Cântările Floriilor – prevestiri ale Patimilor și Învierii Domnului

Floriile au o semnificație specială în viața spirituală a creștinilor, deoarece este sărbătoarea înnoirii speranțelor, aducătoare de bucurie, izvorâtă din aceea că Hristos Domnul vine să Se jertfească pentru mântuirea omului și a întregii lumi. Venirea Floriilor ne face să retrăim într-un mod cu totul aparte și real, în fiecare an, sentimentul că Fiul lui Dumnezeu vine ‘spre Patimă ca un Miel’, ca să ne împace, prin jertfa Sa acceptată în mod liber, cu Dumnezeu Tatăl și, prin Învierea Sa din morți, să ne facă pe noi părtași Învierii Sale.

Este adevărat că evenimentul Intrării în Ierusalim a Domului Iisus Hristos s-a petrecut cu două milenii în urmă, însă prăznuirea liturgică reprezintă o intrare a Bisericii în eveniment. În Biserică, actualizăm și valorificăm trecutul cu evenimentele răscumpărătoare petrecute și pătrundem tot mai plenar sensul acestor acte fundamentale legate de existența noastră. Pentru fiecare dintre noi, care suntem mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, evenimentele însemnate în calendar au semnificația prezentului, a lui astăzi, fiindcă Biserica transcende temporalul și istoricul și-l face, în Duhul Sfânt, să devină de fiecare dată prezent, iar pe fiecare dintre noi ne face contemporani (în sens duhovnicesc) faptelor și evenimentelor petrecute.

Descrierea pelerinei Egeria privind sărbătoarea Floriilor

Se cunoaște că încă din secolul al IV-lea, creștinii celebrau Floriile într-un mod cu totul special. Unele mențiuni fac referire la felul prăznuirii Intrării Mântuitorului în Ierusalim. Pelerina apuseană Egeria (alias Silvia sau Etheria), în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte, ne vorbește despre procesiunea ce se organiza în această zi după săvârșirea Sfintei Liturghii. Toți creștinii se strângeau pe la orele 13 și mergeau împreună cu slujitorii și episcopul cetății pe Muntele Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a Înălțat la cer. De aici, pe la orele 17, coborau către Sfânta Cetate, iar creștinii de toate vârstele și copiii, mergând înaintea episcopului cu ramuri de finic și de măslin, strigau: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.’ Ajungând în cetate, mergeau la Biserica Sfintei Învieri unde săvârșeau slujba Vecerniei. Această frumoasă tradiție s-a transmis și la poporul nostru, până astăzi.

Numele sărbătorii, Florii (derivă din latinescul Florilia) sau Stâlpări, trimite și la anotimpul primăverii, al reînvierii întregii firi. Sărbătoarea aceasta este încreștinarea vechii sărbători păgâne Floralia, pe care romanii o închinau zeiței Flora, patroana înfloririi plantelor, mai ales a cerealelor. Biserica i-a dat conținut și formă noi, legate de Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim și de înnoirea lumii prin Jertfa și Învierea Sa din morți.

Hristos, Mirele Bisericii, intră de Florii în Ierusalim să învingă moartea

Prin cântările care se cântă în săptămâna dinaintea praznicului Foriilor, Biserica se pregătește să-L întâmpine pe Hristos, Mirele ei, Care o va câștiga pentru Sine pentru totdeauna, prin jertfa Sa, și o va răpi din închisoarea iadului și a morții. Biruința Sa asupra morții ne prilejuiește tuturor, celor care constituim Biserica Sa, o bucurie unică, fiindcă devine în mod implicit biruința noastră asupra iadului și a stricăciunii morții, în Hristos. Biruința noastră presupune înălțarea ramurilor virtuților, constând în efortul personal al postirii prin care biruim patimile și păcatul. De aceea, a treia stihiră de la Vecernia de luni, alcătuită de Sfântul Teodor Studitul, în glasul I, poartă chiar acest mesaj de biruință: ‘Începând cu dragoste a șasea săptămână a cinstitului post, să cântăm, credincioșilor, laudă înaintea prăznuirii Stâlpărilor, Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea Dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea. Pentru aceasta să gătim cu dreaptă credință semnele biruinței, ramurile virtuților, strigând Osana Făcătorului tuturor.’

Învierea lui Lazăr descoperă tuturor dumnezeirea lui Hristos

În drumul Său spre Ierusalim, Iisus trece prin Betania, unde îl înviază pe Lazăr cel mort de patru zile, fratele Mariei și al Martei. Învierea lui Lazăr descoperă tuturor dumnezeirea lui Hristos și faptul că toate lucrurile ascultă de Fiul lui Dumnezeu – Izvorul vieții și I se supun. La cântarea a VIII-a a canoanelor ce se citesc în cadrul slujbei Utreniei de marți se spune: ‘Bucură-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine de față Hristos la tine, ca să săvârșească mărire, înviind pe Lazăr. Lazăr este bolnav, ca să Te preslăvești Tu, Fiul lui Dumnezeu, întru dânsul; și Te laudă pe Tine neîncetat lucrurile Tale, Doamne.’ Cântările din sâmbăta lui Lazăr Îl arată pe Hristos ca Vistieria vieții și dătătorul vieții, ca Cel Care prin cuvânt (strigare) recheamă din moarte la viață, așa după cum și la crearea lumii tot prin Cuvântul Tatălui toate au fost aduse din neființă întru ființă. Un tropar de la cântarea a VII-a a canoanelor Utreniei sărbătorii exprimă acest adevăr despre Hristos ca Izvor al vieții: ‘Vistierule al vieții, Mântuitorule, chemând pe cel mort, ca pe un adormit, și rupând cu cuvântul pântecele iadului, ai înviat pe cel ce cânta: Dumnezeul părinților noștri bine ești cuvântat.’ O stihiră de la Laude reia această idee: ‘Pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai sculat în Betania; că îndată ce ai venit la mormânt, glasul Tău s-a făcut viață celui mort…’ Moartea lui Lazăr îmbracă, în viziunea imnografilor slujbei acestei sâmbete, un caracter tipologic, prefigurând moartea spirituală în care ne aflăm toți cei care săvârșim felurite păcate. De aceea, prin glasul lor, Biserica ne învață să conștientizăm starea de păcat în care ne aflăm și, prin umilință și zdrobirea inimii, să cerem lui Hristos învierea noastră din moartea sufletească: ‘Precum ai zis, Doamne, Martei: ‘Eu sunt Învierea!’, cu lucrul ai plinit cuvântul, chemând pe Lazăr din iad; și pe mine cel omorât de patimi, Te rog, înviază-mă, Iubitorule de oameni, rogu-mă, ca un îndurat.’ Învierea lui Lazăr a anticipat Învierea lui Hristos din morți, dar și învierea morților și a demonstrat lumii întregi că în Hristos Dumnezeu-Omul moartea nu are ultimul cuvânt de spus, ci viața, privită ca relație firească a omului zidit după chipul lui Dumnezeu, cu Ziditorul lui. Acest adevăr al Învierii Sale din morți încredințat prin învierea săvârșită asupra lui Lazăr îl subliniază troparul acestei sâmbete, care este și troparul praznicului Floriilor: ‘Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pre Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule…’

Intrarea în Ierusalim, ușa dumnezeieștilor Sale Pătimiri

Cântările sărbătorii Floriilor, parafraze poetico-imnografice la întâmplările și faptele petrecute în timpul Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim și consemnate în Sfânta Scriptură, pun în lumină, pe de o parte bucuria și entuziasmul celor care L-au primit cu stâlpări și L-au ovaționat cu glasurile lor ca pe un Împărat – Fiul lui David, începând cu pruncii, dar și adânca smerenie prin care de bunăvoie va pătimi și se va da morții ca să învie, și, prin Învierea Sa, să înviem noi înșine din moarte. Biserica a transpus în Sfânta Liturghie acest episod, semnificat în Intrarea cea Mare cu Cinstitele Daruri, în timpul căreia corul cântă: ‘Ca pe Împăratul tuturor să-L primim…’ Ca toate celelalte evenimente din viața pământească a Mântuitorului, Intrarea în Ierusalim a fost împlinirea unei profeții făcute în Vechiul Testament, cu mult timp înainte de venirea Sa. Cântările Privegherii reproduc profeția biblică a lui Zaharia: ‘Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veselește-te fiică a Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei…’ ( Zaharia IX, 9 ). Multe dintre troparele sărbătorii se încheie cu sufixul (cuvintele biblice): ‘Osana Celui dintru înălțime, bine ești cuvântat Cel ce vii întru Numele Domnului’ ( Matei XXI, 9; Ioan XII, 13 ), subliniind bucuria negrăită ce sporește cu fiecare moment al slujbei. Strigătul acesta de mântuire adresat Împăratului Hristos îl intonăm la fiecare Sfântă Liturghie, înainte de Epicleză, pentru a primi Darul cel mai de preț al lui Dumnezeu, Trupul și Sângele Său, hrana nemuririi noastre și pregustarea vieții celei veșnice. Paradoxul Împărat-Slujitor în Persoana lui Hristos este prezent în multe dintre cântări. Părinții Bisericii au denumit Intrarea în Ierusalim drept ușa dumnezeieștilor Sale Pătimiri. Hristos vine ca să pătimească, iar actul acceptării Crucii în mod deliberat și deplin ne descoperă Atotputernicia și Majestatea dumnezeirii Sale. O cântare de la Vecernie subliniază deopotrivă dumnezeirea și umanitatea lui Hristos, Slava dumnezeirii, dar și smerenia Sa: ‘Cel ce are scaun cerul și așternut picioarelor pământul, Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl și Fiul, Cel împreună-vecuitor, S-a smerit astăzi, venind în Betania pe mânz necuvântător…’.

Evenimentul învierii lui Lazăr din morți amplificat de cel al Intrării sale în cetatea sfântă a constituit pentru cei de atunci cel mai deosebit prilej de bucurie și speranță, fiindcă Îl așteptau ca pe un Împărat eliberator, însă, unul pământesc, ce vine să zdrobească jugul asupririi romane.

‘Șederea pe mânz însemna întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredință la credință…’

Mulți dintre cei de atunci n-au intuit cu ochii inimii sensul spiritual al eliberării de iad și moarte. Indiferența poporului iudeu față de învățătura lui Hristos a condus la chemarea neamurilor care s-au arătat receptive la mesajul Evangheliei Sale. Biserica a văzut în asin simbolizate tocmai neamurile sau popoarele păgâne chemate să devină Biserică a lui Hristos, adică Sionul sau Israelul cel nou. A treia stihiră de la Stihoavnă accentuează acest aspect al chemării neamurilor: ‘Cel ce Te porți pe heruvimi și ești lăudat de serafimi ai încălecat pe mânz, Bunule; și precum zice David, pruncii Te-au lăudat cu dumnezeiască cuviință, iar iudeii Te-au hulit cu fărădelege. Șederea pe mânz însemna întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredință la credință. Slavă Ție, Hristoase, Cel ce ești singur milostiv și iubitor de oameni.’ De roadele Jertfei și Învierii Sale se bucură toate popoarele care sunt chemate să aducă doxologie – jertfă de laudă, mulțumire și recunoștință pentru mila Sa cea nemăsurată. Moartea și Învierea lui Hristos ne-au dăruit nouă învierea și împărăția cerurilor, la care devenim părtași prin taina Sfântului Botez, în care murim păcatului și viem pentru Dumnezeu. A doua sedealnă de la primul rând de sedelne este grăitoare în acest sens: ‘Îngropându-ne împreună cu Tine prin botez, Hristoase Dumnezeul nostru, vieții celei fără de moarte ne-am învrednicit cu învierea Ta…’ Cele nouă ode ale canoanelor alcătuite de Sfântul Cosma Melodul, în glasul al IV-lea, panegiric, sărbătoresc, sunt menite să exprime bucuria tuturor pentru iubirea lui Hristos față de lume, fiindcă prin Jertfa și Învierea Sa va să strămute neamul omenesc de sub stăpânirea morții și a stricăciunii sub stăpânirea Sa. Biserica ne cheamă la bucurie și comuniune ca să aducem laudă Împăratului Hristos, prin cuvintele: ‘Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă; tocmiți prăznuire și bucurându-ne, veniți să mărim pe Hristos cu ramuri și cu stâlpări și cu cântări, grăind: Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Mântuitorul nostru’ (irmosul cântării a IX-a) sau: ‘Veselește-te, Ierusalime, prăznuiți cei ce iubiți Sionul; că a venit Domnul Puterilor, Cel ce împărățește vecii; să se smerească tot pământul de fața Lui și să cânte: Toate lucrurile lăudați pe Domnul’ (irmosul cântării a VIII-a).

Aceste imne liturgice închinate sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim au fost aranjate melodic de mari dascăli ai muzicii noastre bisericești românești, precum, Macarie Ieromonahul și Dimitrie Suceveanul, aceștia având ca sursă muzicală Canonul Stâlpărilor al lui Șărban protopsaltul care s-a inspirat la rândul său după canonul compus de Filothei sin Agăi Jipei, protopsaltul Curții Domnești. Alături de aceste cântări cuprinse în slujba praznicului, poporul român a creat și colinde specifice acestei sărbători, cum sunt: Azi cu toți să prăznuim…, Veniți norii de mulțime…, Doamne Iisuse Hristoase… etc. Toate aceste cântări care sunt tălmăciri ale imnelor liturgice în grai popular demonstrează evlavia curată și iubirea poporului nostru față de Dumnezeu și recunoștința lui față de lucrarea răscumpărătoare pe care Hristos Domnul Slavei a săvârșit-o cu fiecare dintre noi.(Articol de pr. Matei Zaharia publicat în ziarul Lumina de Duminică din data de 28 martie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente