Catedrala Mântuirii Neamului, o prioritate spirituală pentru România

Ne minunăm pe zi ce trece văzând câtă dreptate a avut istoricul Gh. Brătianu când, scriind o scurtă istorie a românilor, i-a numit pe aceștia „un miracol și o enigmă a istoriei”.Și suntem Într-adevăr un miracol că ne mai găsim și regăsim pe aici, în ciuda atâtor încercări în care alogenii au vrut să devenim altceva. Suntem deopotrivă o enigmă pentru că, nu de puține ori, ne-am păstrat în starea de latență, ieșind în evidență când și când, fie prin vreun domnitor, fie prin vreo luptă sau prin vreo carte, dar, mai ales prin capacitatea unora dintre noi de a pune piedică celui cu idei bune sau cu inițiative care să ne scoată din starea de latență.

Dacă la această „calitate” mai apare și câte un alogen (care nu are, de fapt, nici un interes să vadă că pe acest spațiu oamenii excelează), mulți dintre noi și în spiritul ospitalității tipic românești, fără simț critic, receptează foarte repede ideile „dezinteresate” ale acestuia (doar este străin și nu are nici un interes), blocând de cele mai multe ori inițiativele marilor bărbați care vor să ne scoată din anonimat și din interiorul unei culturi care a excelat în miniaturi, broderii, frontispicii de cărți și construirea de odăițe.

Stilul odăiță și monumentalitatea latină

Da, până de curând, în multe din regiunile românești s-a cultivat nu monumentalitatea, ci stilul „odăiță”. Să credem că și sub acest aspect sugerăm ideea că în venele noastre nu curge sânge de roman – care avea simțul monumentalității -, ci sânge de dac? Aici, în odăiță, românul și-a mâncat sărmăluța sau fasolea, udată cu un pahar, două-trei, mai multe sau foarte multe de vin sau de țuică. Și atunci, având de-a face cu oameni într-o asemenea stare de euforie, nu mai este de mirare că, de multe ori, străinii au făcut aici ceea ce nu reușeau la ei acasă, spunând despre România că este țara tuturor posibilităților (până și a celor imposibile altundeva).

Capacitatea unor compatrioți de-ai noștri de a fura pălăria celorlalți, adică de a-i păcăli pur și simplu, și a dovedi că mulți dintre noi nu simt cu propria lor inimă și nu cugetă cu propriul lor cap s-a arătat din momentul în care a reapărut în spațiul românesc ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului pusă în circulație în societatea românească în anii ’20 ai secolului trecut de eroii Primului Război Mondial care au voit ca mormântul ostașului necunoscut, adică al românului anonim care și-a jertfit viața pentru pământul său, să fie într-o asemenea catedrală.

Alergia unor alogeni necreștini la tot ceea ce înseamnă edificiu religios creștin pe teritoriul românesc a crescut acum, unindu-se cu o cultură de odăița unora, cu o capacitate a altora de a pune piedici realizării ideilor bune și a păcăli pe cei naivi. Aceștia încearcă să-și exercite abilitatea de hoț, furând românului de bun-simț, nu numai pălăria, ci și ideile bune de sub pălărie, cu alte cuvinte, ducându-l de nas, mai nou, manipulându-l. Concret, au lansat gogoașa (înghițită de mulți) a inutilității unei catedrale, pe motiv că ar presupune sume enorme într-o vreme când majoritatea românilor sunt săraci și, în subsidiar, că s-ar atenta la libertatea de conștiință a câtorva persoane care nu cred în Dumnezeu, de fapt, în Hristos. Pentru domniile lor nu contează principiul majorității, specific democrației. Ei clamează să li se respecte dreptul de a nu crede, în ciuda faptului că neagă dreptul majorității de a crede și a-și exercita credința. Procedează ca infractorul care face apel la Drepturile Omului în închisoare, unde a ajuns tocmai pentru că el nu a respectat drepturile celorlalți oameni.

Trebuie să știe tot românul că Bucureștiul este singura capitală europeană care nu are catedrală. Ne putem, oare, mândri cu o asemenea lipsă? Nicidecum! Nimeni nu poate excela nicăieri prin carențe. Inexistența unei catedrale în București este o mare carență, nu numai a Capitalei noastre, ci și a poporului român căruia mulți dintre vizitatorii străini îi reproșează că nu a fost capabil să aibă în capitala țării ceea ce capitalele lor au: Catedrală. Nu știu de ce unora dintre noi le este indiferentă o atare apreciere, știut fiind că nu suntem mai prejos decât alte popoare europene. ~n orice capitală europeană mergi, vei constata că emblema și mândria acesteia o constituie catedrala, nu șoselele mărginașe, numite „centură”. Quartetul format din românul consumerist, cârcotașul de profesie, alogenul proaspăt vopsit român și cel care se află în elementul său atunci când este manipulat a început lamentația împotriva construirii unui templu de artă și spiritualitate ca acoperiș spiritual peste capitala țării.

Așadar, au și apărut acțiunile de împiedicare a realizării acestui edificiu, necesar unui popor care vrea să lucreze la propria lui demnitate. Un popor își arată demnitatea în ceea ce construiește ca neam în istorie. Catedrala face parte din demnitatea unui popor. La edificarea ei ar trebui să-și aducă contribuția orice român. Și să fie bucuros că i se dă o asemenea șansă.

Un spațiu în care ne regăsim propria noastră identitate creștină

Catedrala nu este nici hală, nici aulă, ci un spațiu unde ne rugăm în mod public și în mod individual, un spațiu în care ne regăsim în propria noastră identitate de popor creștin. Pentru acest motiv, Patriarhia a căutat și caută specialiști care au mai construit biserici, dar care știu că bisericile, mari sau mici, sunt construite pentru rugăciune, nu pentru a impresiona și a-ți da fiori reci când te vei afla lângă sau în ele din cauza stilului epocii. De aceea nu au motiv de supărare specialiștii în blocurile comuniste sau cei care au construit monstruozitățile stresante postrevoluționare din jurul Capitalei și nu ar trebui să se cantoneze doar în „a monitoriza critic” dorința Patriarhului României de a construi o Catedrală care să fie spațiu adecvat rugăciunii. Alții, apărătorii statornici ai culturii de odăiță, care nu au nici o legătură cu ceea ce este conștiința demnității naționale, sunt îngrijorați că românii vor sărăci dacă se va începe construcția catedralei. Temerilor vegetative ale acestora se adaugă și interesul alogenilor, care vor ca românii să nu facă nimic pentru ei, ci numai pentru alții. Vezi, Doamne, dacă ar lucra pentru ei, ar sărăci!

Trebuie știut că planul construirii Catedralei Neamului pe care Patriarhul României îl va pune în lucrare nu va sărăci pe nimeni, dimpotrivă! ~n neamul românesc sunt mulți care doresc să pună, nu o cărămidă, ci multe la construirea Catedralei Demnității Noastre. Sunt mulți care sunt gata să ofere tot ceea ce pot spre realizarea visului urmașilor celor care au trudit la ridicarea frumoaselor mănăstiri din Moldova, Bucovina, Curtea de Argeș și al eroilor de la Mărășești, Mărăști, Oituz și de pretutindeni sau din alte locuri de a avea și ei o Catedrală în capitala țării, după modelul celorlalte capitale europene. Visul celor mai mulți dintre noi de a fi în rândul lumii.

Da, Catedrala Neamului ne introduce în rândul lumii civilizate. Numai în jurul unei asemenea instituții s-ar putea cristaliza multe din cele ce țin atât de latențele, cât și de dorurile românului.

Construirea Catedralei vine dintr-o necesitate și la timpul potrivit

Construcția Catedralei, departe de a secătui buzunarele românului, le va îndestula. Va fi o lucrare complexă care necesită mulți specialiști, începând cu proiectanții și terminând cu artiștii și muncitorul în lemn, în fier sau în piatră. La edificarea ei, Patriarhia Română oferă locuri de muncă, nu unul-două, ci sute. Prin urmare, cel puțin, chiar și pentru această oportunitate, românii trebuie să-și dorească începerea cât mai repede a lucrărilor, zădărnicind acțiunile celor străini de românism, prin neam sau (in)cultură, de blocare a construirii Catedralei Neamului. Construirea Catedralei vine dintr-o necesitate și la timpul potrivit, nu din frustrări sau complexe. Cel puțin din necesitatea pe care o simt cei mai mulți dintre locuitorii acestei țări de a afirma și a confirma că românii au depășit nivelul împiedicării bunelor intenții pe care elita neamului nostru vrea să le pună în operă, că-și cinstesc eroii, că știu și pot să-și edifice propria țară, unindu-și eforturile în construirea Catedralei Neamului, că știu și pot să depășească emblema pusă de vecinii noștri europeni cum că românii nu au simțul monumentalității, ci numai pe cel al miniaturii și odăiței. (articol realizat de pr. prof. dr. Vasile Răducă, publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 7 martie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente

Un nou protopop la Bălţi: Pr. Dorian Revenco

Părintele Dorian Revenco este noul protopop de Bălţi. Clericul a fost prezentat de PS Antonie în noua demnitate, marţi, cu ocazia organizării conferinţei pastoral-misionare „Cimitirul – spaţiu de cugetare la viaţa veşnică”. Evenimentul a avut…