„Cel mai important lucru pentru cei adormiți este să-i pomenim la dumnezeiasca Liturghie”

Pe credința în nemurirea sufletului, în viețuirea lui după despărțirea de trup, precum și în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se întemeiază ceea ce numim în Biserica Ortodoxă cultul morților, adică, mai explicit, grija pe care o poartă cei vii de a-i avea în rugăciunile lor pe cei mutați la Domnul, grijă ce se regăsește în diferite rituri și ceremonii, dar mai ales se exprimă prin rugăciunile înălțate către Dumnezeu pentru aceștia, în cadrul Sfintei Liturghii. În interviul ce urmează, realizat de diac. Ciprian Bâra, părintele Silviu Tudose, asistent în cadrul Catedrei de Teologie Practică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, ne vorbește despre cele mai importante rânduieli pentru cei adormiți și despre diferite probleme pastorale legate de acestea.

Astăzi sunt Moșii de iarnă. De ce a rânduit Biserica una dintre cele mai importante zile de pomenire a morților în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți?

Ziua de sâmbătă a fiecărei săptămâni, cu excepția celor în care rânduiala tipiconală nu prevede acest lucru, este consacrată pomenirii morților. Așa cum fiecare duminică este o aducere aminte și o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul”, așa cum mărturisim într-un tropar al Sfintei Liturghii.

Există în cursul anului bisericesc și două – în unele zone trei – sâmbete în care cei adormiți sunt comemorați în mod solemn, într-un mod general și anonim. Prima dintre ele este cea despre care m-ați întrebat, Sâmbăta Moșilor de iarnă, care precede Duminica Înfricoșătoarei Judecăți sau a lăsatului sec de carne, când, așa cum spune Sinaxarul zilei, „dumnezeieștii Părinți au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiți întru dreapta credință, în nădejdea învierii veșnice”. A fost rânduită comemorarea în această sâmbătă, pentru că în ziua următoare este prăznuită Cea de-a Doua Venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiți devine, astfel, o imagine a marii adunări eshatologice care va preceda Judecata, la care sperăm să dobândim cu toții răspuns bun.

A doua zi de pomenire generală a morților este Sâmbăta Moșilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh. A fost rânduită pentru ca și cei adormiți să se bucure în ziua următoare împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfânt.

Și, așa cum spuneam, în unele zone ale țării, este prăznuită și Sâmbăta Moșilor de toamnă, chiar dacă nu este consemnată ca atare în cărțile de slujbă. Data este legată fie de sărbătoarea Sfântului Dimitrie-Izvorâtorul de mir, fie de prima sâmbătă a lunii noiembrie.

De ce sunt numite aceste sâmbete „ale Moșilor”?

În Biserica Ortodoxă Română, toate aceste sâmbete sunt numite ale Moșilor, deoarece prin cuvântul „moș” sunt denumiți înaintașii dintr-un neam („din moși-strămoși” este o expresie care arată vechimea necunoscută).

Mai sunt și alte zile de pomenire generală a morților?

Alături de sâmbetele morților, mai există și alte câteva zile de pomenire generală a morților, care nu au aceeași însemnătate, dar care sunt foarte importante și respectate cu multă evlavie de creștinii ortodocși.

Mai întâi, în perioada Postului Mare, se fac pomeniri generale ale morților în sâmbetele a doua, a treia și a patra. În practică, în Postul Mare există și rânduiala sărindarelor, adică a pomelnicelor pe care credincioșii le aduc la biserică, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. „Dezlegarea” sau finalul acestor pomeniri se face în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Duminicii Floriilor. Obiceiul de a se face ultimul parastas al sărindarelor în Joia Mare este total greșit, deoarece, conform rânduielii tipiconale, după Sâmbăta lui Lazăr, până în Duminica Tomii, nu se fac parastase. Totodată, făcându-se așa, Joia Mare se transformă într-o sâmbătă a morților, semnificația deosebită a zilei fiind umbrită de pomenirile care se fac.

Ziua Înălțării Domnului este considerată o zi a pomenirii eroilor, adică a tuturor celorcare și-au dat viața pentru „apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea noastră”. Sunt pomeniți acum, pentru ca și sufletele lor să se înalțe la Dumnezeu, în slava Sa.

În Biserica Ortodoxă, pomeniri ale morților se fac și în zilele hramurilor bisericilor, la care sunt amintiți în mod deosebit ctitorii lăcașurilor de cult și toți membrii comunității respective trecuți la Domnul. Se realizează, astfel, comuniunea tuturor membrilor comunității din toate timpurile.

Comuniunea cu cei adormiți

În sfârșit, o pomenire generală a morților, de influență slavă, este și cea care se cheamă Paștele blajinilor, săvârșită luni sau marți după Duminica Sfântului Apostol Toma. Existența acestei rânduieli, pe care Biserica nu a acceptat-o în mod oficial, îngăduind-o numai, este datorată faptului că din Sâmbăta lui Lazăr și până în Duminica Tomii nu se fac parastase. Asta nu înseamnă că în toată această perioadă cei adormiți nu sunt pomeniți la sfintele slujbe. Grija celor vii se manifestă față de ei prin pomenirile la Liturghie, aprinderea lumânărilor și a tămâii la morminte. Am întâlnit un obicei deosebit de frumos, în anumite locuri, care se practică în noaptea de Paști. După Sfânta Liturghie, cu lumânările aprinse, cei vii merg la mormintele celor dragi și le spun Hristos a înviat! E tulburător să constați cât de mult simțim comuniunea cu cei adormiți în Domnul, cu care putem comunica, chiar dacă fizic nu ne vedem unii cu alții. Duhovnicește, în rugăciune, această comuniunea este posibilă și deosebit de mângâietoare.

Din multitudinea de lucruri pe care le facem pentru pomenirea celor adormiți, care este cel mai important?

Cel mai important lucru pentru cei adormiți este să-i pomenim la dumnezeiasca Liturghie. Toate celelalte, parastasele, milosteniile sau lucrurile împărțite, nu fac altceva decât să însoțească această pomenire.

Chiar dacă ați amintit în răspunsul anterior despre ele, v-aș ruga să precizați pentru cititorii noștri care sunt zilele și perioadele din cursul anului când nu se fac parastase pentru cei adormiți.

În primul rând, duminica este o zi când, după rânduială, nu se fac parastase, fiind ziua Învierii Domnului, când orice altă preocupare trebuie să nu umbrească bucuria Învierii (a existat o mare dispută generată de această problemă, la Sfântul Munte Athos, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, numită „cearta colivelor”). Este și motivul pentru care din Duminica Floriilor până în Duminica Tomii nu se săvârșesc slujbe de pomenire a morților. În practică, însă, duminica se săvârșesc uneori parastase, îndeosebi când coincide cu zilele hramurilor de biserici sau zilele de prăznuire a unor sfinți mai importanți.

De asemenea, pe lângă zilele pe care le-am menționat deja, după rânduiala tipiconală a Bisericii noastre, nu se fac parastase în perioada dintre Nașterea Domnului și Bobotează (25 decembrie – 6 ianuarie), în zilele praznicelor împărătești și din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți până în Sâmbăta Sfântului Teodor (prima din Postul Sfintelor Paști).

Cum se procedează în cazul sinucigașilor

Sinucigașii pot fi înmormântați creștinește și pomeniți după aceea?

Sinuciderea a fost și este considerată unul dintre cele mai mari păcate. Cel care săvârșește acest păcat se aseamănă lui Iuda Iscarioteanul, care a păcătuit mai grav luându-și singur viața decât atunci când L-a vândut pe Mântuitorul. A deznădăjduit și nu a avut încredere în puterea pocăinței, în urma căreia ar fi putut să fie iertat de Domnul.

Dacă un creștin se sinucide cu bună știință, aflându-se în deplinătatea facultăților mintale, nu beneficiază de slujba înmormântării, fiind îngropat la marginea cimitirului, cântându-se trisaghionul „Sfinte Dumnezeule”. Se înțelege că aceștia nu beneficiază de nici un fel de asistență religioasă (parastase și pomeniri).

Există o excepție, pentru sinucigașii „ieșiți din minți”, bazată pe Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei. Textul canonului este foarte clar și arată, în primul rând, datoria preoților de a cerceta în ce condiții s-a întâmplat sinuciderea respectivă. Dacă se ajunge la concluzia că cel care și-a luat viața singur a fost ieșit din minți, se va respecta canonul, dar și o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în 1949, care spune că slujba înmormântării sinucigașilor ieșiți din minți să fie făcută numai de către un singur preot și nu în lăcașul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahil, săvârșind slujba după ritual redus. De asemenea, să nu se tragă clopotele și să nu se țină cuvântări.

În ceea ce privește ritualul redus de care vorbește hotărârea sinodală, există mai multe interpretări, constatându-se o lipsă de uniformitate liturgică în această privință.

Conform tradiției liturgice, ar trebui ca rânduiala să conțină în primul rând slujba sfințirii apei, la casa sinucigașului, cu ectenia morților, la care să fie pomeniți cei din neamul mortului, fără a se pomeni numele acestuia. Apoi preotul stropește cu apă sfințită locul unde persoana s-a sinucis, dacă acest loc se află în apropiere. După aceea, cortegiul funerar merge direct la cimitir, preotul mergând în urma sicriului, stropind cu apă sfințită, fără opriri. La cimitir se rostesc ectenia morților, Apostolul și Evanghelia morților, precum și a doua rugăciune de dezlegare și Veșnică pomenire, tot fără a se pomeni numele sinucigașului, ci doar rudele răposate ale acestuia.

Țin să precizez că rânduia-la aceasta poate fi săvârșită numai în cazul în care sinucigașii, în decursul vieții, au fost buni creștini, iar în privința tragicului lor sfârșit nu există certitudine cu privire la deplinătatea facultăților mintale.

Dar în privința pruncilor morți nebotezați, ce ne puteți spune?

Cazul copiilor morți nebotezați este unul aparte, mai ales că există părerea că, dacă au fost născuți din părinți botezați creștini, pot fi considerați catehumeni și pot beneficia de slujba înmormântării și de pomenirile ulterioare. Principial, orice slujbă religioasă se săvârșește numai membrilor Bisericii, care sunt botezați. Copiii morți nebotezați sau născuți morți (inclusiv cei avortați) nu sunt membri ai Bisericii, prin urmare ei nu beneficiază nici de înmormântare, nici de pomeniri.

În aceste cazuri, e bine ca preoții să respecte practica tradițională, binecuvântând groapa, care se află de obicei într-o margine a cimitirului, cântând Sfinte Dumnezeule în timpul coborârii sicriului, pentru a nu lipsi cu totul de asistența religioasă familia pruncului.

După aceea, numele acestor copii nu se trec pe pomelnice, ei neputând fi pomeniți la Sfânta Liturghie. În ceea ce privește soarta acestor suflete nevinovate, trebuie să avem nădejde în marea milostivire a lui Dumnezeu. E mai important pentru noi să vedem cum de s-a ajuns la această situație, îndeosebi în cazul copiilor avortați. Trebuie preîntâmpinate astfel de situații, prin conștientizarea responsabilității pe care o avem față de copii, încă din momentul conceperii în pântecele mamei. Moartea unui copil printr-un avort provocat este o crimă, iar moartea copilului nebotezat din nepurtarea de grijă a părinților este, de asemenea, un lucru deosebit de grav. Ambele trebuie să fie preîntâmpinate.

„Biserica creștină nu a cunoscut alt obicei în afara înhumării celor trecuți la Domnul”

Părinte profesor, v-aș ruga să vă referiți și la un alt caz special: al celor incinerați. Care este rânduiala Bisericii în ceea ce privește pomenirea lor?

Chiar dacă în colecția de canoane a Bisericii Ortodoxe nu există o referire specială la cazurile când trupurile creștinilor morți sunt incinerate, rânduiala este foarte clară. Ceea ce face ca niciun canon să nu lămurească aceste cazuri este faptul că în epoca de elaborare a canoanelor nu exista această practică sau, dacă a existat, era una cu totul întâmplătoare.

Se înțelege că, așa cum mărturisește Sfânta Scriptură, omul pământ este și în pământ se va întoarce, sufletul mergând la Dumnezeu. Mântuitorul Însuși a fost înhumat. De aceea, Biserica creștină, încă din primele ei zile, nu a cunoscut alt obicei în afara înhumării celor trecuți la Domnul. Chiar și în epoca persecuțiilor, creștinii își puneau viața în pericol pentru a recupera rămășițele pământești ale martirilor și a le înhuma. De-a lungul timpului, mormintele creștine au fost locuri de cinste, uneori chiar în interiorul lăcașurilor de cult. Biserica a luptat totdeauna împotriva arderii trupurilor celor adormiți, deoarece aceasta este o formă de necinstire a trupului, „templu al Duhului Sfânt”. De aceea, în Apus, unde au apărut primele semne ale introducerii acestei practici, unii papi – Bonifaciu al VIII-lea, de exemplu – au și decretat ca cei care practică incinerarea să fie excluși din Biserică.

Sub influența ideilor Revoluției franceze, din 1789, au început să apară din ce în ce mai mult în lumea apuseană astfel de practici, obținându-se chiar permisiunea statului pentru a se face acest lucru.

Din câte știu, pentru prima dată experiența incinerării sau a cremațiunii a fost făcută în Italia, la Padova, în 1872, ceea ce a dus la legalizarea acestui obicei pentru cei care doresc, în 1873, iar după aceea la construirea primului crematoriu, la Milano, în 1874. Prima ardere a avut loc aici în 1876. După aceea, obiceiul s-a răspândit în întreaga lume creștină, fiind construite crematorii, chiar dacă Bisericile s-au opus cu vehemență

.

Din păcate, acest obicei a pătruns și în țara noastră. Astfel, la începutul secolului trecut, s-a construit în București primul crematoriu uman, denumit foarte sugestiv „Cenușa”. Sfântul Sinod a luat imediat în discuție situația nou-apărută și a hotărât, în 1928, ca preoții să-i prevină din vreme pe enoriași, atrăgându-le atenția că, în cazul în care cineva dorește să fie incinerat, Biserica îi va refuza orice asistență religioasă. De asemenea, s-a hotărât ca, înainte de prohodire, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului la care cimitir se va înmormânta cel decedat, iar celor care totuși au fost incinerați sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât și după moarte. Această hotărâre a fost reluată în discuție de către Sfântul Sinod, în 1933, întărindu-se cele hotărâte anterior, cu mențiunea că trebuie analizate situația incinerărilor forțate, fără voia credinciosului, și posibilitatea acordării asistenței religioase în astfel de cazuri.

Cert este că atitudinea Bisericii Ortodoxe față de practica incinerării este una de respingere totală, păstrând tradiția milenară a înhumării. Preoții care nu se conformează acestei rânduieli sunt pasibili de pedeapsa opririi de la slujire cu trimiterea în judecata Consistoriului eparhial.

Articol publicat în „Ziarul Lumina”, sâmbătă, 06 Februarie 2010

Comentarii Facebook


Știri recente