Calitățile de domnitor și disputele privind sfințenia lui Ștefan cel Mare

Când vine vorba despre ereziile creștine, cercetătorii fenomenului au grijă să sublinieze că ele și au originea, și se fundamentează pe o interpretare limitativă a textului biblic, care scoate în evidență numai un aspect al credinței, iar acțiunea poate degenera chiar în tăierea unor pasaje sau capitole întregi din Cartea Sfântă, care nu slujesc convingerile ereziarhilor. Concepută în cea mai mare parte sub forma unei cronici care să mărturisească posterității despre prezența permanentă a lui Dumnezeu în lume, aspirând spre conturarea unei integralități, Biblia, prin frecventele atacuri la complexitatea sensurilor ei și atașarea în anumite momente la carul unor ideologii limitative, este numai cel mai relevant exemplu despre cum poate fi utilizat un text pentru construcția unui discurs legitimant, sau, mai rău, ideologic.

Personalitatea lui Ștefan cel Mare, cu caracterul ei de efigie pentru sufletul neamului românesc, a suscitat în mod constant un larg interes din partea multora, deopotrivă istorici sau alți oameni de cultură. În efortul acestora de a-l defini pe marele domn, de neocolit a rămas și va rămâne ceea ce Grigore Ureche, în al său ‘Letopiseț al Țării Moldovei’, a scris despre Ștefan. Portretul literar făcut de cronicar domnului Moldovei rămâne fără putință de tăgadă cel mai complet dintre cele scrise, dar, din păcate, puțin înțeles în profunzimile mesajului său.

Citind pe Ureche

Mai toată lumea cunoaște pasajul în cauză: ‘Fost-au acestu Ștefan Vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vâria, ca văzându-l ai săi, să nu se îndărăpteze și pentru aceia raru război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-l căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor.’ În epoca național-comunismului, când Ceaușescu se vedea pe sine drept urmașul unei ilustre galerii de domnitori și voievozi apărători ai integrității și suveranității statului, drepți și iubitori ai neamului, vărsarea de sânge nevinovat pe care o practica Ștefan era un lucru ce deranja pe politrucii care trebuiau să construiască portretele idealizate ale voievozilor care trebuiau să-l prefigureze pe ‘geniul Carpaților’. După 1989, eforturile de îndepărtare a ideologiei ceaușiste pe tărâm istoriografic s-au soldat însă și cu un veritabil contradiscurs demolator, extrem de virulent, imagine în oglindă a celuilalt, care, cu o patimă demnă de o cauză mai bună, pune în prim-plan, în cazul lui Ștefan cel Mare, vărsarea de sânge nevinovat și multele sale relații sentimentale. În viziunea celor care practică un asemenea discurs, a-l proclama pe Ștefan cel Mare sfânt este un act de hulă, semn al decrepitudinii noastre și un semn că vechile mentalități comuniste continuă să se manifeste. Acești ‘lucizi’, unii dintre ei de o calitate morală îndoielnică, care nu trec pe la biserică cu anii, pun în discuție canonizarea marelui voievod după criterii preluate după ureche (cu u) și acuză biserica de obediență față de structurile zise neocomuniste și naționaliste, ignorând însă că sfințenia lui Ștefan cel Mare nu este de ieri, de azi, poporul i-a conferit această calitate cu 500 de ani în urmă.

Regele în tradiția biblică

Grigore Ureche vine să ne lămurească asupra acestui aspect: ‘Iar pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti (sfântul) Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai înainte, nici după aceea l-au ajunsu… Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu preste toată țara.’ Ceea ce scrie cronicarul moldovean în aceste rânduri nu este vreun lucru excepțional, ci un fapt cât se poate de firesc pentru mentalitatea medievală, care are o perspectivă diferită de a noastră în ceea ce privește atributele și rolul conducătorului politic, precum și relația acestuia cu divinitatea. Ea exprimă o concepție care se poate identifica în vaste arii culturale tradiționale, dar și în scrierile biblice.

În textele Vechiului Testament se poate regăsi o structură triadică care exprimă formele de autoritate din societatea iudaică antică: regele (inițial judecătorul), preotul și profetul (proorocul), fiecare dintre ele exprimând și gestionând o formă specifică de apropiere de Dumnezeu a comunității credincioșilor. Există posibilitatea ca aceste funcții să fie întruchipate într-o singură persoană, dar acest lucru nu este câtuși de puțin obligatoriu. În timp, din cauze care nu este locul să le prezentăm aici, funcția profetică a căpătat o preeminență crescută, ajungând să fie considerată în anumite momente istorice drept singura formă viabilă de apropiere de Dumnezeu. Or, se consemnează în cărțile sfinte că regi precum David sau Solomon, cu soții numeroase, cu mulți oameni uciși la activ, cu atitudini care pot fi condamnate, au fost bineplăcuți înaintea Domnului, care le-a îndrumat pașii și protejat atât timp cât aceștia I-au urmat la rândul lor calea.

Funcțiile regelui, așa cum rezultă din scrierile vetero- testamentare, sunt foarte simple și clare: el este chemat să apere comunitatea de atacurile dușmane, să-i asigure ordinea, dreptatea și prosperitatea, iar toate acestea el trebuie să le facă în numele divinității, al cărei cuvânt trebuie să-l răspândească și să-l respecte. Astfel, regele David, aflat pe patul de moarte, sfătuia pe Solomon: ‘Păzește poruncile Domnului, Dumnezeului tău, umblând în căile Lui și păzind legile Lui, hotărârile Lui și învățăturile Lui, după cum este scris în legea lui Moise, ca să izbutești în tot ce vei face și ori încotro te vei întoarce și pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru mine: ‘Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioșie înaintea Mea, din toată inima și din sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaș pe scaunul de domnie al lui Israel’ (1 Regi, 2, 2-4). Saul, primul rege al evreilor, și-a pierdut regatul și viața pentru că nu a mai urmat căile Domnului, ci propria sa voință. Atunci, Dumnezeu a ales pe David să fie rege, sprijinindu-l pentru a deveni un mare împărat, atât timp cât acesta I-a urmat căile și pedepsindu-l când nu le respectă (episodul cu Urie hititul, numărătoarea poporului), fiind nevoie apoi de ispășire din partea regelui. David exprimă cel mai bine dintre toți funcția marțială a regalității, prin vitejia cu care a apărat și întins granițele statului. Urmașul său Solomon exprimă mai mult funcția justițiară. El cere de la Dumnezeu puterea de a face dreptate, iar din aceasta vor izvorî toate binefacerile Domnului asupra lui și asupra Israelului. Semn al legăturii dintre Israel și Dumnezeu, Solomon va ridica templul: ‘…tatăl meu David n-a putut să zidească o casă Domnului, Dumnezeul lui, din pricina războaielor cu care l-au înconjurat vrăjmașii lui, până ce Domnul i-a pus sub talpa picioarelor lui. Acum Domnul, Dumnezeul meu, mi-a dat odihnă din toate părțile; nu mai am nici potrivnic, nici nenorociri! Iată că am de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu, cum a spus Domnul tatălui meu David, zicând: ‘Fiul tău, pe care-l voi pune în locul tău, pe scaunul tău de domnie, el va zidi o casă Numelui Meu’.’ (1 Regi, 5, 3-5). Solomon, cel atât de slăvit, va sfârși în cele din urmă rău pentru că, spre sfârșitul vieții, a început să se închine idolilor. Pierderea sprijinului divin va conduce chiar la scindarea regatului și, în condițiile în care regii sunt tot mai departe de credința adevărată, sunt tot mai mulți profeții trimiși de Domnul să avertizeze pe oameni de pericolele la care se expun dacă continuă în acest fel. Acum, regii și profeții sunt în dispută, nu ca pe vremea lui David și Solomon, când cele două funcții colaborează armonios (vezi cazul proorocului Gad și David).

Norocul regelui – destinul statului

Funcțiile regelui, arătate mai sus, le vom regăsi și în creștinism, mai precis în imaginea lui Constantin cel Mare, devenită model pentru toți urmașii săi și pentru toate societățile care vor asimila tradițiile bizantine. Constantin devine isapostolos (egal cu apostolii), având misiunea să sprijine răspândirea cuvântului lui Dumnezeu neamurilor, este protectorul bisericii, are grijă de ordinea socială, de justiție, de apărarea statului. În faptele sale, Constantin este condus de grația divină. Celebrul eveniment al vederii pe cer a semnului lui Hristos, pe care apoi l-a pus pe scuturile armatei sale în bătălia de la Pons Milvius, punându-se sub protecția Dumnezeului adevărat, va deveni un model pentru toți conducătorii creștini de mai târziu. Constantin este considerat sfânt, cu toate că și-a condamnat la moarte soția, Fausta, și fiul, Crispus, deoarece a fost bine-credincios în fața lui Dumnezeu: a protejat Biserica și a apărat-o de erezii, a condus după dreptate și a refăcut granițele Imperiului Roman, oferind cetățenilor acestuia siguranță. Strânsa asociere dintre împărat și divinitate se regăsește și în titlul domnilor români, urmași ai Bizanțului: ‘Io (nume teofor)… cel în Hristos Dumnezeu binecredincios, din mila lui Dumnezeu domn.’

Concepțiile de inspirație biblică s-au împletit cu idei de sorginte romană. După cum se știe, Octavian a fost denumit Augustus, subliniindu-se prin aceasta caracterul fast al persoanei sale, care se revarsă și asupra statului pe care el îl conduce. Tradiția imperială păgână și creștină va păstra, chiar dacă uneori în mod latent, ideea că binele unui stat depinde de calitățile persoanei aflate în fruntea lui, dar, dincolo de vitejie, spirit de dreptate și alte calități care sunt o listă obligatorie în orice encomion antic, unele persoane au un destin care scapă simțului comun, și atunci apar aspectele supranaturale: norocul, soarta, grația divină, iar de aceste daruri personale beneficiază toți locuitorii statului.

În opera lui Grigore Ureche, Ștefan cel Mare ne este prezentat din perspectiva unui boier care iubește mai mult o țară așezată (aflată în pace cu toți vecinii) și în care boierii să aibă un cuvânt mai important de spus. Din contra, Ștefan, pus pe fapte mari, dar care pot fi și riscante, se pregătește de război și pedepsește pe cei ce se opun politicii sale. Pentru Ureche, Ștefan este ‘om războinic și de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge’, ceea ce nu e bine, ‘dar toate prin noroc i-au venit’. Ștefan este un om norocos, termen prin care Ureche vrea să sublinieze că prea i-au mers din plin toate acestui mare domn. Dincolo de calitățile lui Ștefan de mare conducător, Ureche simte că acesta a avut ceva în plus, acel ceva care l-a făcut să realizeze mai mult decât oricare înaintaș sau urmaș al său, și nu găsește un alt termen decât cel de ‘noroc’. Iar norocul lui Ștefan cel Mare s-a revărsat și asupra țării, care a plâns când părintele ei a adormit întru Domnul.

Ștefan cel Mare – ‘regele lumii’

Personalitatea excepțională a acestui om nu l-a făcut numai pe Ureche să se exprime în felul de mai sus. Numărul mare de legende despre Ștefan Vodă cel Mare, cel Bun și cel Sfânt, create de popor, adesea extrem de critic la adresa stăpânirilor, spune multe despre calitățile marelui domn. Obiecte ale sale vor avea un destin aparte: sabia va fi luată de Soliman Magnificul și se află în prezent la Istanbul, iar arcul său de la Putna va fi furat de cazaci. Evenimentele, aflate la un secol distanță, pot fi legate de credința că un obiect aparținând unei personalități excepționale poartă o frântură din harul acesteia. Faptul că în vremuri mereu schimbătoare moldovenii au păstrat armele lui Ștefan, iar invadatorii le-au luat și le-au păstrat cu grijă spune multe despre posteritatea voievodului. Analizând legendele despre Ștefan, Vasile Lovinescu, într-o serie de studii fascinante, arăta prezența în acestea a elementelor mitului despre regele lumii, cel care, punând la un moment dat rânduială în lucruri, se ocultează pentru a reveni apoi în vremuri de decadență pentru a restaura lumea în frumusețea ei originară. Ceea ce se crede despre Ștefan sunt lucruri atribuite și altor personalități excepționale precum Alexandru cel Mare, Frederic Barbarossa, Alexandr Nevski. Într-o perioadă de decădere a societății românești, epoca glorioasă a lui Ștefan cel Mare era etalonul, termenul de comparație care sublinia și mai mult nevrednicia conducătorilor contemporani. Nenorocirile și lipsa orizontului i-au făcut pe oameni să-l invoce pe Ștefan, ca pe un adevărat rege al lumii, să se întoarcă și să refacă hotarele și demnitatea țării. Într-un fel, ne sugerează Ureche, Țara Moldovei a plâns încontinuu de la moartea lui Ștefan după marele voievod.

Prin urmare, după criteriile medievale, pe care noi azi nu le mai înțelegem, sfințenia lui Ștefan cel bine-credincios în fața lui Dumnezeu este autentică. El a fost permanent considerat așa de către popor, chiar dacă a lipsit mult timp actul formal al canonizării sale. Trebuie spus că omologul său ungar, Ștefan cel Sfânt, nu are mai multe merite decât Ștefan al Moldovei, neducând câtuși de puțin viață de pustnic, ci este sfânt pentru că a întins hotarele statului și a promovat religia catolică. El a fost însă canonizat din vreme, încă din Evul Mediu, și este acceptat azi ca atare, scăpând de comentarii răuvoitoare sau de prost-gust, cum are parte Ștefan cel Mare din partea unora dintre decadenții săi urmași. Dar suntem convinși că, la Putna, o mare de oameni îl plânge, ca în fiecare an, pe Ștefan cel Mare, cel Bun și cel Sfânt, ‘însuși țiitoriu preste toată țara’.

Ștefan Vodă înaintea lui Dumnezeu

Însă norocul și toate calitățile lui Ștefan ar fi fost zadarnice dacă el nu ar fi fost credincios înaintea lui Dumnezeu. Grigore Ureche are grijă să sublinieze permanent că alături de Ștefan în bătălii este divinitatea, căreia, drept recunoștință, Ștefan îi ridică biserici și mănăstiri. Astfel, victoria de la Lipinți împotriva tătarilor s-a datorat ajutorului dat de ‘Dumnezeu și de Preacurata Maica Sa’. La Podul Înalt, ‘ajutorând puterea cea dumnezeiască, cum se vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, așa i-au coprinsu pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul’. Mai apoi la Râmnic, în lupta cu Radu cel Frumos, ‘cu vrerea lui Dumnezeu fu izbânda la Ștefan Vodă’. ‘Și într-aceia laudă și bucurie au ziditu biserica în târgu la Vasluiu, dându laudă lui Dumnezeu de biruința ce au făcut. Și decii, s-au întorsu la scaunul său, la Suceava, cu mare pohvală și biruință, de la însuși Dumnezeu de sus, ieșindu-i înainte mitropolitul și cu toți preoții, aducând Sfânta Evanghelie și cinstita cruce în mâinile sale, ca înaintea unui împăratu și biruitoriu de limbi păgâne, de l-au blagoslovit.’ Despre cumplita bătălie de la Războieni scrie cronicarul că ‘au căzut Ștefan Vodă de pre cal jos, și Dumnezeu l-a feritu și nu s-au vătămat’. În bătălia din 1481 cu Țepeluș vodă al Țării Românești, Ștefan biruiește ‘cu mila lui Dumnezeu și cu ruga Preacistii și a tuturor sfinților și cu ajutoriul sfântului și marelui mucenic al lui Hristos Procopie’. ‘Iar Ștefan vodă, după războiu cu noroc ce au făcut, cu mare pohfală și laudă s-au întorsu la scaunul său, de la Suceava. Zic să fie arătat lui Ștefan vodă sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare și înarmatu ca un viteazu, fiindu înt-ajutoriu lui Ștefan vodă și dându vâlhvă oștii lui… au zidit biserică pre numele sfântului mucenicu Procopie.’ În sfârșit, în bătălia din Codrii Cosminului, Ștefan a luat în ajutor ‘pre Dumnezeu și cu ruga Preacistii și a sfântului marelui mucenic Dimitrie’.

Din toate aceste pasaje rezultă limpede legătura dintre Dumnezeu și Ștefan, credința lui și răsplata concretizată în victorii răsunătoare. Tot Ureche are unele pasaje în care face o judecată aspră a unor dușmani creștini ai lui Ștefan, Matei Corvin, regele Ungariei, și Ioan Albert, regele Poloniei, pentru faptul că au îndrăznit să atace o țară creștină, fapt care nu este pe placul lui Dumnezeu: ‘Așa norocește Dumnezeu pe cei mândri și falnici, ca să se arate lucrurile omenești câtu sunt de fragede și neadevărate, că Dumnezeu nu în mulți, ce în puțini arată puterea sa, ca niminea să nu nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nici fără cale războiu să facă, cărora și-i Dumnezeu împotrivă.’ ‘Cunoscând sfetnicii lui crai (Albert), ales episcopii gândul că va să facă oaste împotriva lui Ștefan vodă, multu i-au adus aminte să nu facă asupra direptății, să nu să întoarcă mânia lui Dumnezeu spre el.’

Judecându-l pe Ștefan din perspectiva unei grile de calități ale conducătorului ideal, Grigore Ureche constată la Ștefan cel Mare unele lipsuri, dintre care cea mai importantă este absența temperanței, a măsurii. În rest însă, calitățile domnului se apropie de superlativ, fiind uluitor cum a reușit un conducător al unei țări mici să facă atâtea lucruri. Ștefan este sfânt pentru că a reușit să păstreze hotarele țării, și-a protejat supușii și a apărat biserica, a fost credincios, demn și drept. Cu alte cuvinte, un nou David sau Constantin cel Mare (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 4 iulie 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente