Cea mai mare biruință asupra bolii este însăși acceptarea ei

Considerând necazurile și durerea realități dramatice ale vieții prezente, credința creștină caută să dea suferinței un sens înalt și mântuitor, recomandând păstrarea darului sănătății cât mai mult și cât mai nealterat cu putință, iar în cazul instalării bolii, descoperirea adâncilor rațiuni ale ei, spre ușurare și alinare sufletească, astfel încât aceasta să devină cale spre mântuire, o Golgotă ce trebuie urcată personal spre Taborul schimbării lăuntrice și al desăvârșirii.

Spiritualitatea ortodoxă învață că viața este dar divin, iar sănătatea este o reală binecuvântare dumnezeiască, la a cărei păstrare omul este dator să contribuie fundamental. Primii oameni trăiau în starea de comuniune cu Dumnezeu, o stare de potențială perfecțiune, necunoscând suferința și întregul cortegiu ce o însoțește: boala, durerea, alterarea psihică și fizică, moartea. Toate acestea au intrat în lume și în viața lor ca urmare a păcatului.

Din acest motiv, credința răsăriteană, căutând să răspundă la întrebarea referitoare la originile suferinței, identifică o cauză ultimă generală: păcatul strămoșesc, la care se adaugă vulnerabilitățile arborelui genealogic și păcatele personale.

Într-o altă logică, duhovnicească, se situează suferința ca dar, boala ca binecuvântare, care au o rațiune înaltă și veșnică: iertarea păcatelor sau, în absența acestora, îmbunătățirea vieții morale, din perspectiva dobândirii răsplatei din partea lui Dumnezeu, a cununilor mântuirii.

După căderea în păcat, suferința a devenit o constantă a vieții, împletindu-se cu momentele de liniște, acalmie și relativă armonie între trup și suflet, între funcțiile și lucrările trupești și cele spirituale. Bunul creștin știe însă că viața este o alternanță între bucurie și încercare, între necaz și mângâiere, suferință și alinare.

Boala – profilaxie a păcatului și mucenicie a sufletului

O primă cauză a tuturor acestor încercări și pătimiri fără de voie o constituie păcatele celor de un neam cu noi, slăbiciunile spirituale ale arborelui genealogic sau păcatele personale. Dacă în cel dintâi caz suferința curăță păcatele înaintașilor noștri, în cel de-al doilea caz, ea se datorează erorilor de viață fizică și duhovnicească ale persoanei. Atât într-un caz, cât și în celălalt, variatele necazuri constituie, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, o scadență a păcatului, un adevărat „bisturiu” prin care sunt eliminate din viața celui suferind păcatele și efectele lui, spre însănătoșirea sa sufletească, sau, cum le numea Cuviosul Paisie Aghioritul, adevărate „note de plată”, pe care omul le plătește fie în lumea aceasta, și atunci își ușurează viața viitoare, fie dincolo, după moarte, fără posibilitatea de a le mai îndrepta personal și rămânând astfel la mila altora: familie, urmași, prieteni, apropiați, care prin rugăciunile lor pot ușura sufletul de greutatea păcatelor și a patimilor nepocăite.

Suferința și boala, în cazul unei vieți păcătoase, sunt considerate o formă de îndreptare din păcat, o adevărată „profilaxie a păcatului”, o vindecare de el și o eliberare de efectele sale, „medicamente amare” (Cuviosul Paisie Aghioritul), „antibioticul” pe care omul îl primește fără voia sa, spre vindecare sufletească.

Sfântul Ioan de Kronstadt spune că „pentru plăcerile de voie, la tinerețe, vin bolile fără de voie, la bătrânețe”, iar Sfinții Varsanufie și Ioan socotesc purtarea crucii fără cârtire și clevetire și cu încredere în mila și mângâierea din partea lui Dumnezeu, cea mai înaltă formă de asceză, care compensează lipsa postului, a înfrânării și îngenuncherilor, a nevoințelor trupești și sufletești.,

Demontând una dintre obiecțiile aduse Providenței sau purtării de grijă a lui Dumnezeu față de lume și față de om, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „Tatăl Ceresc pedepsește și nu pedepsește”, în sensul că doar unii dintre cei păcătoși își trag păcatele în lumea aceasta, după cum mulți dintre cei drepți trăiesc în suferință, pentru ca pedeapsa celor dintâi, precum și răsplata celor drepți să fie depline dincolo, după judecata obștească. Din acest motiv, Sfântul Părinte spune că nu trebuie să ne mâhnim când suntem încercați, ci mai degrabă să ne întristăm când avem sentimentul aparent că toate ne merg bine și fericit, deși noi avem o viață păcătoasă. Însă chiar și aceasta este o dovadă a iubirii, milostivirii și îndelung răbdării Părintelui Ceresc, Care ne cheamă și ne așteaptă, până în ultimul ceas al vieții, să ne întoarcem din păcat, la adevărata viață, cea virtuoasă și mântuitoare.

Necazurile, bolile și durerile constituie, astfel, un real examen moral, pe care omul trebuie să îl treacă, pentru a-și dobândi mântuirea, căci, spune același Cuvios Paisie Aghioritul, pașaportul spre preadulcele rai are neapărată nevoie de viza sau de ștampila încercărilor sau a necazurilor.

Pentru cei sporiți duhovnicește, răbdarea suferințelor cu demnitate și noblețe sufletească se face prilej de „sărbătoare” a sufletului. Pentru aceștia, ea constituie un „dar divin”, un „examen pentru cealaltă viață”. În funcție de răbdarea lor, creștinul își agonisește răsplată din partea lui Dumnezeu.

În „cuptorul suferințelor” și prin „focul nenorocirilor”, cum le numește același Sfânt Ioan Gură de Aur, asemenea aurului, în vechime, omul se eliberează de păcatele sale și își așază, cu ajutorul lui Dumnezeu, la cununa mântuirii personale, pietrele cele mai de preț: safirul, smaraldul și onixul.

Pentru toți creștinii, ele sunt necesare și folositoare, constituind o adevărată mucenicie a trupului, spre vindecarea sufletului, o cale prescurtată a mântuirii și desăvârșirii sau, în exprimarea aceluiași Sfânt Părinte, „pedepsește Dumnezeu trupul, ca să înțelepțească sufletul”. Dincolo de a fi pedepse pentru păcate, încercările și suferințele din viața prezentă reprezintă forme ale dragostei și milei lui Dumnezeu, căi, nu de certare, ci de „vizită”, „cercetare” și iertare a omului.

Astfel, mai presus de toate, ele se descoperă a fi o formă a binecuvântării și alegerii din partea lui Dumnezeu, pentru că niciodată Părintele Ceresc nu face un lucru inutil și fără a-i dărui omului harul purtării lui; reale „binefaceri”, cea mai înaltă harismă, cel mai important dar pe care îl poate dobândi omul, spre îndreptarea și mântuirea sa.

Primirea și purtarea bolilor cu demnitate și noblețe – cale spre dobândirea cununilor sfințeniei

Atitudinea omului aflat în suferință este variată, în funcție de crezul și de convingerile sale, de tăria sa morală și de puterea sa de asumare a lor. Aceasta variază de la încrederea statornică în mila și ajutorul lui Dumnezeu, de la încrederea în mântuirea sufletului, chiar și cu prețul slăbirii și pierderii puterilor trupului, la nemulțumire și clevetire, la revoltă și apostazie.

Fin cunoscător al sufletului omenesc, Sfântul Ioan Gură de Aur a intuit un adevăr fundamental referitor la asumarea necazurilor și purtarea crucii încercărilor, spunând că suferințele noastre ni se fac mari sau mici nu în funcție de firea lor, de consistența sau apăsarea acestora, ci în funcție de starea sufletească a celui care le primește. Acceptarea lor ca pe niște probe mântuitoare le ușurează și alină, după cum nemulțumirea față de ele, compararea, cârtirea și clevetirea, împotrivirea și revolta le fac mult mai grele și mai apăsătoare.

Ortodoxia nu caută suferința și durerea, boala și întristarea, dar, odată instalate în viața omului, fie și din lipsa lui de „veghere” în plan trupesc și sufletesc, ea ne îndeamnă să facem „filosofia bolii”, adică să smulgem suferinței și bolii partea lor pozitivă, să pătrundem și să cultivăm sensurile lor mântuitoare. Să căutăm să aflăm cum putem, chiar și din cele mai dramatice și dureroase evenimente ale vieții prezente, să ne facem mijloace și căi de dobândire a fericirii celei veșnice.

Purtarea lor cu pace lăuntrică și seninătate, în așteptarea răsplatei din partea lui Dumnezeu, suportarea lor cu demnitate, noblețe și mulțumire curăță sufletul și îi dau strălucire. Prin aceasta, răbdarea în suferință i se face „cununa cununilor”, „regina” virtuților, căci, spun Părinții cei duhovnicești, desăvârșirea „e ascunsă în crucea lui Hristos” (Sfântul Marcu Ascetul).

Am putea spune că Ortodoxia ne învață și ne arată cum putem să facem din acest viclean vrăjmaș, pătruns în viața noastră, adesea ca un „fur” – prea devreme și fără a ne fi bucurat din toate bucuriile ei -, dacă nu un prieten, măcar un companion sau însoțitor, cu care să călătorim spre porțile Raiului, spre Împărăția cerească, unde vom lepăda orice „durere, întristare și suspinare”, trăind în fericirea veșnică și în lumina cea neînserată a iubirii și slavei dumnezeiești.

(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică, Ediția din data de 16 decembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente