Arhitectura bisericească a avut dintotdeauna un rol decisiv și important în ceea ce privește cultul divin. Niciodată bisericile nu au fost construite la întâmplare. Toate formele și ornamentele au un anumit simbol și o anumită temă. În ceea ce privește construcția monumentelor, a catedralelor în special, în prima jumătate a secolului al XX-lea, Transilvania poate fi numită provincia-model în ceea ce privește ridicarea de lăcașuri sfinte. Aceasta denotă peste timp spiritualitatea și talentul românesc.
Încă din primele secole, lăcașul de cult era considerat ‘domus ecclesiae’, locul adunării Bisericii, ca o reunire în Hristos a cerului și a pământului și a întregii creații, ceea ce constituie esența și destinația Bisericii. ‘Lăcașul de închinare este centrul liturgic al creației, elementele arhitectonice și picturale nu sunt simple simboluri, ci sunt mijloace sensibile prin care se împărtășesc creatului lucrările divine necreate. Biserica sau lăcașul de închinare este un bun sacru, un spațiu liturgic, un loc sfințit și sfințitor. Prin arhitectura și pictura lui, lăcașul de cult este o imagine sensibilă a Bisericii cerești. El este orientat spre răsărit, spre locul de unde vine lumina, iar planul după care el este structurat este cel de navă, cu absida altarului semicirculară, simbolizând corabia mântuirii, sau cel treflat, cu două abside laterale, care marchează semnul Sfintei Cruci. Crucea pe plan orizontal este dublată pe plan vertical de turla sau cupola de pe naos’, după cum explică Înalt Preasfințitul Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, în studiul ‘Catedrala – Spațiu veșnic’ din volumul dedicat Catedralei mitropolitane din Sibiu.
Prin orientarea sa spațială și prin programul său iconografic, de fapt prin toate formele de manifestare ale artei sacre, lăcașul de cult caută să exprime omului și să-i ducă gândul către un singur lucru: Dumnezeu. Din acest punct de vedere se poate spune că Biserica este icoana universului întreg, dar a unuia transfigurat, întrucât ea reușește să facă ceea ce acesta nu poate, adică să ofere o singură orientare către cele spirituale și nu către cele lumești. ‘Biserica înțeleasă în extinderea ei spațial-temporală și în coordonatele ei cosmice răspunde dorului după raiul cel pierdut’, spune lect. dr. Mihaela Palade, în ‘Arta eclesială – icoană a universului’ publicat în Revista Teologică.
Ideea unei afirmații arhitecturale de natură etnică
Comunitățile românești din Transilvania edifică, la începutul secolului trecut, lăcașuri de cult mari, în care se îmbină monumentalitatea cu specificul românesc. Însă, în prima fază, până la Marea Unire, afirmarea arhitecturii naționale a rămas la faza de idee și aceasta atât din lipsa arhitecților naționali, cât și a influențelor arhitecturale venite din apusul Europei.
Ridicarea catedralelor în centrele eparhiale era o mare necesitate, așa cum de pildă astăzi este necesară ridicarea unei noi Catedrale patriarhale la București. O catedrală este în primul rând lăcașul episcopului locului, adică al orașului sau al regiunii mitropolitane. De aici episcopul vorbește comunității credincioșilor din cetate, de aici își îndrumă el turma. Catedrala este așadar centru de iradiere spirituală, ‘mama tuturor bisericilor’ dintr-o eparhie. Nu trebuie însă uitată sau trecută cu vederea funcția catehetică și euharistică a spațiului.
Biserica majorității populației este privită ca Biserică națională
După Primul Război Mondial, din care România iese traumatizată, dar învingătoare și cu trei teritorii majoritar românești alipite la vechiul Regat, construcția de biserici ortodoxe este un gest cu atât mai important decât în Dobrogea, cu cât el se manifestă în mediu interconfesional și în centrul unor țesuturi urbane puțin pregătite să îl asimileze. Dacă diferența etnică în Dobrogea era oarecum compensată de predominanța Ortodoxiei ca religie a grecilor, bulgarilor, românilor, rușilor – arhitectul Augustin Ioan afirmă că în Transilvania etnicitatea și religia dublau dificultatea – și, pe cale de consecință, amplificau miza readucerii Ortodoxiei ‘înapoi’ pe locurile unde istoria o nedreptățise. Naționalul capătă și dimensiunea sacră, pentru că românitatea presupune, de acum înainte, Ortodoxia. Biserica majorității populației este deci privită ca Biserică națională și, deci, ca motor al propagării ideii naționale, menite să unifice și să omogenizeze asperitățile statului național. Implantarea marilor catedrale ale românității ortodoxe în Transilvania a fost de aceea un gest de putere explicit. Practic, abia în deceniile al treilea și al patrulea din cel de-al XX-lea secol începe să se ridice și din punct de vedere conceptual problema expresivității – naționale – a arhitecturii sacre, mai cu seamă a celei de scară monumentală, a catedralelor, deși ele fuseseră ridicate deja în diferite orașe din Regat, de felul Catedralei arhiepiscopale din Galați, spunea în 1912 arhitectul P. Antonescu.
Acest lucru se vede și la Catedrala Încoronării din Alba Iulia, care trebuia să reprezinte, așa cum spuneau inițiatorii proiectului, prin planul ei în cruce greacă înscrisă, valoarea de simbol, continuând atât tradiția împăraților bizantini, cât și a domnilor Țării Românești. Astfel, Catedrala din Alba Iulia preia elemente artistice din veacurile al XVI-lea și al XVII-lea, care contribuiseră decisiv la constituirea unui adevărat stil românesc în acest domeniu, și anume pridvoare, arcaturi, acoperișuri în pante, ornamentație bogată etc.
Spiritul național în arhitectura bisericilor
Majoritatea arhitecților de biserici ridicate între cele două războaie mondiale, dar mai cu seamă cei preocupați de edificarea bisericilor de mari dimensiuni (catedrale) în orașe și cei din deceniul al patrulea sunt cei care redefinesc de fapt stilul ‘neoromânesc’ de generația a doua, impulsionați fiind mai ales de avântul luat de acest program după Unirea din 1918. Atunci s-a pus problema acută, mai mult chiar decât după 1977, de a semnala prezența statului unitar, mai ales în zonele nou-alipite regatului român – Transilvania, Banat, Bucovina și Basarabia. Neoromânescul dezvoltat după Primul Război Mondial capătă astfel o încărcătură politică mult mai evidentă decât cel de dinainte de război. Acum nu se mai punea cu acuitate problema definirii unui spirit ‘național’ în arhitectură, cât a propagării acestui spirit național, deja concretizat prin lucrările primei generații de arhitecți ai direcției național-romantice în teritoriu.
Catedrale de mari dimensiuni în orașele ‘sensibile’ – Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Târgu Mureș, Miercurea Ciuc -, iată astfel o problemă politică națională majoră (apropierea administrativă și simbolică a teritoriului național) care, astfel, a încetat să mai fie doar una estetică. Catedrala era semnalul luării în posesie și stăpânire a teritoriului respectiv, care era astfel fixat – prin sacru – în harta românității ortodoxe, cea care definea, prin covârșitoarea sa preponderență numerică la scară națională, identitatea țării celei noi, de după Unirea din 1918. Până la abdicarea regelui Carol al II-lea, acest program de monumentalizare a arhitecturii ortodoxe, mai cu seamă în zone unde ea fusese anterior marginalizată sau unde era insignifiantă numeric (în orașele transilvane și bănățene în primul rând, dar și în secuime), a fost urmărit cu perseverență, chiar dacă parte din proiecte au rămas neterminate din pricina războiului. Or, problema arhitecturii sacre de mari dimensiuni este tocmai absența modelelor de prestigiu comparabile ca amploare, altele decât cele bizantine. De vreme ce multe din obiectele privilegiate de referință din spațiul valah – Cozia, Curtea de Argeș – erau construite după modelul bizantin, părea logic, din punctul de vedere al arhitecților de biserici de mai târziu, să se facă fuziunea direct cu modelul ‘originar’.
O problemă acută care a apărut în cazul construcției catedralelor din Transilvania a fost amplasamentul sau locul zidirii. La Sibiu, Catedrala mitropolitană are marele avantaj, prin stăruința mitropolitului Ioan Mețianu, de a fi construită în mijlocul comunității, în centrul orașului, dat fiind faptul că până atunci acest lucru pentru o biserică ortodoxă românească, cu turn și clopote, era imposibil. Până la un relativ consens cu privire la determinarea spațiului pe care trebuia să-l ocupe viitoarea catedrală a fost nevoie de scurgerea a două decenii (începând cu anul 1880). Același dezacord a planat multă vreme și asupra proiectului care viza fie înălțarea din nou, fie adaptarea vechilor clădiri seminariale existente. Până la momentul ridicării Catedralei mitropolitane din Sibiu, existau în oraș, în afara cetății, doar trei biserici ortodoxe românești: Biserica din Gropă (1789), Biserica dintre Brazi (1778-1782) și Biserica din Maierii Sibiului (1791). Catedrala s-a construit pe locul Bisericii grecești ‘Schimbarea la Față’ (secolul al XVIII-lea; forma acesteia se poate deduce astăzi în catedrală prin crăparea mozaicului pardoselii) și a încă șase case.
De aceeași problemă s-au lovit și membrii Comisiei pentru organizarea serbărilor încoronării suveranilor la Alba Iulia. Astfel, catedrala nu s-a construit pe locul unde fusese ridicată de Mihai Viteazul, ci s-a ales un loc situat pe latura de vest a cetății bastionare, pentru a-i da o perspectivă, în fața acesteia preconizându-se dezvoltarea viitorului oraș.
Și episcopul Nicolae Ivan a întâmpinat la Cluj aceeași problemă în legătură cu ridicarea catedralei. Până la acea dată, ca și la Sibiu, românii ortodocși din Cluj ‘nu au avut voie să-și zidească lăcașuri sfinte intra muros, adică în spațiul propriu-zis al cetății, ci doar extra muros, adică la periferie, unde se afla, pe deal, bătrâna Biserică ‘Sfânta Treime’, existentă și astăzi. Demnitatea românească se înfăptuia astfel și în dimensiunea ei religioasă’, scria mitropolitul Bartolomeu Anania în ‘Suveranitatea suferinței asumate prin iubire’, publicat în nr. 11 al revistei ‘Renașterea’.
Prima biserică de mari dimensiuni construită în Transilvania, visul multor generații, a fost Catedrala mitropolitană din Sibiu (1902-1906), modelul fiind cel bizantin, fiindcă renașterea românească avea nevoie aici, în Transilvania, de asemenea trimiteri la moștenirea Bizanțului. Era încă și o perioadă agitată, de căutări, înainte de momentul 1918 – Marea Unire.
Actuala Catedrală mitropolitană din Cluj face parte însă dintr-un proiect de anvergură, de explozie arhitecturală a Ortodoxiei ardelene de după 1918. Catedralele transilvănene au pe lângă funcția strict religioasă și una de simbol. Alte biserici de mari dimensiuni s-au construit la Târgu Mureș, Miercurea Ciuc, Mediaș sau Orăștie.
Secolul al XX-lea, o perioadă de renaștere spirituală
G.M. Cantacuzino afirma că ‘arhitectura unei țări este poate cea mai exactă expresie a istoriei sale și nimic nu ne dă intuiție mai sigură a trecutului și o mai autentică conștiință a unei civilizații’, iar aceasta se observă în mod evident în Transilvania.
După Marea Unire, arta bisericească cu toate formele ei a luat un avânt îmbucurător. Arhitecții au venit din Muntenia, mulți studiind la Școala de Arhitectură din București. Astfel au luat naștere catedralele din Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târgu Mureș sau Orăștie.
Arhitectura bisericească din Transilvania a depins în totalitate de condițiile sociale și istorice. Din cauza situației de robie în care au fost ținuți românii până la 1918, nu s-a putut dezvolta o artă arhitectonică ortodoxă în aceeași măsură cu cea din Țara Românească și Moldova, iar modestele biserici românești de zid construite aici au suferit, mai mult decât cele din restul țării, influența bisericilor romanice și gotice ale naționalităților conlocuitoare. La începutul secolului al XX-lea, ‘Transilvania nu avea deloc energia creației, de a vedea și realiza o mare arhitectură religioasă’, potrivit lui Coridan Petranu, Lâart roumain de Transylvanie. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 4 august 2011)
