Binecuvântând viața credincioșilor de la leagăn până la mormânt, Biserica le-a binecuvântat, cu siguranță, și familia. Învățând că Nunta sau Cununia este una dintre cele șapte Sfinte Taine, Biserica arată un interes deosebit față de unitatea familiei, promovând iubirea dintre soți și odrăslirea de copii. Sfinții Părinți definesc căsătoria drept ‘o taină a iubirii’, iar familia, ‘o mică biserică’. Ea are la temelie consimțământul liber exprimat al viitorilor soți, care alcătuiesc un singur trup, un întreg indisolubil, o unitate bazată pe iubire reciprocă și liberă alegere, pe care nimeni și nimic nu ar trebui să o poată distruge, nici chiar moartea.
Familia, conviețuirea bărbatului cu femeia, este o instituție întemeiată de Dumnezeu în Grădina Raiului: ‘Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el’, a zis Dumnezeu (Facere 2, 18). Și a creat femeia, arătându-se prin aceasta că omul nu este sortit să trăiască în singurătate.
Iubirea este temelia căsătoriei, iar căsătoria, pecetea iubirii, presupunând întrajutorarea soților și aspectul de dăruire și de jertfă. Este vorba aici despre o dăruire reciprocă a soților de a căuta mereu să fie unul pe placul celuilalt, nu prin a se domina în mod egoist, adică bărbatul să-și impună tiranic și violent punctul de vedere, iar femeia să-și împlinească toate dorințele prin viclenie și falsitate. Nu. Înțelegerea dintre soți înseamnă a se adapta unul la firea celuilalt, nu pentru a se domina, ci pentru a se dărui. Din momentul în care cei doi soți fac un singur trup prin Taina Cununiei, putem spune că ei devin inseparabili. Învățând arta de a trăi în doi, nicăieri nu poate fi omul mai fericit ca în sânul familiei sale, mai ales dacă în acest mediu domnesc dragostea, înțelegerea, armonia, fidelitatea, sinceritatea, încrederea, respectul, tandrețea. Aceasta este de altfel și dorința părinților celor doi miri din fața Sfântului Altar, care s-au jertfit din iubire pentru creșterea și formarea lor în viață. Acum e momentul ca tinerii să le mulțumească și să îi răsplătească pe viitor cu aceeași iubire dezinteresată, căci, așa cum spune un proverb, există trei atitudini față de părinți: cea mai înaltă este de a-i ajuta, a doua de a nu-i supăra și cea de-a treia de a-i suporta.
Copiii, florile din grădina familiei
Viața de familie se împlinește prin nașterea de copii. Aceștia întrețin mereu aprins focul sacru al unității familiale. Ei sunt aceia care poartă în ființa lor însăși ființa părinților, pe care o transmit generațiilor următoare, asigurându-le nemurirea. Totodată, copiii contribuie la păstrarea suportului moral al iubirii dintre soți, la menținerea echilibrului, siguranței, unității, stabilității și fidelității conjugale. Câte neînțelegeri, câte neplăceri, câte neajunsuri sau supărări nu se destramă și dispar la zâmbetul nevinovat al unui prunc? De aceea, absența copiilor din familie constituie un gol pe care nimeni și nimic nu-l poate umple. Familia fără copii este o grădină fără flori, este un clopot fără glas, este un pom fără rod, este precum o zi fără soare.
Soții au datoria de a-L chema pe Dumnezeu în familia nou-întemeiată, iar El îi va binecuvânta cu sănătate, fericire, bucurii, dar de copii, ajutându-i să treacă peste toate obstacolele vieții. Casa este un ‘templu’, în care soții Îi slujesc Domnului și unul altuia cu dragoste. Totodată, ei au obligația firească de a cerceta Biserica, căci aceasta este laboratorul în care se lucrează mântuirea sufletelor, de a se ruga unul pentru altul cu credință și nădejde neclintită și de a se strădui prin fapte bune spre a dobândi Împărăția cerurilor.
La baza căsniciei se impune să stea în permanență dragostea. A iubi înseamnă a-ți găsi propria fericire în fericirea celui de lângă tine, dăruindu-i-te cu întreaga ta ființă. Bărbatul întregește femeia, iar femeia își încununează bărbatul. Familia întemeiată pe dragoste curată este ‘un colț de Rai’, în care soțul și soția se bucură de această viață pământească și își pregătesc împreună viața cea fericită pentru eternitate. Soțul este darul pe care Dumnezeu îl face femeii, iar soția este darul pe care Domnul îl oferă bărbatului. Și acest dar se cuvine a fi prețuit, soții clădindu-și viața de familie pe stânca cea tare a iubirii adevărate și dezinteresate. Cele două verighete, pe care soții le vor purta neîncetat pe degetele lor, simbolizează chiar această iubire care i-a unit o dată pentru totdeauna. Iar dacă în viață vor avea uneori și momente neplăcute, poate fi de ajuns să se uite la aceste verighete și, privindu-le, își vor reaminti că și-au promis credință și dragoste unul altuia până la mormânt. Și astfel, având mereu vie în memorie această amintire, poate vor reuși să treacă mai ușor peste momentele de cumpănă ale vieții. Iubirea sinceră pe toate le învinge. Ea nu cade niciodată (I Corinteni, cap. 13, 8).
‘Datoriile soților constau pe de o parte în credință, iar pe de altă parte în concordie’
În familie intervin și unele momente de criză, ca: neînțelegeri, nepotriviri, boli, nemulțumiri, ispite. Aceste etape dificile pot fi și trebuie depășite prin înțelepciune, înțelegere și comunicare. Uneori ești nevoit să jertfești pe altarul familiei propria ta voință, lăsând la o parte mândria, orgoliul, încăpățânarea, egoismul și să ajungi la concluzia că viața celuilalt este mai prețioasă decât propria ta viață. Un preot vârstnic spunea că pentru păstrarea păcii și a fericirii în familie este suficientă împlinirea unei singure condiții: soțul și soția să nu fie tulburați amândoi în același timp, ci pe rând. Hristu Andrutsos scria: ‘Datoriile soților constau pe de o parte în credință, iar pe de altă parte în concordie. Credința (care exclude toate motivele ce aduc paralizarea și ruperea legăturii căsătoriei) se manifestă în încrederea pe care o au soții unul față de altul, fără ascunderea gândurilor și rămânând neinfluențați de gelozie, în identificarea intereselor și a onoarei și în participarea la desfătări, griji, suferințe și dureri. Iar concordia, care dirijează raporturile soților, contribuie la tolerarea reciprocă în dragoste, fiecare trecând cu vederea lipsurile și slăbiciunile celuilalt și fiecare să-și îndeplinească slujba respectivă în cercul său propriu’.
Din nefericire, societatea omenească trece în prezent printr-o gravă criză morală și spirituală, când divorțul este la ordinea zilei. De ce? Pentru că violența în familii, atât cea fizică, cât și cea verbală, a atins cote alarmante. Poate că de vină sunt și neajunsurile vieții grele pe care o trăim. Și, totuși, nimic nu poate scuza un comportament nepotrivit în cadrul familiei. Pentru că atunci această ‘mică împărăție privată’, care este familia, își pierde unitatea, seninătatea și siguranța, iar respectul și iubirea rămân simple cuvinte. Din icoană a unirii lui Hristos cu Biserica Sa, familia ajunge să oglindească iadul cu toate ororile lui. Atunci nu ne mai mirăm auzind o soție numindu-și soțul ‘diavol’. Urmează minciuna, trădarea, infidelitatea, despărțirea. ‘A-ți trăda iubirea, opinează Paul Evdokimov, înseamnă a te trăda pe tine însuți. Iubirea nu poate fi impusă. Făgăduința fidelității include realitățile cele mai profunde ale vieții omului. Ea nu se impune din afară, ci vine dinlăuntru, din cele ale inimii, și se adresează libertății spiritului ca o invitație la praznic și o chemare la suferință.’ Niciodată viața nu este lipsită de încercări. Uneori apar necazuri, alteori bucurii. Adevărata înțelepciune constă în a trece peste toate obstacolele vieții prin înțelegere, prin iubire, și nu prin violență, care duce inevitabil la nefericire și la dezbinare.
Cine dăruiește, acela și primește
Familia, nucleul societății, este și o mică biserică. ‘Căminul este locul în care trebuie să ne găsim aici, pe pământ, fericirea. Dacă n-o găsești în cămin, unde altundeva ai putea-o găsi? Dar ca s-o găsești, trebuie să depui efortul de a învăța arta de a trăi în doi și de a dărui celuilalt fericire. Abia atunci o vei găsi și tu.’ În legile căsătoriei, binele comun este mai important decât cel particular. Această formulă fundamentează principiul indisolubilității și își dezvăluie rațiunea secretă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Chemarea evanghelică de ‘a-ți pierde sufletul pentru a ți-l salva’ se referă la pierderea sufletului pentru salvarea lui, a acestui suflet, nu pentru binele comun. Iar când cineva își dă sufletul pentru altcineva, n-o face pentru vreun folos, ci din iubire pentru acela, iar iubirea are suprema putere de a schimba viața celuilalt. Niciodată: ‘Te iubesc pentru a te salva’, ci întotdeauna: ‘Te salvez pentru că te iubesc’.
Un păcat extrem de grav, cu atingeri considerabile la stabilitatea vieții de familie, este cel al adulterului sau al desfrânării. Spun aceasta deoarece prin comiterea acestui păcat se rupe liantul dintre soți. Prin definiție, adulterul înseamnă infidelitate, necredință, trădare, adică o călcare în picioare a tuturor principiilor solide care se impun a sta la baza căsniciei. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe soți: ‘Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului’ (I Corinteni 7, 3). Această iubire include, cu siguranță, și fidelitatea. Or, în clipa în care unul dintre soți își caută refugiul în brațele altei persoane, iubirea se pervertește. Indiferent care sunt motivele invocate de către adulterin, acestea nu au justificare, dacă ne gândim la faptul că familia se întemeiază pe iubire dezinteresată și pe credință. Prin adulter, respectul reciproc este călcat în picioare; nu mai putem vorbi de sinceritate, care este exclusă. Orice legătură trupească în afara familiei este ‘urâciune’ în fața lui Dumnezeu. Cu toate acestea, adulterul este o chestiune la ordinea zilei. Sunt persoane care mărturisesc, nu cu părere de rău, ci cu nonșalanță, că și-au înșelat partenerul de viață sau chiar se laudă cu diversele cuceriri făcute într-un univers extrafamilial. Când un asemenea om ajunge la convingerea că a greșit (mustrat fiind probabil de conștiință), așteaptă iertare din partea soțului sau a soției, ca și cum ar fi îndreptățit să o primească. Mai există concepția greșită că bărbatului îi este permis orice experiment și că soția este obligată să-l ierte de fiecare dată. Nu este așa. Dacă vine iertarea, de cele mai multe ori rămân anumite resentimente, se păstrează un foc mocnit, care la cea mai mică adiere este gata să se aprindă. De aici provin certurile, neînțelegerile și apoi, în final, divorțul. De fapt, singura pricină acceptată ca motiv serios de divorț este adulterul. O spune Mântuitorul: ‘Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată, săvârșește adulter’ (Matei 5, 32). Totodată, Iisus Hristos nu condamnă doar adulterul în sine, ci și intenția păcătoasă: ‘Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui’ (Matei 5, 28).
Viața de familie și crucea ei
Întâlnim oameni care afirmă cu gravitate: ‘Soția mea este bolnavă. Sunt și eu bărbat… Trebuie să mă înțelegeți’. Dar, oare, la Cununie nu s-au angajat că-și vor fi alături unul altuia până la moarte și la bine, și la greu? Nimeni nu dorește să se îmbolnăvească, însă dacă unul dintre soți trece printr-o încercare, aceasta poate fi mai ușor suportată și depășită în doi. Adulterul nu face altceva decât să adâncească și mai mult rana, răpind dorința de-a lupta pentru viață și conduce pe cel suferind la deznădejde.
Mai auzim și de așa-numiții ‘prieteni de familie’. Multe sunt cazurile în care această prietenie se transformă într-un adevărat infern. Stau la masă unii cu alții, se vizitează, se respectă la vedere, iar în ascuns se petrec acțiuni josnice, nedemne de un om. Păcatul trecut cu vederea de oameni nu rămâne nepedepsit de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Depinde și de pocăința pe care o face cel ce a greșit. Deci, să nu așteptăm pedeapsa divinității, ci să facem ceva până când mai putem, reparând răul pe care l-am cauzat celor care ne iubeau și care poate că ne mai iubesc, așteptând întoarcerea noastră. Soțul sau soția care reușește să treacă peste adulter se aseamănă cu Dumnezeu, fiindcă iertarea este dumnezeiască. Oricum, adulterul este cea mai gravă întinare a iubirii dintre un soț și o soție. Este un păcat condamnat de Dumnezeu, dar și de cei care apreciază căsnicia la adevărata ei valoare.
Viața de familie își are crucea ei. ‘Este crucea datoriei omenești’, remarca Nicolae Iorga, cruce care, pe măsură ce este dusă cu cinste și demnitate, oferă bucuria datoriei împlinite. Iar acesta este tocmai sensul vieții. Tinerii căsătoriți trebuie să se comporte în așa fel, încât căsnicia lor să se identifice cu iubirea dintre Iisus Hristos și Biserica Sa. ‘Bărbatule, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, iubește-ți femeia, precum Hristos Și-a iubit Biserica (și Și-a dat viața pe Cruce pentru ea). Voiești ca femeia să te asculte așa cum Biserica Îl ascultă pe Hristos? Îngrijește-te și tu de dânsa după cum și Hristos S-a îngrijit de Biserică. Chiar dacă ar trebui să-ți dai sufletul pentru dânsa, chiar de ai suferi orice, totuși nimic nu ai făcut în comparație cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică’. Astfel, iubirea dintre soți va deveni cu adevărat elementul de legătură, capabil să îi țină într-o unire desăvârșită, pe care nimeni și nimic nu o va putea clinti.
Concubinajul, o sfidare a instituției familiei
Din nefericire, pe zi ce trece familia parcă își pierde din însemnătate. Tinerii nu mai sunt dornici să întemeieze o familie prin Sfânta Taină a Cununiei. Preferă să locuiască împreună, comportându-se ca doi soți. Poate trăiesc cu teama de a nu ajunge la un divorț înainte de vreme și de aici reticența față de căsătorie. Uită, însă, că a trăi în concubinaj este un păcat. Biserica este categoric împotriva concubinajului. Permite a doua, chiar și a treia nuntă, numai ca oamenii să nu trăiască în concubinaj. Dacă două persoane, bărbat și femeie, ajung să conștientizeze că se iubesc și că nu mai pot trăi unul fără celălalt, nu ar mai trebui să sfideze instituția sfântă a familiei. Cum putem defini altfel concubinajul decât ca fiind o parodiere a familiei? Unii tineri invocă motivul că nu au bani, alții că nu sunt pregătiți pentru un pas atât de mare sau că peste un timp se vor ‘sătura unul de altul’. Dar nici un pretext de acest gen nu le dă dreptul de a se muta împreună, aruncând rușine asupra părinților lor. Câți părinți nu vin plângând la biserică din această cauză? Iar dacă din acest ‘simulacru’ mai rezultă și copii, problema se complică. Este adevărat că dacă doi tineri concep căsătoria numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupești, ei se plictisesc repede. Căsătoria începe cu o iubire reciprocă trupească și sufletească dezinteresată, prin care ești pregătit să suporți toate jertfele și oboselile de dragul jumătății tale, evitând păcatul desfrânării, pentru că a șaptea poruncă dumnezeiască spune clar: ‘Să nu fii desfrânat’. Tocmai pentru a preîntâmpina această stare de lucruri, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: ‘Din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului. Fiindcă mai bine e să se căsătorească decât să ardă’ (I Corinteni VII; 2, 3, 9). De aceea, ar fi indicat ca tinerii să fie căsătoriți în fața legii, ca apoi să primească binecuvântarea lui Dumnezeu prin Biserică și să nu trăiască în concubinaj, aducându-și aminte că bărbatul se sfințește prin femeie, iar femeia prin bărbat (I Corinteni; VII; 14), dar numai în cadrul căsătoriei și, astfel, de mână vor intra în Rai. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 7 mai 2011)
