Buna Vestire a colindelor

A fost odată ca niciodatㆦ Că (nu-i așa?), dacă n-ar fi, nu s-ar povesti! Era că pe atunci, boieri dumneavoastră, colindele nu erau nici prilej de cerșit, nici spectacol sau concert evocând tradiții, nici muzică de fond†¦ Nu, ele erau viață implicată în viață. Trăire sinceră și intensă! Este cert că unul dintre elementele cele mai reprezentative din punctul de vedere al tradițiilor practicate de țăranul român în legătură cu sărbătoarea Crăciunului, la scara tuturor zonelor locuite de români, îl reprezintă colindatul. Căci este clar că de origine țărănească și de inspirație bisericească sunt colindele care ne mișcă pe noi până astăzi la Crăciun.

În sat, atât pentru colindători, cât și pentru cei colindați, sărbătoarea parcă nu era deplină fără această manifestare. Colindatul, în esența sa tare, este vestire a Nașterii lui Hristos, așadar o bună vestire. Așa cum Apostolii au fost trimiși să vestească venirea Fiului lui Dumnezeu întrupat și apoi înviat în lume, așa sunt meniți și colindătorii să facă acest lucru în fiecare an în satul lor. Colindătorii sunt purtători de Dumnezeu, în sensul cel mai propriu al cuvântului, pentru că Dumnezeu este cu ei, în mijlocul lor, colindă împreună cu ei. Așa erau priviți și așa erau primiți. Bucovinenii cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca să-i scape de păcate, prin pomenirea în fiecare an a numelui celui sfânt al Domnului.

Crăciunul este o sărbătoare extrem de dinamică. Pe măsură ce Crăciunul se apropie, forfota domină satul. Un fel de zumzăit de albine. Iarna parcă sporește în frumusețe. Mai ales dacă este omăt. Zarva copiilor crește, pregătirile se-nmulțesc, oamenii trebăluiesc din zori până-n noapte târziu, din grajduri răzbat mugete și zvoniri de tălăngi, pe hornuri se ridică fumuri ademenitoare și dătătoare de curaj. De pe la Ignat încep să se audă guițaturi disperate de porci tăiați, miroase a porc pârlit, încep să duduie cuptoarele pentru copturi.

Pregătirea colindatului

De pe la Sfântul Nicolae, uneori și mai devreme, colindătorii încep „repetițiile”. Pe cete: copiii pe categorii de vârstă, dar și feciorii de însurat, și chiar și cei proaspăt însurați. O ceată se formează din cei de la case învecinate, pentru a face mai lesnicioase întâlnirile întru repetare. Asta când se repetă la casa unuia dintre ei, dar nu arareori copiii repetă la școală, sub supravegherea învățătorului. În satul vechi, învățătorul și preotul erau doi piloni bine implicați în pregătirea colindatului, și așa s-ar cuveni să fie și astăzi. Este o fală să știi cât mai multe colinde și să le cânți și cât mai frumos. Ritmurile originale (neprelucrate!) sunt foarte variate, de la cele elegiace la cele sprințare. Se caută să se vină și cu ceva surprinzător. De aceea, este necesară o mare grijă, ca nu cumva să fure alții din colindele tale. Cetele își împart satul pe părți, care îndeobște sunt respectate (altfel se poate ajunge la mici altercații). Adică nu se întâmplă așa cum ni se întâmplă nouă astăzi, la oraș, să ne apară „colindători” la fiecare stație de metrou sau să ne sune la ușă de mai multe ori într-o zi. Se poate vedea în această împărțire a sectoarelor de colindat o asemănare cu felul în care procedase Hristos cu Apostolii Săi atunci când, trimițându-i la evanghelizare doi câte doi, le-a împărțit lumea.

Se colindă în mod obișnuit în seara de Ajun. De altfel, există nu numai Moș Crăciun, dar și Moș Ajun, prieten bun cu cel dintâi. Moș Crăciun și Moș Ajun, amândoi, „Cu barba de ibrișim,/ Cu mustățile de fân”, stau într-o mănăstire cu pereții de alămâie și cu ușa de tămâie.

În unele locuri din Transilvania, cu o seară înainte, copiii colindători rămân în școală și dorm acolo. Ce mai năzdrăvănii, ce mai veselie! La miezul nopții, ei se scoală și se urcă pe dealul cel mai înalt care străjuiește satul. Au pregătite, de cu ziuă, lemne și aprind un foc mare. E un foc cunoscut în satele de jos, din câmpie, până departe. De acolo, de pe deal, încep să-și strige, peste sat, repertoriul de colinde.

În multe sate, diferitele grupuri de colindători pleacă de la biserică, cu binecuvântarea preotului, luând fiecare o altă direcție în sat. În alte cazuri, se pleacă cu colindatul de la casa la care s-a repetat pe parcursul postului. Pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, după-amiaza până pe înserate, cei mai în vârstă mai târziu, mai în puterea nopții sau chiar „noaptea pe la cântători”.

Noaptea de Ajun – noapte de privegheală bucuroasă

Era o pregătire pentru colindat, dar și o pregătire pentru a primi colindători. Primirea colindătorilor era echivalentă cu primirea lui Hristos. De aceea porțile sunt ținute deschise. Se făcea în prealabil curat, „măturați curțile”, cer colindătorii, se primeneau casa și toate acareturile înconjurătoare. Colindatul se face în seara de Ajun. Cum o spun multe colinde, seara de Ajun este o seară mare! Tocmai pentru că se face acum o bună vestire a bucuriei Nașterii lui Hristos – Mesia, Mântuitorul lumii, Răscumpărătorul nostru, confirmare a Bunei Vestiri făcute de Arhanghel cu nouă luni în urmă. Hristos este acum oaspetele lumii, vestit de oaspeții colindători. Noaptea de Ajun este noapte de privegheală bucuroasă, așa cum apropierea nașterii oricărui copil pe lume este, în mod normal, întâmpinată cu emoționată veghe. Și atunci, cum să nu ceară colindătorii imperios: „sculați, sculați boieri mari!…”, „nu-i vremea de dormit,/da-i vremea deâmpodobit”, „aprindeți făcliile” etc. Venirea lui Hristos face din toți cei care-L primesc boieri mari, iar curțile lor devin curți împărătești, numai bune de bună petrecere: „masa să vă âncărcați”.

În multe părți, așa cum o arată culegerile existente, unul dintre colindele nelipsite, de frunte, este însăși cântarea bisericească, pe care o constituie troparul praznicului: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pre Tine, Răsăritul cel de sus; Doamne, mărire Ție!” Este un text de o mare frumusețe poetică și de o profundă teologie. Dominanta lui este lumina. Lumina de multe feluri. Hristos este Soarele dreptății ! Noi suntem obișnuiți să vedem astrul solar ieșind parcă din pământ sau din mare și apunând în același fel. Cât de inedită și de covârșitoare este această imagine a unui răsărit de sus! Odată cu Hristos răsare lumii lumina cunoștinței. Ceea ce ignoră destul de mulți dintre creștini este faptul că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat este un eveniment care are implicații excepționale în ceea ce privește cunoașterea. Prin Hristos, Revelația atinge punctul ei maxim, este împlinită desăvârșit. Hristos, asumând firea omenească, S-a coborât la putința de sesizare a omului, a simțurilor sale și a raționalității sale. Chenoza e maximă! Pe măsură și foloasele omenirii.

Așa cum ne arată în „Dogmatica” sa părintele Dumitru Stăniloae, renumitul teolog al veacului trecut, Creația este menită, între altele, să constituie elementele unui limbaj pentru convorbirea dintre Dumnezeu și om. Pentru multe dintre neamurile vechi, stelele nu rămâneau numai așa ceva, ci ajungeau să fie slujite idolatru. Și iată că acum o stea se arată magilor ca să-i conducă și să le descopere pe un Împărat care vine din altă lume, vine pentru ca să ne poarte și pe noi în acea lume. Calitatea convorbirii omului cu Dumnezeu prin intermediul elementelor naturale ale creației capătă valențe noi, puteri noi. Comunicarea devine mesianică. De abia acum, sub adierea apropiată a Duhului Sfânt, comunicarea, întâlnirea și cunoașterea devin cu adevărat posibile.

Uneori din toată sărăcia, cum spune o exprimare, alteori din preaplinul dăruit de Dumnezeu, românul este chemat să nu uite că venirea lui Hristos s-a petrecut pentru ca el să fie creștin adevărat și să nu uite de cei de lângă el care sunt necăjiți sau, oricum, mai necăjiți decât el: „Și nu uita, române, când ești vesel să fii bun!”

Am ezitat mult dacă în acest text să folosesc timpul trecut sau timpul prezent. Până la urmă am ales prezentul. Dacă cele de mai sus se păstrează, desigur, într-o măsură mai mică în satul românesc contemporan, ele se păstrează deplin, negreșit, la Dumnezeu. Căutând în sate mai izolate sau în acelea care mai țin la seriozitatea statutului lor tradițional, se vor mai putea afla urme ale colindatului cu statutul lui genuin: acela de viață implicată în viață, de trăire a prezen-tului continuu al Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Oricum, fiți, dacă se poate, în rândul vestitorilor de bine către cei cu care aveți îndeosebi de-a face: „Voi, acum, copiilor, / Și, voi, buni, părinților, // Lăudați Și cântați, Și vă bucurați. // (†¦) // Că ni s’a născut Hristos, / Să ne fie de folos”.

(Articol realizat de domnul Costion Nicolescu și publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 23 decembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente