În fiecare familie creștină, cu prilejul celei mai mari sărbători din calendarul creștin, Învierea Domnului sau Paștile, la loc de cinste pe masă se află ouăle roșii. Pentru creștini, oul înroșit amintește, în primul rând, potrivit tradiției, de Jertfa Mântuitorului Hristos de pe Crucea Golgotei și de sângele scurs în urma Răstignirii peste ouăle așezate lângă Cruce.
Aceasta nu înseamnă însă că tradiția înroșirii ouălor a început odată cu acest moment foarte semnificativ pentru istoria lumii, în general, și a creștinismului, în special. Chiar dacă are alte semnificații, această tradiție este cu mult mai veche. Chinezii, de pildă, foloseau ouăle roșii în cadrul anumitor ritualuri de cult cu 2.000 de ani înainte de Hristos, dar ca o moștenire cu mult mai veche.
De altfel, la multe popoare în Antichitate, misterul creației se leagă de ou; în multe părți ale lumii s-a crezut din vremuri străvechi că universul, lumea în care trăim și implicit omul s-au născut dintr-un ou, din acel ou cosmic. Legat de semnificația oului cosmogonic, reținem că și astăzi, în multe tradiții și locuri, oul face parte dintre simbolurile și emblemele reînnoirii naturii și vegetației. Centrul de difuziune a acestui mit al oului cosmogonic trebuie căutat, probabil, în India sau Indonezia. De asemenea, el este prezent și în Polinezia, Iran, Grecia, Fenicia, Letonia, Estonia, Finlanda, la anumite populații din Africa de Vest, în America Centrală și pe coasta de vest a Americii de Sud (M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București, 1992, p. 378). Toate emblemele vegetației și mai ales ale Anului Nou, când brazii sunt împodobiți, între altele, cu ouă sau coji de ouă (vezi pe larg ibidem, pp. 378-379), rezumă, într-un fel, mitul creației periodice. În consecință, în asemenea ansambluri mitico-rituale, ideea de bază nu este ‘nașterea’, ca în cosmogonia brahmanică, de pildă, ci repetarea nașterii exemplare a cosmosului, imitarea cosmogoniei (ibidem, p. 379).
De altfel, există multe asemenea exemple de folosiri rituale ale oului care reliefează faptul că oul garantează posibilitatea de repetare a actului cosmogonic primordial, respectiv creația. În acest sens, amintim cu precădere rolul lui în ritualurile agricole, care a supraviețuit până în zilele noastre. De pildă, pentru a facilita încolțirea semințelor și creșterea plantelor, țăranul finlandez poartă un ou în buzunar pe durata semănatului sau așază un ou sub brazdă. La rândul lor, estonienii consumă ouă în perioada aratului, iar suedezii aruncă ouă pe câmpurile arate. Când seamănă inul, germanii îi adaugă uneori ouă sau așază un ou pe câmp sau consumă ouă cât ține semănatul. Tot la germani există obiceiul de a pune în arătură ouă sfințite de Paști la biserică (ibidem, p. 380).
Credința străveche în existența Binelui și Răului, identificate în creștinism mai târziu cu Dumnezeu și diavolul, s-a păstrat și în legătură cu oul, în sensul că din acesta a apărut Binele, identificat cu ceea ce înseamnă creația, dar se poate naște și Răul, adică diavolul, prin folosirea anumitor practici rituale. Din credința aceasta că oul conține în sine și Răul, s-a ajuns la vopsirea oului în roșu, culoarea roșie simbolizând focul atât ca realitate fizică, cât și ca divinitate protectoare împotriva duhurilor rele, adorată de multe popoare dintre cele mai vechi.
Focul era adorat la caldeeni ca un zeu superior chiar Soarelui, iar modul în care era conceput și atributele care i se confereau îl apropiau foarte mult de Agni, zeul focului din perioada vedică a Indiei (vezi Fr. Lenormand, La Magie chez les Chaldéens et les origines accadiennes, Paris, 1874, pp. 169-173). Caldeenii îl invocau pe acest zeu în descântecele lor ca pe cel mai mare adversar al diavolului, singurul care poate să-l alunge și să risipească toate farmecele: ‘Tu, care alungi duhurile necurate, care îngrozești pe cei răi, Focule, nimicitor al dușmanilor, armă teribilă, care alungi ciuma…’ (ibidem, p. 170). Conceput ca o putere care alungă duhurile necurate și simbolizat prin culoarea roșie, deci, focul a fost asociat oului din care a apărut lumea. Multă vreme, pentru vechile popoare, oul roșu conținea în sine creația pură, protejată de primejdiile Răului, și anume prin puterea focului, simbolizat de culoarea roșie.
Mai încoace, la rușii din părțile munților Urali, oul roșu se folosea ca amuletă, ca protector împotriva spiritelor rele. Astfel, aici se confecționau ouă din pietre semiprețioase, de diferite culori, între care și roșii, de dimensiuni foarte mici, și se purtau ca fetișuri la ceas, cum se poartă mărțișoarele. Ele ne amintesc, de altfel, de ouăle de piatră vopsite cu roșu, din mormintele preistorice, îngropate cu mortul ca un fetiș care să-l apere pe cel decedat de forțele demonice (cf. A. Gorovei, Ouăle de Paști. Studiu de folclor, ed. a II-a, București, 2001, p. 28).
Și în tradiția noastră românească, oul roșu apare ca protector împotriva diavolului. Păstrate în casă, ouăle roșii apără de răutăți și de farmece (cf. Em., E. și C. Novacoviciu, Din comoara Banatului. Folclor, III, Oravița, 1926, p. 17). Ca să ferească roadele de piatră, podgorenii leagă primăvara vița-de-vie cu salcie de la Florii sau îngroapă un ou roșu din Vinerea Mare. Mulți săteni poartă cu ei, în toate zilele, ca o amuletă sfântă și apărător împotriva diavolului, de la Paști până la Înălțare (Ispas), un ou roșu cu care au fost la biserică în noaptea de Paști (T. Bălășel, Ouăle roșii. Legende, tradiții, credințe, datine și ziceri, ‘Șezătoarea’, vol. XVII ș1915ț, p. 23; apud A. Gorovei, op. cit., p. 27).
Alături de cruce, în evlavia credincioșilor, oul roșu a rămas ca simbol al biruinței contra diavolului. Odată cu menținerea și folosirea oului roșu, subliniază Artur Gorovei, ‘creștinii au introdus și culoarea roșie în cultul lor. Dacă papa de la Roma poartă mantie de purpură, Biserica noastră, care nu admite veșminte albe, ca la preoții catolici, a adoptat culoarea roșie în odăjdii, iar anumite fețe bisericești poartă, în semn de autoritate, brâu și culion de culoare roșie’ (A. Gorovei, op. cit., p. 29).
La noi, la români, și nu numai, când te gândești la sărbătoarea de Paști, îți vine în minte imediat imaginea ouălor roșii. Pretutindeni, cei care merg la slujba Învierii se spală cu apă proaspătă în care s-a pus măcar un ou roșu și câțiva bani de aur sau argint, în eventualitatea în care au. Oul roșu înseamnă să fie ușori și sănătoși ca oul, să le meargă bine pe parcursul anului și să fie curați ca aurul sau argintul. Același lucru se face și în ziua de Paști, înainte de a merge la biserică (ibidem, p. 40). În ziua de Paști, fiecare creștin trebuie să dea preotului și altor prieteni și rudenii câte un ou roșu, zicându-le: ‘Hristos a înviat!’, iar cel care primește trebuie să răspundă: ‘Adevărat a înviat!’
După Sfânta Liturghie din prima zi a Învierii, mergând acasă, credincioșii se așază la masă. După ce gustă din pască și din celelalte lucruri sfințite, ciocnesc ouăle roșii. Întâi ciocnesc soții. Nevasta întinde oul și bărbatul, zicând: ‘Hristos a înviat!’, ciocnește, iar nevasta răspunde: ‘Adevărat a înviat!’. Apoi urmează să ciocnească părinții cu copiii și tot la fel, părinții cu celelalte rude, prieteni sau cunoștințe aflate la masă. Regula generală este că dreptul de a lovi îl are bărbatul cel mai bătrân, în vreme ce femeia și cel mai tânăr trebuie doar să țină oul, pentru a fi ciocnit (ibidem, p. 49).
Obiceiul ca oul să fie oferit celui care l-a spart i-a determinat și îi determină pe unii să-și pregătească din timp pentru Paști ‘ouă tari’, cu care să spargă ouăle obișnuite. E foarte adevărat, aceștia nu se bucură de prea multă apreciere din partea semenilor lor. Dimpotrivă, există în popor credința că ei se încarcă de păcate și că, pe cealaltă lume, ouăle astfel câștigate le vor mânca împuțite, cu viermi și cu venin. ‘Ouă tari’ sunt cele de rață, gâscă și de curcă. Există și unii cu mult mai vicleni, însă care folosesc ouă înroșite, confecționate din lemn sau umplute cu smoală (ibidem, p. 51). (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 24 aprilie 2011)
