Prelegerea festivă susținută de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia decernării titlului academic de Doctor Honoris Causa al Universității „Eftimie Murgu” din Reșița, jud. Caraș Severin, luni, 13 septembrie 2010:
„Bucurați-vă pururea întru Domnul,
și iarăși zic bucurați-vă!”
(Filipeni 4, 4)
Anul acesta, 2010, sărbătorim la nivelul întregii Patriarhii „Anul omagial al Crezului Ortodox”, proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în contextul aniversării a 1685 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).
Aniversăm astfel Simbolul de Credință Ortodoxă, adică însăși Credința Ortodoxă, mărturisită în decursul istoriei, începând cu Sfinții Apostoli și până astăzi, fiind expresia istorică vie a bucuriei fidelității neîntrerupte, nedeformate și neștirbite față de adevărul și plinătatea „credinței dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).
Credința este arvuna vieții veșnice. Numai prin dreapta credință se dobândește mântuirea sau viața veșnică, iar dreapta credință este legătura vie a omului cu Hristos Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni. În acest sens, Însuși Hristos-Domnul arată legătura dintre credință și viața veșnică, zicând: „Adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viață veșnică” (Ioan 6, 47).
Sfinții Apostoli ne învață că prin credință – ca legătură vie a creștinilor cu Hristos – se dobândește încă din viața pământească o bucurie negrăită și preaslăvită, ca pregustare a mântuirii sufletului și a vieții veșnice. De pildă, Sfântul Apostol Petru arată creștinilor din timpul său legătura dintre credință și bucurie astfel: „Pe El (Hristos) fără să-L fi văzut Îl iubiți, întru El, deși nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre” (I Petru 1, 8-9)
Potrivit învățăturii creștine, roadele adevărurilor de credință sunt roadele Duhului Adevărului, ele se văd în viața credincioșilor și constituie criteriile după care se verifică trăirea corectă a dreptei credințe. Învățăturile de credință exprimă ce a făcut Dumnezeu pentru noi și cum trebuie să răspundem noi lui Dumnezeu într-un dialog de iubire. În acest sens, fiecare adevăr de credință trăit este un temei pentru bucuria creștină, înțeleasă ca roadă a harului în sufletul omului credincios.
Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, forma cea mai vie de manifestare a credinței ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria.
Primele cuvinte pe care le-a rostit Hristos Cel înviat către femeile mironosițe, în ziua Învierii Sale, au fost „bucurați-vă!” (Matei 28, 9). Întreg programul spiritual al Fericirilor se încheie cu acest îndemn: „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri!” (Matei 5, 12). Toată viața creștină este îndreptată spre înviere, întrucât este comuniune de iubire cu Hristos Cel Răstignit și Înviat. De aceea, fiecare săptămână din calendarul creștin începe cu duminica, sărbătoare a Învierii și a bucuriei veșnice, iar în cântările de Sfintele Paști se spune că Hristos Cel Înviat este „Bucuria cea veșnică”.
Bucuria creștină este în mod esențial simțirea prezenței iubitoare a lui Hristos Cel Înviat în viața omului credincios: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15, 9-11).
Așadar, bucuria creștinului este bucuria lui Hristos prezentă în cei care-L iubesc pe El. Iar forma cea mai intensă de cultivare a prezenței iubirii și bucuriei lui Hristos în viața creștină este rugăciunea. De aceea, Sfântul Apostol Pavel scoate în evidență legătura care există între bucurie și rugăciune zicând: „Bucurați-vă pururea! Rugați-vă neîncetat! Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi”(I Tesaloniceni 5, 16-18).
Bucuria lui Hristos prezentă în inimile celor care Îl iubesc pe El, chiar dacă aceștia au trecut prin necazuri, se vede mai ales în mărturia Sfinților Apostoli și a Sfinților Martiri, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel când descrie lucrarea sa misionară: „în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăție, în cunoștință, în îndelungă răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică (…), prin slavă și cinste, prin defăimare și laudă, ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr, ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți, ca fiind în pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care nu au nimic, dar toate le stăpânesc.” (II Corinteni 6, 4-10; vezi și Romani 8, 35-37).
Bucuria prezenței iubirii lui Hristos în oamenii rugători a inspirat, de asemenea, curajul și nevoințele jertfelnice ale mulțimii monahilor, dornici de-a urma lui Hristos, care de-a lungul veacurilor au transformat singurătatea pustiului în comuniune de rugăciune și sfințenie, pregustând încă din lumea aceasta bucuria îngerilor, după cum spune troparul cuvioșilor părinți și cuvioaselor maici: „întru tine, părinte/maică, s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor, pentru aceasta, împreună cu îngerii se bucură, părinte/maică, duhul tău.”
Bucuria prezenței iubirii lui Hristos în inima creștinilor a inspirat și filantropia sau dragostea jertfelnică a slujitorilor iubirii lui Hristos față de aproapele, a persoanelor care alină suferința sau întristarea copiilor orfani, a bolnavilor, a săracilor, a bătrânilor, a văduvelor, a celor fără adăpost, a sinistraților și refugiaților, a tuturor acelora pe care nu îi mai iubesc cei ce i-au cunoscut cândva, dar pe care nu-i uită Dumnezeu.
Lupta și bucuria de a-I urma lui Hristos
„În lume necazuri veți avea,
dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea.”
(Ioan 16, 23)
Mântuitorul Iisus Hristos ne arătă prin cuvintele Sale și prin viața Sa că în lumea noastră, robită de păcat, de patimi egoiste, de duhuri rele și de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu. Ispitele cu care se confruntă Iisus în pustie (cf. Matei 4, 4) și anume lăcomia materială sau problema economică, obsesia afirmării de sine egoiste sau problema slavei deșarte, patima de a stăpâni lumea materială sau problema politică, aceste ispite numite de Sfântul Maxim Mărturisitorul „ispitele plăcerii” sunt o constantă a luptei spirituale a creștinului cu duhul acestei lumi pământești, care tinde mereu să se substituie Creatorului și să devină idol pentru omul necredincios sau neduhonicesc (cf. Romani 1, 23). Abordată în mod egoist, posesiv și pătimaș lumea materială în loc să fie pentru om scară către cer, devine prăpastie a decăderii, sau în loc să fie fereastră către Dumnezeu, devine zid de despărțire între om și Dumnezeu. Însă toate ispitele enumerate mai sus au fost respinse de Mântuitorul Iisus Hristos, Care spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Cu alte cuvinte, omul nu trebuie să trăiască doar ca ființă biologică, deoarece el este în primul rând ființă teologică, creată după chipul lui Dumnezeu, care se hrănește din comuniunea sa de viață și iubire cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu, omul poartă, chiar și în biologicul său, aspirația de a trăi veșnic, adică dorul după nemurire, iubire și fericire veșnică.
Hristos-Domnul, deși flămând după 40 zile de post, nu preface piatra în pâine ca să arate doar că El este atotputernic, ci transformă foamea materială în foame de Dumnezeu și de viață veșnică. Ca atare, la Cina cea de Taină El va preface pâinea în trupul Său euharistic (cf. Ioan 6, 64), în hrană cerească, purtătoare de viața veșnică (cf. Ioan 6, 64), pentru a-l ridica pe om de la hrana materială, terestră și trecătoare la iubirea cerească infinită și eternă. Iisus refuză să facă minuni doar pentru a se afirma pe Sine, în izolare și însingurare egoistă, pentru că numai iubirea smerită este făcătoare de comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii. El nu Se aruncă de pe templu în mod spectaculos, fiindcă prin aceasta nu s-arăta iubire milostivă pentru alții, ci pasiune sau iubire egoistă de sine. Însă El va coborî tainic la iad pentru a ridica pe oameni din robia morții și a-i aduce în templul iubirii Preasfintei Treimi. Iisus ca om nu se preocupă nicidecum de imaginea Sa exterioară în lume, ci de relația Sa interioară sau intimă cu Dumnezeu, care se cultivă prin iubirea rugăciunii smerite. Iisus nu caută slava în izolare egoistă, pentru că adevărata slavă este numai frumusețea comuniunii de iubire. Iar când Iisus respinge ispita stăpânirii lumii posedate de diavolul, El respinge, de fapt, unitatea lumească impusă, realizată fără libertatea comuniunii de iubire. Iisus nu dorește să primească de la diavol lumea despărțită de Dumnezeu Creatorul ei.
Altfel spus, Iisus nu primește daruri de la răpitorul uzurpator, ci numai de la Dumnezeu – Dăruitorul. Când Dumnezeu Creatorul este uitat de om sau înlocuit de idoli născuți din idealuri egoiste, lumea creată de Dumnezeu încetează a mai fi pentru om dar, ofrandă și euharistie, pentru că omul o folosește ca pe o pradă pe care o posedă în mod pătimaș, iar ea îl robește pe omul împătimit de materia ei. Prin aceasta se arată că adevărata atitudine a omului față de lume trebuie să fie relația euharistică, de recunoaștere și de recunoștință a prezenței lui Dumnezeu-Dăruitorul necreat în darurile lumii create de El. Astel se cultivă bucuria darurilor primite și a darurilor oferite, ca expresie a comuniunii de iubire.
Dorința nesfârșită de putere, de-a stăpâni lumea materială ca și când lumea materială limitată și trecătoare ar fi ultima și suprema realitate, este de fapt o deturnare a dorinței omului după iubirea infinită a lui Dumnezeu. Această deturnare este – așa cum spunea Maurice Blondel – căutarea pătimașă a infinitului în lucrurile finite. Numai folosită în stare comuniune spirituală cu Dumnezeu – Creatorul, lumea creată de El devine limbaj multiplu sau dialog existențial al omului cu Dumnezeu și al oamenilor întreolaltă, devine prilej de bucurie duhovnicească.
Dacă la începutul activității Sale mesianice și mântuitoare Iisus Hristos ne-a arătat cum a biruit El duhul sau ispitele lumii căzute, respingând lăcomia materială, slava deșartă și pofta de stăpânire ca atitudini sau relații pătimașe ale omului cu lumea, la sfârșitul vieții Sale pământești, Iisus biruiește ispitele durerii sau ale suferinței, prin care puterile demonice, folosindu-se de patimile omenești ca invidia, trădarea, ura și teama de moarte, încercau să-L determine pe Iisus să cadă din starea de iubire față de Dumnezeu și oameni (cf. Matei cap. 26 și 27; Luca cap. 22 și 23). Iisus acceptă suferința și moartea, pentru a nu răspunde la ură cu ură, la violență cu violență și la răutate cu răutate. Această iubire jertfelnică a Lui mai tare decât păcatul și teama de moarte este puterea Crucii care conține în ea însăși germenele sau puterea anticipată a Învierii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel descrie colosenilor biruința lui Hristos asupra puterilor demonice zicând: „dezbrăcând (demascând) începătoriile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce.” (Coloseni 2, 15)
Iar în Epistola sa către Filipeni (2, 3-11) același Sfânt Apostol Pavel arată slava sau frumusețea iubirii smerite a lui Hristos descoperită prin taina Crucii și a Învierii Sale: „Iisus S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, Care este mai presus de orice nume: ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată lumea că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” (Filipeni 2, 8-11)
Vedem, așadar, de ce Biserica Ortodoxă cântă în fiecare duminică: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”(Utrenia).
Cei ce se nevoiesc în urmarea lui Hristos știu că greutatea luptei creștinului în lume este compensată de bucuria biruinței pe care o aduce harul lui Dumnezeu în cei care iubesc pe Hristos. Tensiunea dintre fragilitatea sau neputința firii umane, pe de o parte, și puterea harului divin lucrător în creștinii luptători, pe de altă parte, este descrisă de Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Și avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți, prigoniți fiind, dar nu părăsiți, doborâți, dar nu nimiciți, purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru.” (II Corinteni 4, 7-10)
Viața în Hristos – izvor de bucurie duhovnicească
Viața creștină ca prezență harică a lui Hristos în oamenii care răspund iubirii Sale este viață în Hristos sau în Duhul Sfânt. Ea a fost descrisă în diferite imagini spirituale complementare atât în Sfânta Scriptură, cât și în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii.
Viața creștină este moarte și înviere împreună cu Hristos prin taina Botezului (Romani 6, 3-10). Este „viață ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3-4). Ea este creștere în credința și în iubirea lui Hristos (II Corinteni 10, 15; Coloseni 1, 10; Filipeni 1, 9; I Tesaloniceni 3, 12; Efeseni 4, 11-16). Creștinul este copil sau fiu al lui Dumnezeu, după har (cf. I Ioan 3, 2), care se înnoiește spiritual după chipul lui Hristos – Întâiul născut din morți dintr-o mulțime de frați (cf. II Corinteni 3, 18; Romani 8, 29) pentru ca astfel creștinul să ajungă la starea cerească a trupului înviat și preamărit a lui Hristos (cf. I Corinteni 15, 49; Filipeni 3, 21). Esențial și fundamental pentru viața creștină este relația vie și permanentă de iubire a creștinului față de Hristos. Iar forma cea mai intensă și mai sfințitoare a acestei legături este rugăciunea. Prin rugăciune ne deschidem prezenței iubitoare a lui Hristos, prin rugăciune ne hrănim cu harul dumnezeiesc, prin rugăciune creștem în iubirea lui Hristos și ne întărim din ea, prin rugăciune ne curățim de păcate și ne sfințim, prin rugăciune ne mântuim și dobândim viața veșnică, pentru că rugăciunea este poarta harului și izvorul iubirii curate. De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune că: „iubirea curată se naște din rugăciune.” Părinții duhovnicești au numit rugăciunea „plugăria sufletului”, în înțelesul de cultivare a relației noastre de viață și iubire cu Dumnezeu; rugăciunea a mai fost numită și „respirația sufletului”, „termometrul credinței”, „scară către cer”ș.a.
Sfânta Evanghelie după Matei se încheie citând cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos pe care le-a spus ucenicilor Săi înainte de a Se înălța la cer: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor.” (Matei 28, 20)
Aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt o făgăduință, un adevăr care trebuie trăit, adevărul fundamental al Bisericii și al vieții fiecărui creștin. Iar făgăduința prezenței permanente a lui Hristos în Biserica Sa este confirmată de Liturghia Bisericii lui Hristos.
Salutul liturgic ortodox – „Hristos în mijlocul nostru! – Este și va fi” – confirmă împlinirea făgăduinței: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor.”
Astfel, viața creștină adevărată nu se mulțumește doar cu afirmația că Dumnezeu există undeva în cer, ci ea se trăiește ca gustare sau experiență vie a prezenței lui Hristos în cei care-L iubesc pe El; ea este răspuns la invitația „gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalm 33, 8). De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai intensă mărturisire a prezenței iubitoare a lui Hristos în Biserica Sa și izvor de pace și bucurie profundă. Desigur, astăzi, într-o vreme a secularizării, tocmai experiența prezenței lui Hristos în viața creștinului, necesitatea și utilitatea rugăciunii devin greu de căutat sau de acceptat.
Secularizarea nu este neapărat ateism sau negare a existenței lui Dumnezeu, ci dificultate de a simți prezența lui Dumnezeu în viața proprie și a societății. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituală însoțită de o fugă după imagine exterioară. Iar înlocuirea păgubitoare a îmbogățirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creează omului un vid al însingurării și o lipsă acută de bucurie și de pace interioară. Civilizația actuală a stresului constant și a luptei pentru profitul material imediat înlocuiește din ce în ce mai mult cultura și civilizația rugăciunii și a ospitalității, a păcii interioare și a comuniunii constante între oameni. De aceea, este necesar să redescoperim puterea rugăciunii ca izvor de pace și sănătate, de bucurie și speranță.
Comuniunea cu Hristos sau împărtășirea din prezența Sa iubitoare și mântuitoare se realizează în moduri și intensități diferite, convergente și complementare. Iată câteva din ele:
1.Împărtășirea din prezența lui Dumnezeu sau comuniunea cu Dumnezeu se face prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu sau prin citirea Sfintei Scripturi (cf. Fapte 4, 4; Romani 10, 8); „Iată, Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20; 15, 25). Cuvântul lui Dumnezeu primit cu credință prin ascultare sau lectură se sălășluiește în cei care-L primesc și lucrează cu putere în inimile lor (cf. Luca 4, 4; Ioan 15, 7; Fapte 6, 7), spre binele și bucuria celor ce Îl primesc.
Iată de ce este necesară citirea zilnică a unui text din Sfânta Scriptură sau din scrierile Sfinților. Dumnezeu Cuvântul este tainic ascuns în cuvintele Scripturii și Se oferă ca hrană pentru suflet, ca sens existențial al vieții sale, ca lumină și bucurie a minții și a inimii creștinului.
2. Al doilea mod de comuniune cu Dumnezeu și cel mai frecvent este rugăciunea lui Iisus, adică invocarea numelui lui Iisus în minte și în inimă. În acest sens, creștinul care se roagă cât mai des coborând mintea în inimă și zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” rămâne în Hristos și Hristos rămâne în el pentru că se face un duh cu Hristos (cf. I Corinteni 6, 17).
Într-o lume agitată, cu ochii pe ceas și pe agendă, rugăciunea mai scurtă și mai deasă poate deveni o respirație spirituală a sufletului, un izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri. Timpul folosit în rugăciune acasă sau la serviciu, în biserică sau pe stradă nu este timp pierdut, ci timp înveșnicit, sfințit și aducător de bucurie. Studii recente de medicină arată că omul credincios este mai optimist și mai dispus să ajute pe cei din jurul său.
3. Al treilea mod de împărtășire din prezența iubitoare a lui Hristos este punerea în practică a poruncilor lui Hristos, a poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Hristos-Domnul ne învață aceasta: „De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu; și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și locaș vom face la el” (Ioan 14, 23). „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, precum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Ioan 15, 20).
Sfântul Maxim Mărturisitorul (â€662) explică acest mod de comuniune cu Hristos astfel: „Cel ce primește porunca dumnezeiască și o împlinește, primește Cuvântul lui Dumnezeu care se află în ea.” (Filocalia, vol. 2; vezi și Arhim. Cleopa Ilie, Urcuș spre Înviere, Ed. Trinitas, Iași, 1998, p. 285).
Așadar, intrăm în comuniune de iubire cu Hristos și când ajutăm pe semenii noștri care au nevoie de prezența și de faptele iubirii nostre frățești: copiii orfani, săracii, bolnavii, bătrâni, prizonierii etc., pentru că Hristos este în mod tainic și smerit prezent în ei (cf. Matei 25, 31-46). În această privință, unii Sfinți Părinți ai Bisericii spun că săracii sunt portarii Împărăției cerurilor, judecători aspri pentru cei care au fost zgârciți, și avocați puternici pentru cei care au fost darnici. (Sfântul Grigorie de Nyssa)
Astfel, lucrarea social-filantropică sau caritabilă a Bisericii nu are numai o dimensiune etică, ci și una mistagogică-spirituală, de întâlnire a creștinului milostiv cu Hristos Care-i iubește pe săraci și dorește să-i ajute prin oameni harnici și darnici.
4. Al patrulea mod de unire cu Hristos și cel mai deplin este, desigur, Sfânta Euharistie sau Împărtășirea cu Sângele și Trupul lui Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul și Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 54), spune Mântuitorul Iisus Hristos.
Această Sfântă Taină ne arată că împărtășirea cu Hristos poartă în ea începutul învierii și al vieții veșnice, ca participare a creștinului la iubirea și slava veșnică a Preasfintei Treimi.
Împărtășirea euharistică în Biserică este precedată de celelalte forme de comuniune spirituală cu Hristos: ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, rugăciuni de mulțumire, de laudă, de cerere adresate lui Dumnezeu, împlinirea poruncii iubirii față de aproapele (reconciliere și milostenie sau fapte de caritate).
În concluzie, putem spune că legătura vie cu Hristos-Domnul devine izvor de bucurie, de iubire sfântă, de răbdare, de înțelepciune și curaj pentru a birui ispitele și necazurile, putere de a săvârși fapte bune spre binele familiei, al Bisericii și al societății în care trăim, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor.
Când creștinul pierde bucuria sufletului este semnul că trebuie să intensifice rugăciunea și să sporească în fapte bune.
Astfel, el poate urma mai bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Bucurați-vă pururea întru Domnul și iarăși zic bucurați-vă!”(Filipeni 4, 4).
†DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
