Vă mărturisesc că, atunci când am fost rugat să răspund la întrebarea din titlu, mi s-a părut că termenul „datorii” nu ar fi cel mai potrivit pentru a desemna relația credinciosului cu părintele duhovnic. Am să încerc să explic în continuare de ce.
Înainte de toate, trebuie să realizăm că a avea un părinte duhovnicesc este o necesitate imperioasă a vieții noastre, similară cumva celorlalte necesități care ne asigură bunul mers al existenței. Dacă pentru a trăi am nevoie de mâncare și apă, tot așa, pentru ca sufletul meu să poată exista și să fie cu adevărat viu, are nevoie de un îndrumător, de un povățuitor în cele ale Duhului. A te socoti desăvârșit sau a crede că te poți descurca singur în cele duhovnicești este o mare înșelare. Mai mult, după cum părinții trupești mi-au dat viață, tot așa, părintele duhovnic este cel care îmi poate deschide calea spre viața cea veșnică, în condițiile în care îmi dau seama cine este el cu adevărat și cum ar trebui să se desfășoare întâlnirile mele cu el, îndeosebi în cadrul Sfintei Taine a Pocăinței. Așa cum Botezul este o naștere din nou, „din apă și din duh” (cf. Ioan 3, 5), tot așa și Taina Pocăinței este o naștere din moartea păcatului la o viață curată, un fel de Botez reiterat, pe care fiecare îl primește, de data aceasta la maturitate, deplin conștient de faptele sale, hotărât să nu le mai repete și să-și schimbe viața.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
