Cele șapte pericope apostolice din slujba Sfântului Maslu

În spiritualitatea ortodoxă, misteriologia ocupă un loc aparte, întrucât creștinii sunt foarte interesați de mijloacele pe care Mântuitorul Hristos le pune la îndemână în Biserica Sa, pentru ca toți cei ce Îl caută să dobândească sfințire și mântuire. Sfintele Taine ne unesc cu Hristos și pe toți întreolaltă, încorporându-ne în Biserică.

În chip special, Taina Sfântului Maslu urmărește să redea omului frumusețea sufletească și trupească de dinainte de păcat, când firea umană nu cunoștea nici un neajuns, nici suferința, nici boala, nici moartea.

Potrivit învățăturii de credință creștin-ortodoxe (ca de altfel întregul sistem liturgic al Bisericii), și rânduiala, și textul slujbei Sfântului Maslu au rădăcini biblice. Acestea au fost întocmite de sfinți și imnografi pe baza unor pasaje biblice, de aceea se observă ușor că textul slujbei citează sau parafrazează pasaje întregi din Scriptură. În alte locuri, îndeosebi în cuprinsul rugăciunilor, se fac nenumărate trimiteri la diverse locuri biblice.

Întrucât întocmitorii rânduielilor Tainei au observat că în Sfintele Evanghelii nu se află un loc în care să se consemneze foarte precis momentul întemeierii Maslului de către Mântuitorul Hristos, cu multă înțelepciune ei au gândit să înceapă urcușul citirilor de la „Apostol” cu relatarea despre practica acestei Taine, încă din veacul I creștin.

„Și scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau”

Textul primului „Apostol”, preluat din Epistola Sfântului Iacov (5, 10-16), completează perfect argumentul evanghelic pe care ni-l dă Sfântul Marcu: „Și scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau” (6, 13) – loc biblic neutilizat între citirile din cadrul slujbei! Fundamentat pe temei apostolic, având deci conștiința binelui ce s-a lucrat prin această Taină, în Biserică, timp de aproape două milenii, creștinul de astăzi află mângâiere și susținere duhovnicească în marea încercare pe care i-o aduce boala: „Prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Romani 15, 4), ceea ce regăsim în a doua pericopă apostolică.

În al treilea text apostolic se relevă dorința dobândirii vindecării, bazată pe credința și nădejdea creștină, care este puternic susținută de lucrarea darurilor speciale din perioada Bisericii primare, a harismelor: apostolia, proorocia, taumaturgia, didascalia, glosolalia ș.a. Prin acestea se lucrau minuni, care au rămas în conștiința întregii creștinătăți. Mai presus de ele însă stă dragostea creștină: dragostea care este numele lui Dumnezeu (I Ioan 4, 8), dragostea dumnezeiască ce a stat la rădăcina actului divin de trimitere a Fiului în lume, ca să mântuiască lumea și omul (Ioan 3, 16), dragostea care este limba de comunicare dintre Dumnezeu și om, dragostea creștină din Biserică, aceea care inspiră cele mai înalte simțăminte și fapte omenești și care „nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Acest sentiment sublim animă întreaga comunitate, în situația când un membru este încercat de boală și unește rugăciunea tuturor, preoți și credincioși, care cer lui Dumnezeu, prin Maslu, iertarea și vindecarea celui bolnav.

Motivația teologică a însumării energiilor de rugăciune pentru și către cel bolnav și a invocării milei lui Dumnezeu asupra aceluia se regăsește, în optica teologiei creștine, în valoarea cu care este dăruit trupul omului, care are vocația sfințeniei. De aceea, în al patrulea „Apostol”, trupul omenesc este numit de Sfântul Pavel „templu al Dumnezeului celui viu” (II Corinteni 6, 16), pericopa încheindu-se cu îndemnul „să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7, 1).

„Prilej de mulțumire adusă de către mulți, pentru noi”

În al cincilea „Apostol”, celor mai slabi, Sfântul Pavel li se oferă ca exemplu de credință, nădejde și răbdare în suferințe trupești, din care el însuși arată: „Nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viață” (II Corinteni 1, 8). Apostolul însuși arată cum a fost izbăvit de Domnul „dintr-o moarte ca aceasta” (II Corinteni 1, 10) – în contextul săvârșirii Maslului se poate citi „din moartea deznădejdii” sau „din moartea necredinței”. Mai mult, rugăciunea corintenilor pentru părintele lor sufletesc este model pentru rugăciunea întregii familii sau comunități parohiale pentru cel bolnav; așa și finalitatea poate fi aceeași: boala, socotită ca o încercare, a motivat rugăciunea „multora”, ca dar, astfel că starea de neputință a putut fi învinsă și acesta este „prilej de mulțumire adusă de către mulți, pentru noi” (II Corinteni 1, 11). Este minunat modul în care Apostolul Pavel se identifică întru totul cu orice creștin încercat – în rânduiala Sfântului Maslu cu cel bolnav, care poate căpăta vindecare.

Pericopa apostolică a șasea dezbate tema întrajutorării creștine, care se bazează pe principiul „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Ajutorarea celui mai slab, filantropie creștină spirituală, se întemeiază pe marea filantropie divină: din nesfârșită iubire de oameni, Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, ca să poarte sarcinile noastre, ale celor neputincioși, prin „sarcini” înțelegându-se mai întâi firea omenească. Dar cel slab trebuie ajutat doar dacă își asumă, cu smerenie, condiția nevolniciei sale, el trebuind să învețe să își poarte, cu demnitate, neputințele sale lăuntrice (boala, de exemplu), „răstignindu-și trupul împreună cu patimile și cu poftele lui” (Galateni 5, 24), dar și să primească apoi, cu mulțumire, iubirea jertfelnică a celorlalți, mai ales dragostea lui Dumnezeu, față de el.

Această nuanță este aprofundată în ultimul text apostolic al Maslului, al șaptelea, care arată că scopul final al Tainei nu este numai vindecarea sufletească și trupească (acesta este un scop imediat sau pe termen mediu – pentru viața creștinului în trup), ci este pregătirea creștinului pentru „venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23), adică pentru viața veșnică. Primenit sufletește și trupește, creștinul poate aștepta pe Domnul, în bucurie vie, în rugăciune neîncetată și în mulțumire adâncă adusă Mântuitorului. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 29 octombrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente