Catehizarea, o dimensiune mistagogică a Bisericii

Catehizarea patristică înainta treptat, de la cele mai simple până la cele mai dificile și esențiale teme ale credinței creștine și ale vieții tainice a Bisericii. Păstorii responsabili care și-au asumat lucrarea catehetică trebuiau să dispună de experiență duhovnicească, precum și de judecată vizionară, fără greșeală, informează Ziarul Lumina, Ediția de Banat.

Harisma discernământului era necesară și pusă în mișcare de iubire, astfel încât începătorii să nu fie inhibați de noțiuni și adevăruri adânci, ci treptat să se maturizeze înăuntrul lor cuvântul lui Dumnezeu. Catehizarea nu are drept scopuri realizarea unei educații religioase informative, ci inițiere în adevărurile și în Tainele Bisericii, inițiere în scopurile iconomiei dumnezeiești. Starea catehumenilor este „de trecere”, și ca „limite”, ei se găsesc între o lume veche și una nouă, între credință și necredință, și din acest motiv ei au nevoie de o atenție specială. Chiar faptul că lucrarea catehizării a avut drept unul din scopurile ei principale inițierea în Tainele și viața duhovnicească a Bisericii, centrarea vieții oamenilor pe relația vie cu trupul mistic al lui Hristos și pe integrarea esențială a lor în comunitatea Sfinților arată caracterul mistagogic intens al catehizării. O catehizare fără această raportare la elementul liturgic și mistagogic este de neconceput pentru Părinții Bisericii. Analiza Sfintei Liturghii, comentariile teologice ale momentelor esențiale ale vieții duhovnicești prin participarea la practica latreutică a Bisericii ocupau un loc important în cadrul catehizării. Avem, de asemenea, în catehizarea Bisericii o teologie minunată despre icoane, despre simbolurile credinței, despre cele săvârșite în cadrul cultului. Cu alte cuvinte, avem o catehizare ce funcționează în interiorul cadrelor de cult, ce se alimentează și se îmbogățește din Taine, o catehizare ce slujește. Aceste accente au o mare însemnătate pentru educația creștină actuală, fiindcă catehizarea noastră de azi nu trebuie să se îndrepte spre o abordare sau o excludere pur idealistă, să se refere la teme teoretice, filozofice și sociale mai mult decât la formele vieții ecleziastice. Catehizarea este chemată să nu furnizeze catehumenilor mai mult temele unei morale rigide, generale, ale unui eticism îngust și ale unei vieți culturale oarecare, în loc de a împărtăși subiectul mântuirii și al modurilor în care ea se trăiește în viața liturgică și tainică a Bisericii. Rugăciunea Domnească ocupa un loc central și special în catehizarea Bisericii primelor secole. Conținutul teologic al acestei rugăciuni este aproape o recapitulare a întregii teologii a Bisericii, fiind „sinteza întregii Evanghelii”. Dar și raportarea la simboluri, la icoane și actele cultice este semnificativă ethosului catehetic patristic. Pentru tradiție toate se transfigurează și se sfințesc în cadrul cultului și-ndeosebi în Sfânta Liturghie, tocmai datorită harului și prezenței Sfântului Duh. Taina Dumnezeieștii Euharistii este jertfă, mijloc al Învierii și medicament, inel de legătură însuflețitor și unificator între toți membrii trupului bisericesc. Această putere unificatoare este, potrivit Sfântului Ignatie Teoforul, putere „curățitoare” a influențelor erozive și, concomitent, realizează trupul sinaxei ca să fie poporul lui Dumnezeu. Biserica, după formularea lui Nicolae de Cabasila, „constă în Taine”. Aceasta înseamnă că Tainele alcătuiesc conținutul credinței și esența vieții duhovnicești, precum se accentuează și în Catehezele Mistagogice. Astfel, ethosul creștin ortodox ce urmărește formarea credincioșilor prin cateheză se realizează în cadrul a doi factori esențiali ai realității liturgice: participarea reală la Tainele Bisericii și păstrarea tradiției noastre liturgice sfinte și eclesiale. De aceea catehizarea Bisericii cuprinde, printre altele, și o teologie minunată despre Taine. Și cel mai important, în această mistiriologie este faptul că, în timp ce pe de-o parte se dă o mare importanță Tainelor Bisericii pentru înfăptuirea mântuirii, pe de alta nu se absolutizează nici o Taină concretă. Absolutul se găsește în har. Harul este liturghia inimii, care însuflețește trupul prin circulația sângelui cu viață. Desigur, avem o preferință specială și emfază pentru Taina Botezului și a Sfintei Euharistii, dar toate Tainele, în general și în parte, se consideră în principal „moduri” și „forme” de trăire a uneia și unice Taine a mântuirii și a Tainei Bisericii. În consecință, fiecare Taină conține toată mântuirea, și nu o parte a ei. Participarea la fiecare Taină trebuie să creeze sentimentul deplinătății mântuirii. Tainele oferă iertarea păcatelor, adică vindecarea membrilor bolnavi, și fiecare în parte săvârșește o lucrare liturgică specială și de neînlocuit. Botezul renaște fiecare membru și-l altoiește în trupul Bisericii. Dumnezeiasca Euharistie clădește unitatea trupului Bisericii, hrănind mădularele cu Trupul și Sângele lui Hristos. Mirul dă tăria să fie distruse puterile demonice și săvârșește lucrările sănătății vieții. Asemenea particularități au și celelalte Taine. De precizat că Tainele sunt indisolubil legate de trunchiul lor, Biserica, așa cum sunt ramurile de copac, după expresia Sfântului Nicolae Cabasila. De asemenea, în tradiția patristică nu se observă legătura obligatorie a diferitelor Taine între ele, precum se întâmplă uneori cu noi, când o Taină este partea celeilalte. De exemplu, Taina Mărturisirii ca parte a Sfintei Euharistii. Convingerea tradiției era că totalitatea mântuirii se află în fiecare Taină, chiar și în fiecare act și manifestare a Bisericii. Orice efort de „împărțire” sau de „distribuire” a mântuirii, exaltarea sau absolutizarea unor Taine, se opune concepțiilor catehetice ale tradiției patristice, ce vede mântuirea în ansamblul ei, și nu în roadele ei în parte și în efectele speciale ale diferitelor Taine și acte liturgice ale Bisericii.

În fiecare Taină a Bisericii este recapitulată toată premisa mântuirii

Catehizarea Bisericii vede toate Tainele că ajung la scopul final al Iconomiei dumnezeiești. Această tradiție, ce este biblică și patristică, despre o unică și unitară Taină este foarte interesantă și cu valențe pentru epoca noastră, în care nu s-au prezentat simplu tendințe, ci a reușit să se cultive în conștiințele credincioșilor această absolutizare a diferitelor Taine (și din păcate chiar a unor ierurgii). Emfaza absolută asupra tainei a sau b face să se piardă scopul final al vieții creștine, care sunt izbăvirea și mântuirea omului în Hristos. Dar și accentuarea unei Taine în defavoarea alteia, precum și distingerea unei dogme în defavoarea alteia este posibil să pricinuiască confuzie în viața credincioșilor și să apară deviații variate, astfel încât să fie scindată unitatea credinței și să se denatureze caracterul omogen al spiritualității ortodoxe. În fiecare Taină a Bisericii este recapitulată toată premisa mântuirii. De aceea și participarea noastră la orice Taină trebuie să aibă un caracter universal și să fie determinantă pentru trăirea mântuirii. Multitudinea Tainelor nu înseamnă deloc fragmentarea mântuirii. Înseamnă foarte simplu că același fapt îl vedem și-l trăim din părți diferite. Multitudinea Tainelor lărgește și universalizează trăirea mântuitoare. Dacă vreți, crește și înmulțește această trăire. Nu o împuținează și nici nu o fărâmițează. Harul dumnezeiesc al Tainelor îndreaptă natura sau ființa creaturilor raționale într-un mod creator, vindecător și transfigurator, dar firesc. Caracterul mistagogic intens face din catehizare, precum și din predică un instrument liturgic pentru înfăptuirea și trăirea mântuirii. Catehizarea și predica trebuie să-și cunoască locul lor corect în cult. Locul catehizării este aproape de Taine și de celelalte acte liturgice ale Bisericii. Nu-i vorba despre un simplu învățământ sau educație, ci despre mistagogie. Viața „tainică” departe de mistagogie sfârșește într-o stereotipie. Golul unei slujiri fără mistagogie este umplut de inerție și sterilitate duhovnicească. Și cel mai rău: în loc să stăpânească în sfârșit elementele învierii, stăpânesc apăsător chinul, tristețea și impasul. Predica în Biserica Noului Testament funcționa mântuitor (1 Cor. 1, 21). Așa a fost înțeleasă și catehizarea în tradiția ortodoxă. Ele nu trebuie să fie considerate funcții de importanță secundară pentru viața Bisericii, precum și pentru viața duhovnicească a credincioșilor, și de aceea nu este firesc să fie dezgolite de elementul harismatic și mistagogic. Trebuie să conștientizăm că viața duhovnicească, așa cum este prezentată în tradiția catehetică, nu este ceva ce se câștigă numai prin lupta personală, ci ceva mai profund, ce se transmite esențial din generație în generație prin Taine. Ceea ce numim ethos eclezial, creștere duhovnicească și maturitate în cadrul unei comunități se înfăptuiește în modul cel mai bun în cadrul sinaxelor latreutice ale Bisericii. Acolo au loc nașterea și creșterea duhovnicească, învățarea limbajului credinței. Și după cum limba maternă nu este cuprinsă în procesele învățării, în legile vreunei educații artistice, astfel și limba maternă a credinței „se învață” într-o relație foarte substanțială cu trunchiul Bisericii.

Comentarii Facebook


Știri recente