Asigurarea despre prezența Sa reală în Euharistie, cu Trupul și Sângele Său, și semnificațiile acestei prezențe ni le dă Însuși Mântuitorul, Care a pus baza Euharistiei prin actele Sale, a instituit-o și a lămurit-o prin cuvintele Sale.
La Cina cea de Taină, momentul instituirii Tainei Euharistiei prin cuvintele Sale și al primei săvârșiri a ei de către Mântuitorul, ne-a spus: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu; Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor (Mt XXVI, 26-28). Dacă se ia totodată în considerare următorul verset: ci vă spun vouă, nu voi mai bea din acest rod al viei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, întru Împărăția Mea (Mt XXVI, 29), se poate constata cu ușurință că, pe de o parte, Euharistia își are temeiul în jertfa de pe cruce a Mântuitorului, iar pe de alta, că în ea va fi prezent în toate timpurile viitoare Hristos cu Trupul și Sângele Său înviat. Hristos trăiește la Cina cea de Taină anticipat și tainic moartea Sa pe cruce, dar și moartea tainică de după aceea (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, ‘Teologia Dogmatică Ortodoxă’, vol. III, EIBMBOR, București, 2003, p. 98).
Prezența Mântuitorului Hristos cu trupul în Euharistie este posibilă datorită unirii strânse dintre Trupul Lui cu Dumnezeu Cuvântul prin Întrupare și pnevmatizat prin Înviere și Înălțare, ajuns la unirea culminantă cu dumnezeirea. Fără îndoială, prezența Domnului cu Trupul și Sângele Său în Euharistie și prefacerea pâinii și vinului pentru mâncarea Lui constituie pentru teologie o mare taină. În teologia ortodoxă, pâinea și vinul rămân cu adevărat pâine și vin, la fel cum devin cu adevărat Trupul viu și Sângele lui Hristos prin săvârșirea tainei Euharistiei. Transformarea darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos se realizează într-un mod divin care transcende noțiunile de timp și spațiu aplicabile în lumea noastră căzută și, prin urmare, nu poate fi înțeleasă sau explicată în termenii filosofici ai acestei lumi (Kenneth Paul Wesche, Saint Ignatius of Antioch: the criterion of orthodoxy and the marks of catholicity, PRO ECCLESIA Vol. III, nr. 1, 1994, p. 96).
Împărtășirea presupune credință și dragoste
Trebuie subliniat că descrierea tradițională a Euharistiei că Trupul și Sângele lui Hristos nu poate fi considerată o metaforă mistică prin care se sugerează legătura tainică dintre suflet și forța divină care se sălășluiește în inima omului într-un mod mistic. Natura mistică a Bisericii are în mod tulburător un caracter material: Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos într-un mod concret, fizic, nu într-un mod convențional sau simbolic, ci tangibil și concret (Kenneth Paul Wesche, op. cit., p. 97).
Împărtășirea cu Sfânta Euharistie presupune credință și dragoste din partea creștinului, pentru a putea fi înțeleasă tainic, în adâncul sufletului, în realitatea pe care o reprezintă, și nu ca un ritual magic. Sfântul Ignatie Teoforul sugerează că elementele care unesc Trupul și Sângele Domnului sunt credința și dragostea: zidiți-vă din nou în credință, care este trupul Domnului, și în dragoste, care este sângele lui Iisus Hristos (Tralieni 8,1, Colecția ‘Părinți și Scriitori Bisericești’, vol. I, ‘Scrierile Părinților Apostolici’, trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1979, p. 172). Obiectul principal al credinței și dragostei creștinului este realitatea Trupului și Sângelui lui Hristos și că în această credință creștinul găsește viața: Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată (In. VI, 35).
Euharistia nu se poate săvârși fără mărturisirea credinței. Dintotdeauna, numai cei botezați, deci cei care-L mărturiseau pe Hristos, s-au putut împărtăși. Pentru Euharistie este necesară în primul rând unirea prin Cuvânt, prin cunoaștere pentru a înțelege scopul existenței creștine, urmată apoi de unirea cu Hristosul euharistic în Sfânta Liturghie săvârșită de episcop. Adevăratul sens al Cuvântului nu se lasă înțeles pe deplin decât în context euharistic. Se poate face o paralelă cu episodul de pe drumul spre Emaus, unde cei doi ucenici, Luca și Cleopa, sunt abătuți în urma experienței din Ierusalim. Plini de întrebări fără răspuns și tristețe, aproape că nu observă prezența străinului de lângă ei, care îi mustră pentru că nu înțeleg Scripturile care vorbeau despre patimile și jertfa Învățătorului lor. Cuvântul îi mângâia, le arăta lucruri pe care ei nu le înțelegeau pe deplin, însă nu era suficient pentru a le oferi cunoașterea adevărată, comuniunea adevărată. Odată ce Mântuitorul binecuvântează și frânge pâinea pe care le-o dă apoi ucenicilor, ochii acestora s-au deschis și L-au cunoscut. Mântuitorul se contopește în această scenă cu pâinea euharistică, care le-a dat cunoașterea adevărată, făcându-i să înțeleagă întreaga semnificație a Învierii. Cei doi ucenici au fost cei dintâi care s-au ‘împărtășit’ cu Cuvântul lui Hristos și cu Trupul Lui euharistic, alcătuind o nouă unitate – în esență, primul mic nucleu al Bisericii adevărate a lui Hristos, care nu se realizează pe deplin decât în această contopire, în această unitate adevărată și de neînlocuit. Sfânta Euharistie este strâns legată de cuvântul Scripturii, căci numai astfel ea poate fi înțeleasă în întregime. Experiența euharistică pune într-o lumină specială cuvântul Scripturii și contribuie la descoperirea sensului spiritual, profund al textelor sfinte și la realizarea unității creștinilor. Dreapta mărturisire este condiția sine qua non pentru dobândirea numelui de creștin. Afirmația este susținută de desfășurarea Sfintei Liturghii, la săvârșirea căreia, înainte de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, Biserica se roagă pentru unitatea de credință prin ectenia: ‘Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim: Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită’, rugăciune întărită prin rostirea imediată a Simbolului credinței. Cererile rostite înainte de împărtășire se încheie cu cea pentru realizarea unității de credință: ‘Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh, cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm’. Trupul înviat și dătător de viață al Domnului este ancora credinței și a iubirii lipsite de egoism (John S. Romanides, The Ecclesiology of St. Ignatius of Antioch, International printing company, Atlanta 1956, p. 10).
Fără întruparea reală, mântuirea nu ar fi fost posibilă
Dreapta mărturisire este aceea că Întruparea s-a realizat în mod real, ceea ce conferă realitate Euharistiei. Creștinii sunt chemați să se adune cât mai des spre a se împărtăși, pentru că astfel Îl mărturisesc pe Hristos ca Dumnezeu și Om real, Întrupat real, suferind real pe cruce pentru noi, dându-ne astfel posibilitatea Mântuirii. Fără o Întrupare reală, mântuirea devine imposibilă.
Realismul sacramental exprimat prin accentuarea prezenței reale a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, nedespărțit de Duhul, este fundamentul Bisericii, în care Iisus Hristos, una cu Tatăl și cu Sfântul Duh în firea sa divină, îi unește pe credincioși în comuniunea Trupului Său extins în lume, Biserica (William R. Schoedel, Ignatius of Antioch: A commentary on the Letter of Ignatius of Antioch, Fortress Press 1985, p. 21).
Biserica se definește în acest context ca o comunitate unde Cuvântul nu este doar proclamat, ci este realmente prezent în Sfânta Euharistie, care cu adevărat este Trupul și Sângele Domnului; în consecință, Biserica este acea comunitate transformată în Biserică prin unirea într-un singur trup cu Hristos, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, cu adevărat dătătoare de viață, în Euharistia Bisericii (Kenneth Paul Wesche, op. cit., p. 100). (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 27 iunie 2011)
