Botezul – Taina îmbrăcării în Hristos

Viața în Hristos începe cu Taina Botezului ca afundare prin lepădare de sine, până la aflarea lui Hristos în ‘adâncul uscat al mării’ și asemănarea cu El. Este o îndreptare a chipului până acolo, încât să ajungă la dimensiunile primordiale ale iubirii de Dumnezeu din toată inima și de aproapele ca de sine însuși. Semnificând învierea cu duhul, Botezul înseamnă și înfiere, descoperind pe Dumnezeu ca Tată în iubirea Sa veșnică față de fii.

Așa cum după nașterea de fii, părinții nu-și pot lua concediu de la dragostea lor față de ei, la fel de veșnică este și iubirea lui Dumnezeu care cheamă la această asemănare cu El. Starea de pruncie prin Botez se păstrează numai prin Hristos, care spune: ‘Fără Mine nu puteți face nimic!’ (Ioan 15, 5). Într-adevăr, fără Hristos, adâncul dumnezeiesc la care se ajunge prin Botez se poate pierde, ajungându-se din nou la suprafața apei, la superficialitate și deșertăciune a vieții din care Dumnezeu îl izbăvește pe om prin Botez: ‘Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, Cel ce izbăvește din stricăciune viața Ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări’ (Ps. 102, 4). ‘Ca Lumină spre luminarea neamurilor’ (Lc. 2, 32), adică tocmai a acelora ‘care nu știu nici dreapta, nici stânga lor’ (Iona 4, 11), fiind stăpâniți de credința în destin și fatalitate, fiind deci ‘în lume fără Hristos și fără Dumnezeu’ (Efeseni 2, 12), Botezul, prin cunoașterea lui Dumnezeu și prin îndreptare, este izbăvirea neamurilor de rătăcire: ‘Câți argați ai Tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu mor aici de foame!’ (Lc. 15, 17), era exclamarea fiului risipitor în țara depărtată a lumii acesteia și expresia dorului său după Dumnezeu, Care l-a ajutat să-și vină în sine sădind pe pământ via Sa, pe care a desăvârșit-o în Hristos.

Prin Botez lumea află în Hristos sânurile Tatălui

Întoarcerea fiului risipitor, care își luase partea sa de ‘ființă’ (ousia) în seama proprie, înseamnă adâncirea prin Taina Botezului pentru asemănarea cu Hristos, la care el primește ‘haina dintâi’ a trupului devenit azimă a Învierii și chemarea la ‘ospățul cu vițelul îngrășat’ (Lc. 15, 23), ca ospăț al vieții veșnice. Botezul se aseamănă, astfel, cu corabia lui Noe în care intră cei ce se mântuiesc, înainte de a se închide ușile (Lc. 13, 24-25). Aceasta este și chemarea Mântuitorului la Botez. La întrebarea: ‘Puțini sunt oare cei ce se mântuiesc?’, El a răspuns: ‘Siliți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre și nu vor putea. După ce se va scula Stăpânul casei și va încuia ușa și veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: Doamne, deschide-ne! – și El, răspunzând, vă va zice: Nu vă știu de unde sunteți!’ (Luca 13, 24-25). Prin Botez, lumea poate afla în Hristos ‘sânurile Tatălui’, ca limanul lin al celor înviforați, căci în El, Dumnezeu și-a deschis mâna Sa: ‘Toate așteaptă de la Tine să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți… Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și înnoiești fața pământului’ (Ps. 103, 28-29, 31).

Sfinții Apostoli spun lămurit că ‘Dumnezeu însuși era în Hristos, împăcând lumea cu sine și neținând seama de păcatele lor’ (II Corinteni 5, 19). În Hristos, mântuirea este atât de aproape prin arătarea în El a adâncului cel dumnezeiesc al Botezului, încât tot ei spun: ‘Dacă Evanghelia noastră mai este acoperită, ea este astfel doar pentru cei cărora idolii veacului acestuia le-au orbit ochii’ (II Corinteni 4, 3-4). Într-adevăr, mai ușor s-au ridicat la calea Domnului ‘văile’ deznădejdii, decât au coborât ‘dealurile’ stăpânirilor lumești, așa cum s-a întâmplat cu stăpânitorii din Israel la plinirea vremii, care au fost ‘surzi’ (Is. 65, 12-14), atât la chemarea lui Ioan, cât și ‘orbi’ la Lumina lui Hristos și care în loc de ‘coborâre’ au ajuns la prăbușire ca și capul de aur al statuii cu picioarele de lut (Daniel 2, 31-35). Ungerea mesianică a lui Hristos la Botez ajută la o înțelegere mai profundă a lui Hristos și a vieții Bisericii Sale ca hristocentrică. Prin botez (afundare) se arată deosebirea dintre Hristos și lume ca adâncul lui Dumnezeu în desăvârșirea Sa.

Acolo unde nu este Botezul, Dumnezeu rămâne necunoscut

Botezul înseamnă a ieși din lume prin lepădare de sine pentru a fi lumina lumii. În acest adânc baptismal al Său, semnificat prin deschiderea adâncului la ieșirea din Egipt (1 Cor. 10,

1-4), El a zidit Biserica Sa, care călătorește în lume călăuzită de steaua mărturisirii credinței, rămânând nebiruită de porțile iadului (Mt. 16, 18). Steaua mărturisirii credinței se ascunde acolo unde lumea este vrăjmașă cu Dumnezeu. Acolo unde nu este Botezul, Dumnezeu rămâne necunoscut și acolo unde El este necunoscut, El este prigonit. Adâncul peșterii de la Betleem este echivalent cu adâncul uscat al mării prin care a ieșit poporul la pustie și în care se rămâne prin ‘șederea de-a dreapta’ (Ps. 109, 1), simbolizată prin ‘aruncarea mrejei în partea dreaptă a corăbiei’ (Ioan 21, 6). În Hristos oamenii nu-și mai cer partea de avere ca unii care ar vrea să-și scape sufletul fără a putea evita pierderea lui, ci se roagă: ‘Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți!’, întrucât numai din iubirea de Dumnezeu din toată inima vine puterea iubirii de aproapele ca de sine însuși: ‘De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni lucrătorii’ (Ps. 126, 1). Harul Său însă nu creează categorii sociale, ci constituie o spiritualitate a structurilor Casei Domnului.

Botezul – taina arătării adâncului

Botezul reprezintă ‘deschiderea izvoarelor adâncului celui mare și desfacerea jgheaburilor cerului’ (Geneza 7, 11), așa cum S-a pogorât Duhul Sfânt la Buna Vestire și la Botezul Domnului. Forma acestui adânc este rugăciunea inimii, după ce în Hristos, Dumnezeu ‘a scos din piept inimile de piatră’ (Iez. 36, 26), și ‘a dat duh de rugăciune’ (Zaharia 12,10). Când cheamă la șederea cu tărie în Hristos prin armele Luminii, Sfântul Apostol Pavel spune că: ‘Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva puterilor întunericului ce stăpânesc prin văzduhuri’ (Ef. 6, 11), căci acolo este capul șarpelui de unde își exercită stăpânirea asupra lumii, prin sămânța neghinei pe care a semănat-o în grâu (Mt. 13, 25) și care rodește din sine cele rele în sensul de păcat ca separare de Dumnezeu și care astfel ridică un zid între Dumnezeu și oameni: ‘Oare mâna mea este prea scurtă ca să vă ajute? Dar fărădelegile voastre au ridicat un zid între mine și voi’ (Is. 59, 1-2). Biruind capul șarpelui la ispitire, Mântuitorul S-a arătat sub acel zid al puterilor întunericului: ‘Ocările celor ce te ocărau pe Tine au căzut asupra Mea’ (Ps. 68, 11); ‘El a biruit puterile întunericului și le-a făcut de ocară în văzul tuturor’ (Col. 2, 15). Sămânța neghinei care nu era de la Tatăl (1 Ioan 2, 16) a fost biruită încă înainte de Jertfa Sa (Ioan 16, 33), ca prindere de coadă a șarpelui (Ieșire 4, 3). Mântuitorul a arătat că neghina nu se manifestă decât de la adolescență: ‘Dacă a crescut paiul și a dat în spic, atunci au apărut și neghinele’ (Matei 13, 26). Până atunci însă, El îndeamnă să nu fie disprețuiți copiii ai căror îngeri văd mereu și preamăresc Fața Tatălui. Viața omenească se manifestă de la adolescență ca una a celor pierduți de la mâna Sa atotțiitoare, pe care El însă a venit să o caute și să o mântuiască (Mt. 18, 11). Jertfa însemna prinderea șarpelui de coadă care însemna moartea: ‘Cum va prăda cineva casa puternicului aceluia de nu-l va lega mai întâi?’ (Mt. 12, 29); ‘Toiagul stăpânirii Ți-l va da Domnul din Sion’ (Ps. 109, 2). Slava Lui este descoperirea smereniei Lui la temelia lumii în ucenicii Săi. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 9 ianuarie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente