Bisericile de lemn, un patrimoniu aproape uitat

Multe dintre bisericuțele de lemn de pe teritoriul României necesită reparații capitale de urgență, altele, aflate într-o stare bună, cu o istorie de veacuri în spate, sunt insuficient cunoscute. Asupra lor trebuie să ne aplecăm cu grijă, pentru că dispariția acestor lăcașuri este echivalentă cu pierderea identității și a istoriei locurilor pe care au fost construite.

Ne caracterizăm adesea ca un popor care nu știe să-și păstreze și să-și promoveze valorile, fie că vorbim de oameni, de locuri, de creații sau de monumentele de patrimoniu. Lucru deloc lipsit de adevăr, dacă ne gândim la câte astfel de valori se pierd în uitare, se degradează sau dispar pur și simplu, pentru că nu găsim răgazul, înțelepciunea și resursele necesare pentru a le proteja și conserva. Din această categorie fac parte și bisericile de lemn, un patrimoniu fabulos, despre care astăzi prea puțin se vorbește.

Ridicate încă din epoca medievală, multe astfel de bisericuțe au rezistat până în zilele noastre. Se întâlnesc în toate regiunile istorice ale țării și constituie prototipul artei populare în lemn al epocii în care au fost construite.

Cele mai cunoscute astfel de lăcașuri sunt cele din Maramureș, impresionante prin înălțime și prin tehnica folosită de meșterii lemnari.

Există însă și în celelalte regiuni ale României o serie întreagă de bisericuțe de lemn, de dimensiuni modeste, dar de o remarcabilă frumusețe, ce provine din armonia volumelor, eleganța și simplitatea decorațiunilor, migala sculpturii miniaturale.

Bisericuțele de lemn din zona Moldovei impresionează nu doar prin trăinicia construcției, ci mai ales prin elementele de arhitectură, decor, prin forma construcției, trădând harul cu care meșterii care le-au ridicat erau înzestrați. ‘Toate au proporții reduse și o anumită austeritate, inclusiv în ceea ce privește felul în care a fost lucrat lemnul. Întâlnim vechea tehnică de construcție din bârne orizontale, îmbinate simplu, în căței sau în cheutori, dar fără un exces de ornamentică. Elementele de decor sunt fie un simplu brâu, care încinge biserica, situat la înălțimea ochilor, bine meșteșugit, fie elemente solare. Unele biserici sunt trilobate, altele au formă de navă, unele au turlă, semn că au fost sub oblăduirea Domniei, altele sunt ctitorii boierești, altele sunt inițiativa satelor răzeșești’, explică Vasile Munteanu, directorul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Iași.

Apariția bisericilor de lemn a fost o practică adânc înrădăcinată în tradiția românilor, grație unei civilizații a lemnului foarte dezvoltată. Tradiția ridicării bisericilor de lemn s-a dovedit foarte puternică în mediul rural până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

O moștenire ce trebuie salvată

Multe dintre bisericile de lemn necesită reparații capitale de urgență, altele, aflate într-o stare bună, cu o istorie de veacuri în spate, sunt insuficient cunoscute. Toate însă merită atenția și grija noastră pentru că, prin pierderea lor, pierdem o bună parte din identitatea și din istoria locurilor pe care au fost construite.

Tocmai din aceste motive, e bine de subliniat o dată în plus pericolul în care aceste monumente de patrimoniu se află. În timp, multe dintre aceste lăcașuri de cult au fost uitate de autorități și chiar de comunitățile locale și, deși extrem de valoroase, se află într-o avansată stare de degradare și necesită de urgență lucrări de consolidare și renovare. Majoritatea fiind clasate ca monumente istorice, restaurarea trebuie făcută profesionist, respectând tiparul original al bisericii. ‘În primul rând trebuie consolidat amplasamentul, pentru că, de multe ori, terenul și fundațiile sunt deplasate. După aceea, trebuie văzut cât din structura originală se poate menține și cât nu. Când există pictură, lucrurile se complică. Pictura interioară este valoroasă și foarte greu de conservat pe lemn. Asta înseamnă că înainte de a consolida trebuie să intervină specialistul în pictură, să vadă cum poate conserva și restaura frescele. Dacă unele părți ale lemnului sunt atacate de cari, acestea trebuie scoase din operă și înlocuite. Dar totul trebuie înlocuit după relevee și exact după forma inițială a bisericii. De asemenea, se fac cercetări pentru a vedea dacă de-a lungul timpului nu s-au făcut lucrări care au denaturat stilul inițial al bisericii. Apoi, acoperișul se reface cu draniță’, explică procesul corect de restaurare a unei bsierici de lemn arh. Smaranda Gâlea, specialist în cercetarea monumentelor istorice, acreditat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Lipsa titlurilor de proprietate împiedică demararea procedurilor de restaurare

Din fericire, există și cazuri în care comunitățile locale, prin eforturile preoților parohi, au pus umărul și au reușit să restaureze și să conserve corect bisericuțele de lemn ridicate de înaintași. Există însă și foarte multe cazuri în care, în ciuda bunelor intenții ale parohiilor, procedurile de refacere nu au putut fi demarate din cauza lipsei titlului de proprietate asupra bisericii și pământurilor pe care se află. Un astfel de caz este și cel al bisericuței de lemn cu hramul ‘Sfinții Voievozi’ de la Zlodica, din județul Iași. ‘Din această cauză, în 2008, noi am pierdut un proiect cu finanțare europeană pentru restaurarea bisericii, cu o valoare estimată la 100.000 de euro. Titlul acesta de proprietate stă la baza restaurării. Fără el, nu se poate începe nimic’, explică părintele Ciprian Mînicaru, parohul de la Zlodica.

Biserica de lemn de la Putna, cea mai veche din țară

Potrivit istoricilor, singura biserică de lemn medievală păstrată în România, cunoscută și riguros datată în primii ani ai secolului al XV-lea, se păstrează la Putna, în județul Suceava. Bârnele vechi prezintă semne de numerotare, semn că biserica a fost cândva desfăcută și mutată. De altfel, conform tradiției, această biserică a fost adusă de la Volovăț în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cel mai probabil în ultimul deceniu, la inițiativa voievodului Ștefan cel Mare (1457-1504), pe locul acesteia ridicându-se, între anii 1500-1502, actuala ctitorie de zid a lui Ștefan cel Mare.

Tot în județul Suceava, la Mănăstioara, se află o biserică de lemn pe care tradiția o împinge mai mult de jumătate de mileniu în urmă, cândva după anul 1451.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 27 aprilie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente