefan al Sofiei”, a adăugat pr. dr. Constantin Claudiu Cotan.

În a doua parte a conferinței, pr. dr. Ion Armași Vartan, consilier patriarhal pentru comunități externe în cadrul Sectorului Relații bisericești și interreligioase și slujitor la Parohia Apărătorii Patriei II a precizat că în afară de Biserică, aproape nimeni nu face ceva pentru acești români din cauza politicilor de deznaționalizare pe care statele respective le practică.

„În Bulgaria, deși există o parohie românească, nu mai sunt români, în Ungaria românii au dreptul să se organizeze în autoguvernări locale, foarte bine controlate de către statul maghiar, românii din Voievodina se bucură de toate drepturile, doar românii de pe Valea Timocului, care sunt cei mai mulți, nu se pot bucura de nici un fel de drept. Am fost în Valea Timocului și am văzut situația reală. Între Dunăre, Valea Timocului și Valea Moravei trăiesc aproximativ 400-500 de mii de români, din păcate foarte puțini dintre aceștia se mai declară români, pentru că această politică de slavizare, începută o dată cu constituirea Serbiei Mari, cu acordul Imperiului Otoman, în 1822, politica deznaționalizării a fost extrem de dură, românii erau obligați să-și schimbe numele românești în cele sârbești. Neavând școală sau orice altceva care să mențină integritatea și identitatea românească, singurul element era familia. Sunt în continuare copii care până la vârsta de 7 ani nu cunosc limba sârbă, limbă pe care o învață în școală și fără de care nu se pot angaja, pentru ca la a doua sau la a treia generație românii să fie complet slavizați, mai ales că sârbii profită de faptul că vlahii, neavând o țară mamă, sunt mai ușor de manipulat. (…) Astfel, este datoria Bisericii să trezească această conștiință de neam. Nu suntem naționaliști încât să ajungem la extrem, dar dacă nu ne manifestăm și dacă Biserica nu ar fi intervenit și nu ar fi sprijinit slujirea în limba română, cu siguranță că acolo nu ar mai fi rămas nimic. După primul război mondial a fost o înțelegere între Serbia și România pentru a se înființa câte o episcopie pentru sârbii din România, la fel o episcopie și pentru românii din Serbia. Sârbii, mult mai bine organizați decât noi, au înființat imediat această episcopie, noi abia în 1971 am reușit să înființăm un vicariat, iar când s-a pus problema în 1996 de a reactualiza acea decizie de înființare a episcopiei românești, frații ortodocși sârbi nu ne-au permis pe motivul că este teritoriul canonic al Bisericii Sârbe”, a precizat pr. dr. Ion Armași.

În prezent, pentru românii din Valea Timocului avem un protopopiat și cinci clerici români, care, din cauza nepăsării ierarhiei sârbe, săvârșesc botezuri pentru credincioși în vârstă de 60, 70 de ani.

„Starea de tensiune dintre cele Biserici există nu din cauza noastră, pentru că la prima întâlnire a comisiei mixte dintre cele două Biserici tocmai acest lucru l-am ridicat: acordarea asistenței religioase de către ierarhia sârbă, nefăcând acest lucru s-a ajuns la recunoașterea hirotoniei părintelui Boian Alexandrovici ca slujitor al Patriarhiei Române în Valea Timocului, dependent de Episcopia Daciei Felix, cu sediul la Vârșeț. Astfel, situația tensionantă este cauzată de lipsa participării la dialog a Bisericii Sârbe. Principala lor problemă este jurisdicția, iar BOR nu vrea să lucreze în nici un caz împotriva Bisericii Sârbe, dar nu nici nu poate lăsa comunitatea de români de acolo să fie păstorită precum au dorit sârbii, adică membrii ei să rămână fără preot, nebotezați, necununați și fără slujba de înmormântare”.

La finalul conferinței, pr. dr. Constantin Pătuleanu, parohul Bisericii Udricani, consilier patriarhal la Sectorul teologic-educațional și prof. la Facultatea de Teologie din Craiova, a arătat însemnătatea întreprinderii unor cercetări arheologice comune în acea zonă importantă pentru istoria antică și a începutului creștinismului la sudul și nordul Dunării, iar un prim pas ce ar trebui făcut este vizitarea românilor din Timoc, realizarea unor parteneriate prin care copiii de acolo să vină în tabere la noi sau chiar în familiile noastre și să le dăruim cărți românești, literare sau duhovnicești.

Următoarele cercuri pastoral-misionare ale preoților din Protoieria III Capitală vor avea loc în luna septembrie.

Comentarii Facebook


Știri recente